Băgău (38)

IOANA BRADEA

„E ora patru!"

„Patru îmi pare o oră chiar rezonabilă" încerc să le zîmbesc politicos „de ce n-aş găsi pe nimeni acum?“

„Pentru că e şi vineri" rîde primu’ dintre ei ca prostu’ „Şi e zi scurtă, au plecat toţi."

„Ah, e zi scurtă..." mă uit în jur - pustiu-pustiu, da’ încă e lumină afară, cam plumburie, da’ tot lumină e, nici n-o fi trecut o oră de cînd mă plimb prin zonă aşa că înalţ o pereche de priviri surîzătoare „Şi unde au plecat, mă rog frumos?"

Gardienii se îndepărtau deja, da’ de ce să închidă la ora asta, ce naiba, e abia patru, să încerc măcar uşa, poate acuma se îmbracă ultimii, întîrziaţii, poate să-i rog frumos să-mi dea voie înăuntru măcar un minut, e totuşi devreme, da’ nici nu ajung bine la treptele de la intrare şi mă opreşte încă un tip în uniformă „S-a închis, azi e zi scurtă."

„Ah... am auzit că e zi scurtă.. mă păleşte brusc o tristeţe cît china, caut în jur o soluţie salvatoare, mă scarpin în cap abătută, îl întreb pe băiat dacă nu cumva are o cheie că n-aş sta înăuntru mai mult de două minute pe cuvînt n-ar avea nimeni probleme doar un pic să arunc o privire prin sală, i se face milă şi clatină din cap a înţelegere da’ n-are nici o cheie „Aşa care va să zică..." îmi alunecă braţul obosit de pe bareta rucsacului pe lîngă corp „Da’ pe la trei mai era cineva aici?" presupunînd că nu m-aş fi rătăcit o oră pe străzi adică

„Da, abia pe la trei şi ceva au plecat"

„Ce mişto!" deja mă relaxez „Şi unde au plecat, că asta încă n-am aflat.. îi zîmbesc şi îmi ridic pantofii’ pe prima treaptă, am chef de poveşti acuma chiar dacă îmi simt blugii uzi pe picior cum se întind încet, se lungesc cu pielea mea cu tot, dacă tot am bătut atîta drum, măcar să mă interesez şi încotro au plecat, cu ce au plecat, în ce direcţie au luat-o, cîţi erau, aveau gagici cu ei? blonde sau înalte? de ce au ales să fie vineri zi scurtă şi nu sîmbătă? nici măcar n-am fumat, futu-i, da’ parcă peste noapte m-aş fi trezit într-un film rusesc cu ceru’ ăsta ud care n-a apucat să se usuce pe pînză şi curge acuma la vale ca un... ca un... „Poftim?"

„Eh, glumeam..."

„Mai încercaţi luni, e deschis pînă la şase!“

„Luni e prea tîrziu pentru mine“ fac cu spatele un semn de adio şi n-am cuvinte îmi îngheaţă degetele instantaneu pe uşa asta mică de fier - huai, cîtă apă peste tot, să-mi bag picioarele, aaapă! corect şi exemplar organizată în stropi identici, nu s-o fi uitat nimeni să-i analizeze să vadă dacă seamănă sau nu seamănă o picătură cu alta? nasol moment, din uşă mă uit o dată la străzile lungi din dreapta şi înc-o dată la străzile ude leoarcă din stînga, acuma am timp căcălău măria ta să mă-ntorc acasă pe orice drum oricît de lung sau de întortocheat ar fi pot să mă rătăcesc pe unde mi se scoală, am timp acuma să-mi pară rău că n-am fost ieri la vernisaj deşi... ce dracu’ să fi căutat eu acolo? Vernisajele sînt pentru prieteni şi neveste, restu’ n-au decît să dea drumul la walkman s-o prind pe Misia tocmai la piesa cu este senhor dos meus olbos e sempre no meu sentido de parcă un cavaler ar putea să fie doar al ochilor, nu şi al simţurilor, nu al atingerii, nu al palmelor flămînde ci al ochilor, ca şi cum adică de departe i-ai vedea mersul un pic săltat, un fel de dans al lui peste străzi sau ca şi cum ţi-ar povesti Mirela mai demult că îl vede pe Marius lîngă Arhitectură îndreptîndu-se spre Romană - băi, ce nesimţit! s-a uitat lung la mine, m-a recunoscut şi nici n-a catadicsit să mă salute şi zîmbesc eu atunci oarecum strîmb fiindcă simt în palme pe sub piele cum creşte instantaneu privirea aia a lui fixă care o măsoară pe Mirela de sus pînă jos şi o recunoaşte şi o înfulecă rar şi gîndeşte la sfîrşit morţii mă-sii, uite o străină care stă în fiecare zi aproape de liniştea mea, uite-o pe Nicole cea mai bună prietenă a ei cu care mănîncă noaptea sandvişuri cu finetti şi face mişto de labagiii care sună uite-1 pe străinul cu care făceam dragoste odată aşa de adînc uite-1 uită-1 pe bărbatul care mă caută acuma în cîntece portugheze şi nicicum nu mă găseşte nicicum nu pot să-i dau de veste să-i fac un semn aici sînt iubitule!

Bine-nţeles că vreau să-ţi sug puia, păi cică pentru asta mă plătesc ăştia mă aplec şi ţi-o iau în gură imediat mă scoate din minţi piesa asta de fiecare dată mă despică în două părţi incongruente iubitule în două sintagme inegale hai să ne futem odată să nu răcneşti după aia că trag de timp şi te ţin pe fir o veşnicie mai ales că-s tarifele aşa de mari şi minutele astea-s aşa de scumpe futu-i mai ales cînd fumul s-a transformat deja în fum s-a limpezit şi mintea şi visul ne-a îmbătrînit în oase înainte de vreme şi ne-a tras un fermoar pe deasupra după o noapte ca asta după atîtea străzi nici nu-mi mai vine să dorm nici nu îndrăznesc să mă culc

da’ dacă nu mă mai trezesc dimineaţă? da’ dacă n-o să-l mai văd niciodată? da’ dac-ar fi lumea plină de mirodenii şi jointuri la discreţie da’ n-ar avea cine să-ţi dea un foc şi dumnezeu singur ar avea o brichetă şi s-ar juca în faţa ta aşa ostentativ mîngîindu-şi barba -alene ia-te-ncoace cu un foc bă morţii mă-tii de dumnezeu ce eşti aşa bulangiu?!

nţţţ! suuugi pula! îţi rîde moşu’ în nas într-o viziune isterică şi strimtă în care încape inclusiv un telefon uriaş cît o noapte albă ne holbăm toţi la neonul palid şi bănuim dintr-o dată presimţim that’s all folks gata, de-acuma o să crească noaptea perpendicular şi aspru în domnişoara Pogany, domnişoară Pogany! cum se poate să mergi mai departe ca şi cum totul ar fi în ordine? cînd de fapt ordinea lui e chiar dezordinea mea, degeaba zici c-ar fi femeia plapumă sînt eu plapuma cu care se înveleşte şi valul care-i curge pe piept şi-l învăluie, degeaba, pe el deja nu-1 mai uimeşte nimic, deja a trăit prea multe iar ce simt eu inevitabil cade ca o umbră într-un joc secund şi îi retează capul după o noapte ca asta după atîtea drumuri bătucite pe străzi cu ochi tulburi şi încleştaţi în resturile alea de poveşti de oameni de pe stradă cu o bătrînă pensionară care tot răcneşte cum ar pune ea foc la rădăcina folbalului şi a campionatului ăstuia împuţit care a început pe tevere unu, de nu mai poate să vadă nici o supriză, nici un program ca lumea, numa’ folbal, toată ziua folbal!? răsare lîngă ea un oltean schizofrenic care îşi aminteşte cum trebuie să-şi urineze pietricelele din rinichi şi se rostogolesc astea pe pulă în jos pe un mal frumos şi-i zgîrie pielea aia fină şi iac-aşa s-au pornit vedeniile în capul meu dis-de-dimineaţă în vinerea aia din tramvai la întoarcere îmi răsare în cale şi Laura, mă invită la ea să bem o cafea, ok, că prea obosisem după atîta bîntuială pe asfalt aşa că ne dăm la bîrfe o vreme şi nu ratez ocazia s-o întreb ce fel de atmosferă plutea p-acolo, cum arătau toate alea suspendate, au fost mulţi oameni la vernisaj, cum a ieşit cheful, da’ poze n-ai? avea pe o dischetă, am promis că mai trec pe la ea dupămasă da’ între timp m-au sunat nişte prieteni pe care trebuia să-i văd urgent, m-am luat cu alte alea şi n-am mai apucat să văd discheta, vineri, după vernisaj, am ajuns prea tîrziu la Casa Americii Latine, nu ştiu cum dracu’ m-am rătăcit pe străzile alea, am avut tot felu’ de dialoguri ţicnite cu nişte gardieni şi pînă să nimeresc au închis expoziţia şi seara noi aveam tren spre Bistriţa sper că nu mi-aţi simţit lipsa, îţi mai scriu eu şi data viitoare, ciao bao!

că restu’ a fost uşor să mi-1 imaginez în bucătărie cu picioarele ridicate pe scaunu’ de lîngă geam călcîiele amorţite, cuvintele lui, plimbările de la un grup la altul cu un pahar tot mai vesel în mînă izbucnind în rîs la nu ştiu ce fază sau zîmbind simplu eu te-am făcut eu te omor eu îţi ascult zîmbetul eu îl repet apoi ca şi cum fix floare la ureche mi-ar fi să-l multiplic să-l copiez şi apoi peste noapte să se umple universul de zîmbetele tale reproduse pe bandă rulantă, mi se rupe de la un punct încolo - acelaşi punct care dincolo îşi muşcă degetele de durere, arsuri sau gînduri aprinse, parcă ai fi la mîna mea, sub călcîiul meu, parcă nimeni dincolo de pielea mea nu te-ar mai gîndi atîta nici o femeie nici o surioară nici o mamă niciodată n-ai mai fost atît de aproape de naştere şi moarte într-aceeaşi clipită de secundă maaarius niciodată chiar dacă urlă carnea pe mine de dor şi mă ustură pielea şi îmi frec picioarele aşa... a ...

sînt patetică, ce mai, bine că nu mă vede cineva în momentele astea de poftă de carne poftă de pulă cum zicea şi bunicu’ - golăciunea încongiură, foamea o ia de-a dreptu’ - mă zvîrcolesc în pat şi îmi frec cearşaful de pulpe, vai de steaua ta ar zice Nicole dac-ar fi aici iar eu i-aş întoarce spatele bine mersi ce să-ţi povestesc, steaua sus răsare se pişă în mare! mă întorc cu faţa la perete mă învîrt pe toate părţile răsucesc în pat figura lui obrajii ochii gîtul braţele lui lungi şi genunchiul

îl frec în minte

omul timpului meu femeia timpurilor mele ale tale ale noastre şi încă şi încă sînt copia mai scumpă decît originalul minciuna aia mai caldă decît adevărul plapuma care-i învăluie coapsele după erecţia de dimineaţă plapuma care-i înfăşoară umerii, curul, puia prea grăbit consumată în seara cînd stabilisem că ne vedem la coloane - băi, te superi dacă vin şi eu? cum aş fi putut să mă supăr - păi el te-a chemat, nu? da’ mă întristez progresiv, mă întunec mergînd aşa pe jos din Victoriei pînă-n Romană mă umplu de draci şi melancolie şi furie surdă, nicicum nu mă simte, nicicum nu se prinde c-aş vrea să fiu singură cu el, chiar dacă nu se întîmplă absolut nimic spectaculos sau te pomeneşti că intenţionat o fi chemat-o să stea între noi de şase, pentru siguranţa şi protecţia dumneavoastră, care va să zică nu prea am de ce să comentez, mergem să bem o bere în Vama Veche şi între timpi mi se urcă berea la cap păi şi normal că doar n-am mîncat nimic toată ziua da’ mă înveselesc brusc mă simt într-o formă diformă de rîs şi eticheta de pe sticla de bere se dezlipeşte repede, se transformă în bucăţele mărunte de hîrtie, se uită Laura galeş la mine - ce ai dragă, eşti nervoasă? dau din cap că nu, doamne fereşte, cine eu? dimpotrivă, sînt în formă sau în esenţă, în lumină sau umbră, jignesc pipa sau onorez fumul? murdăresc gura sau sug puia? nici una nici două - îi zîmbesc şi încep să explic ostentativ cum că în civilizaţia chineză, Laura dragă, să rupi foaia în bucăţele atîîît de mici avea un rol precis în relaxarea minţii în limpezirea trupului şi-n purificarea spiritului totodată - pula-n beci, nu-s sigură c-am nimerit-o cu civilizaţia chineză da’ ea rîde ca o focă, vai ce glumă bună! băieţii nu ne aud, povestesc despre vernisajul care se apropie, despre cum arată afişul, despre grafica lui, ne terminăm berea şi plecăm, ok?



va urma