CORĂBIILE TIMPULUI (45)

STEPHEN BAXTER

Opţiuni şi Introspecţii

Să călătoresc la Începutul Timpului... Aveam o strângere de inimă la gândul ăsta!
Poate că mă veţi considera destul de laş după această reacţie. Ei bine, aşa o fi. Însă trebuie să vă aduceţi aminte că deja avusesem parte de viziunea unei extremităţi a Timpului – de sfârşitul său amarnic – într-una dintre Istoriile pe care le investigasem: chiar prima, când asistasem la moartea Soarelui deasupra acelei plaje dezolante. Mi-am amintit, de asemenea, de greaţa, de răul şi confuzia simţite, precum şi de faptul că numai spaima copleşitoare de a sta întins în acea beznă de smoală, neajutorat, mă determinase să ajung din nou la bordul Maşinii Timpului şi să mă arunc înapoi în trecut.
Ştiam că imaginea pe care aveam să o găsesc în zorii tuturor lucrurilor urma să fie complet diferită – inimaginabil de diferită! Dar amintirea acelei groaze şi slăbiciuni mă făcu să ezit.
Sunt om – şi mă mândresc cu asta! Totuşi, extraordinarele mele peripeţii, îndrăznesc să spun mai neobişnuite decât ale oricărei alte persoane din generaţia mea, mă făcuseră să înţeleg limitele sufletului uman, sau, în orice caz, ale sufletului meu. Mă puteam pune cu descendenţii omului, cum ar fi Morlocii, şi mă puteam lupta cu monstruozităţi preistorice, precum Pristichampus-ul. Iar când era vorba doar de un simplu exerciţiu intelectual – în căldura salonului din Societatea Linneenilor eram în stare să-mi închipui că merg chiar şi mai departe: aş fi fost capabil să discut ore îndelungi despre Finitudinea Timpului sau despre teoriile lui von Helmholtz73 referitoare la inevitabilitatea Morţii Termice a universului.
…Dar adevărul este că am aflat că realitatea-i mult mai înspăimântătoare.
Cealaltă variantă, totuşi, nu mă ispitea deloc!
Întotdeauna am fost un om de acţiune – îmi place să fiu stăpân pe situaţie! Iată însă că stăteam în locul acesta, dădăcit de nişte creaturi atât de avansate, încât nici măcar nu concepeau să vorbească cu mine, mai mult decât m-aş fi gândit eu să întreţin conversaţii elevate cu o colonie de bacili. Aici, pe Albul Pământ, nu aveam nimic de făcut, căci Constructorii Universali făcuseră totul.
De multe ori, mi-am dorit să fi ignorat invitaţia lui Nebogipfel şi să fi rămas în Paleocen! Acolo, aş fi făcut parte dintr-o societate în creştere, în expansiune, iar talentele şi intelectul meu – ca şi puterea fizică – ar fi putut juca un rol însemnat în supravieţuirea şi evoluţia Umanităţii, în acea epocă neospitalieră. Mi-am dat seama că gândurile mele, centrate pe problemele lăuntrice, reveneau şi la Weena, la acea lume a anului de graţie 802701, în care călătorisem prima dată prin timp, şi la care intenţionasem să mă întorc – numai că fusesem abătut de la cursul meu la prima Răspântie a Istoriei. Dacă lucrurile ar fi stat altfel, m-am gândit – dacă eu m-aş fi comportat altfel atunci, întâia oară poate că aş fi salvat-o pe Weena din flăcări, chiar cu preţul propriei mele sănătăţi sau vieţi. Sau, dacă aş fi supravieţuit, poate că aş fi fost în stare să mă lupt pentru a produce o schimbare veritabilă în acea Istorie nefericită, conducându-i, într-un fel sau altul, pe Eloi şi Morloci să înfrunte degradarea lor comună.
Nu făcusem nimic din toate acestea, bineînţeles; gonisem spre casă de îndată ce îmi recuperasem Maşina Timpului. Iar acum eram silit să accept faptul că, din pricina nesfârşitei scindări a Istoriilor nu mă mai puteam întoarce în 802701, sau, într-adevăr, în propria mea vreme.
Se părea că drumul meu de nomad se sfârşise aici, în aceste câteva încăperi fără sens!
Constructorii aveau să mă ţină în viaţă, se părea, atât timp cât trupul meu continua să funcţioneze. De vreme ce fusesem dintotdeauna viguros, îmi închipuiam că mă mai puteam aştepta la încă vreo câteva decenii de existenţă, sau poate chiar mai mult, deoarece, dacă Nebogipfel avea dreptate în privinţa capacităţilor submoleculare ale Constructorilor, era posibil (aşa specula Nebogipfel, spre uluirea mea) ca aceştia să deţină mijloacele de a opri, sau chiar de a da înapoi, procesul de îmbătrânire al trupului meu!
Se părea însă că aveam să fiu lipsit de companie pentru eternitate – cu excepţia relaţiei mele inegale cu un Morloc care, deja fiindu-mi superior din punct de vedere intelectual şi cufundându-se încontinuu în Marea de Informaţie, urma să treacă în curând, în mod sigur, la probleme mult prea avansate, dincolo de înţelegerea mea.
Mă aştepta, prin urmare, o viaţă îndelungată şi confortabilă – însă era viaţa unui animal de grădină zoologică, captiv în aceste câteva încăperi, fără nimic semnificativ de înfăptuit. Era un viitor transformat într-un tunel nesfârşit...
Pe de altă parte, ştiam că participarea la planul Constructorilor constituia o alegere pe deplin capabilă să-mi distrugă intelectul.
I-am împărtăşit aceste îndoieli lui Nebogipfel.
— Pricep care îţi sunt temerile şi îţi apreciez onestitatea de a te confrunta cu propriile tale slăbiciuni. Ai evoluat în înţelegerea faţă de tine însuţi, de când ne-am întâlnit prima oară...
— Scuteşte-mă de amabilităţile astea, Nebogipfel!
— Nu este nevoie să iei o hotărâre acum.
— Ce vrei să spui?
Nebogipfel se apucă să-mi descrie imensa anvergură tehnologică a proiectului Constructorilor. Pentru a alimenta cu combustibil Corăbiile, era necesar să fie pregătite uriaşe cantităţi de Plattnerită.
— Constructorii operează cu intervale temporale mari, explică Morlocul. Însă, chiar şi aşa, acest proiect este ambiţios. Propriile estimări ale Constructorilor în ceea ce priveşte finalizarea – şi acestea sunt vagi, deoarece Constructorii nu planifică, în sensul uman al cuvântului; mai degrabă, clădesc, în comun, prin adăugiri şi absolut dedicaţi, în maniera termitelor – atestă că va mai trece un milion de ani până când o să fie gata Corăbiile.
— Un milion de ani?.... Constructorii trebuie să fie, într-adevăr, răbdători, dacă stabilesc programe pe asemenea perioade!
Imaginaţia mi se înflăcără din cauza amplorii tuturor acestora, atât de mult mă uluia acel număr! Gândul la un proiect care se întindea pe ere geologice şi care avea drept scop trimiterea unor corăbii în Zorii Timpului îmi stârnea o veneraţie pură, i-am comunicat lui Nebogipfel: un simţământ, poate, al numinosului.
Nebogipfel mă ferici cu un soi de privire sceptică.
— Prea bine; rosti el. Însă trebuie să ne străduim să fim practici.
Îmi spuse că negociase să ne fie aduse rămăşiţele cronomobilului nostru improvizat, precum şi unelte, materii prime şi o nouă rezervă de Plattnerită...
I-am înţeles intenţiile imediat.
— Sugerezi să sărim în cronomobil şi să trecem printr-un interval de un milion de ani, în vreme ce Constructorii noştri perseverenţi termină construcţia Corăbiilor?
— De ce nu? Altă cale de a ajunge la lansarea Corăbiilor n-avem. Or fi aceşti Constructori nemuritori din punct de vedere funcţional, dar noi nu suntem.
— Ei bine, nu ştiu ce să zic, mi se pare... Adică, oare Constructorii pot fi siguri de finalizarea programului lor – la timp şi aşa cum au intenţionat -, având în vedere asemenea intervale imense? În epoca mea, specia umană însăşi exista numai din a zecea parte a acestei perioade.
— Trebuie să-ţi aduci aminte, afirmă Nebogipfel, că aceşti Constructori nu-s oameni. Sunt efectiv o specie nemuritoare. Centri determinaţi de conştiinţă pot să ia naştere şi să se dizolve înapoi în Marea generală, însă continuitatea colectării de Informaţie şi consecvenţa scopurilor sunt de nezdruncinat. În orice caz, zise el, uitându-se la mine, ce ai de pierdut? Dacă străbatem timpul şi descoperim că, la urma urmei, Constructorii au renunţat înainte de a-şi termina Corăbiile, ce-i cu asta?
— Păi, am putea să murim, bunăoară. Dacă nu mai este niciun Constructor care să ne întâmpine şi să ne satisfacă nevoile, la capătul îndepărtat al milionului tău de ani?
— Ce-i cu asta? repetă Morlocul. Poţi să priveşti în inima ta, acum, şi să afirmi că eşti fericit – arătă cu mâna spre micuţul nostru apartament – să locuieşti în felul acesta pentru tot restul vieţii?
Eu nu am replicat, însă cred că el mi-a citit răspunsul pe chip.
— Şi în plus..., continuă Nebogipfel.
— Da?
— O dată ce-l construim, avem posibilitatea să folosim cronomobilul pentru a călători în altă direcţie.
— Ce vrei să zici?
— Ni se va da suficientă Plattnerită – am putea ajunge din nou în Paleocen, dacă asta ai dori.
M-am uitat pe furiş în jur, simţindu-mă ca un criminal care complotează!
— Nebogipfel, dacă te aud Constructorii spunând aşa ceva?
— Ce dacă? Nu suntem prizonieri aici. Constructorii ne găsesc interesanţi şi consideră că tu ar trebui să însoţeşti Corăbiile în căutarea lor finală, din pricina însemnătăţii tale istorice şi cauzale. Însă nu ne vor constrânge şi nici nu ne vor ţine aici dacă suferinţa noastră ar fi atât de mare încât să nu putem supravieţui.
— Dar tu? l-am întrebat prudent. Tu ce vrei să faci?
— Încă n-am luat o decizie, răspunse el. Acum, principala mea problemă este să deschid cât mai multe posibilităţi pentru viitor.
Acesta constituia un sfat deosebit de înţelept,- şi astfel – lăsând la o parte introspecţia – am căzut de acord cu Nebogipfel că ar trebui să ne apucăm de reconstrucţia cronomobilului. Am intrat într-o discuţie amănunţită cu privire la materialele şi uneltele pe care trebuia să le solicităm.

Preparative

Cronomobilul ne-a fost adus de pe Gheaţă de către Constructor. Pentru a realiza acest lucru, acesta se desfăcu în patru piramide mai mici, după care poziţionă câte una dintre aceste maşini-cópii sub fiecare colţ al cadrului deteriorat al vehiculului. Maşinile-cópii se deplasară cu o mişcare onctuoasă, curgătoare – gândiţi-vă la felul în care avansează o dună de nisip, sub influenţa vântului -, şi am văzut cum nişte fire migratoare de cili metalici legau între ele maşinile-cópii, pe parcursul acestui straniu proces.
Când resturile vehiculului nostru ajunseră în centrul uneia dintre camere, maşinile-cópii se contopiră la loc în Constructorul lor părinte; curseră în sus şi una în cealaltă, de parcă s-ar fi topit. Am găsit că asta era o privelişte fascinantă, chiar dacă respingătoare, dar, în curând, Nebogipfel se afla din nou în elementul său, conectat la ocular.
Scheletul cronomobilului provenea de la Vehiculul de Transfer Temporal din 1938, însă suprastructura – câtă mai era, doar vreo câteva table pe post de pereţi şi de planşeu – fusese improvizată de Nebogipfel din rămăşiţele Leviathanilor Forţei Expediţionare distruşi şi din cele ale aparatului german Messerschmitt. În mod similar, dispozitivele simple de comandă fuseseră la fel de grosolane. Cele mai multe dintre acestea erau acum smulse şi deteriorate. Prin urmare, pe lângă înlocuirea Plattneritei, era foarte limpede că trebuia să efectuăm o operaţie de restaurare a vehiculului destul de temeinică.
Am executat o mare parte din munca manuală calificată sub îndrumarea lui Nebogipfel. La început, îmi displăcu situaţia dată, însă Nebogipfel era cel care avea acces la Marea de Informaţie şi, în consecinţă, la înţelepciunea acumulată de Constructori; el era cel care avea posibilitatea să solicite Constructorului materialele trebuincioase: ţevi de cutare sau cutare diametru, cu filet cu pasul acesta sau acela şi aşa mai departe.
Constructorul produse materiile prime de care aveau nevoie în maniera lui obişnuită; pur şi simplu scotea lucrurile din carcasă. Nu-l costa nimic, se părea, cu excepţia unei secătuiri de materie; însă aceasta se rezolvă repede printr-un aflux sporit în apartament de cili migratori care îl aprovizionau.
Îmi venea greu să mă încred în rezultatele acestui proces. Vizitasem oţelăriile şi alte asemenea facilităţi în timpul fabricării componentelor Maşinii Timpului şi a unor dispozitive anterioare: urmărisem cum fierul topit curgea din furnale în convertoarele Bessemer, pentru a fi oxidat şi amestecat cu fondant şi cocs... Şi aşa mai departe. Prin comparaţie, îmi era dificil să mă bizui pe ceva care fusese regurgitat de un morman inform şi licărind!
Normal, Morlocul îmi scoase în evidenţă neghiobia acestei prejudecăţi.
— Transmutaţia subatomică de care este capabil Constructorul reprezintă un proces mult mai rafinat decât acea aiureală implicând topitul, amestecatul şi forjatul descrisă de tine – o tehnologie care dă impresia că de-abia aţi evoluat un pic de când aţi ieşit din peşteri.
— Poate, am zis eu, dar chiar şi aşa... E vorba de invizibilitatea fenomenului!
Am ridicat o cheie fixă; la fel ca toate uneltele pe care le solicitasem, şi aceasta fusese vomată de Constructor la câteva clipe după ce Nebogipfel îşi formulă cererea – era un obiect neted, dintr-o bucată, fără articulaţii, şuruburi sau urme de lipire.
— Când ridic obiectul ăsta, mă aştept inconştient să-l simt cald, sau să se prelingă de pe el acid gastric, sau să fie acoperit cu acei cili de fier scârboşi...
Nebogipfel scutură din cap, gestul lui constituind o luare în derâdere voită.
— Eşti atât de intolerant când vine vorba de modalităţi de acţiune diferite de-ale tale!
În ciuda reţinerilor, am fost silit să-i permit Constructorului să ne ofere alte echipamente şi provizii. Am calculat că această călătorie avea să dureze treizeci de ore, dacă ne retrăgeam tocmai până în Paleocen – însă nu mai mult de treizeci de minute, dacă efectuam numai acel salt limitat până în viitorul Corăbiilor Timpului. Aşa stând situaţia, hotărât să nu mai fiu nepregătit de data aceasta, am umplut noul nostru vehicul cu suficientă hrană şi apă, pe lângă celelalte obiecte solicitate, încât să ne ajungă pentru câteva zile, şi am cerut să ne fie oferite veşminte groase şi călduroase pentru amândoi. Totuşi, nu m-am simţit în largul meu când am ridicat haina grea pe care Constructorul mi-o făcuse peste rămăşiţele jerpelite ale cămăşii de tercot; era o chestie dintr-un material argintiu, neidentificabil, foarte bine matlasată.
— Nu mi se pare firesc, am protestat în faţa lui Nebogipfel, să îmbrac ceva care a fost vomitat în aşa manieră!
— Reţinerile tale devin iritante, replică Morlocul. Îmi este destul de limpede că ai o teamă morbidă de corp şi de funcţiunile lui, dovedită nu numai de manifestările tale iraţionale la capacităţile generatoare ale Constructorului, ci şi de reacţiile tale din trecut faţă de Morloci...
— Nu pricep ce vrei să zici, am ripostat eu, uluit.
— Mi-ai descris, în repetate rânduri, întâlnirile cu acele... rude ale mele, utilizând termeni asociaţi cu trupul: analogii fecale, degete ca nişte viermi şi aşa mai departe.
— Vrei să spui... ia stai o clipă! Vrei să spui că frica de Morloci şi de produsele Constructorilor arată că mă tem de propria mea natură biologică?
Fără vreun avertisment, îşi vântură degetele prin dreptul chipului meu; lividitatea carnaţiei dezgolite a palmei sale, aspectul de viermi al degetelor lui erau oribile pentru mine, fireşte, aşa cum se întâmplase întotdeauna! Şi nu m-am putut abţine să mă dau puţin în spate.
Cu siguranţă, Morlocul socotea că demonstrase ce avea de demonstrat. Eu mi-am adus aminte, de asemenea, de asocierile pe care le făcusem înainte între groaza din întunecatele baze subterane ale Morlocilor şi frica din copilărie de puţurile aflate pe terenul casei părinteşti.
N-are rost să pomenesc că m-am simţit foarte tulburat de bruscul diagnostic al lui Nebogipfel, de gândul că reacţiile îmi erau guvernate nu de forţa intelectului, aşa cum îmi închipuisem, ci de nişte faţete bizare şi ascunse ale naturii mele!
— Sunt de părere, am concis eu, cu toată demnitatea de care eram în stare, că unele lucruri e mai bine să rămână nespuse.
Iar apoi am pus capăt conversaţiei.

Cronomobilul terminat avea o construcţie grosolană: o simplă cutie de metal, deschisă în partea superioară, nevopsită şi prost finisată. Însă comenzile erau mult mai avansate în comparaţie cu mecanismele limitate pe care le putuse realiza Nebogipfel din materialele pe care le avusese la îndemână în Paleocen – existau până şi cadrane cronometrice simple, chiar dacă aveau etichete scrise de mână -, şi urma să dispunem de tot atât de multă libertate de manevră prin timp ca în prima mea maşină.
Pe măsură ce îmi continuam lucrul, iar ziua în care aveam să plecăm se apropia tot mai mult, frica şi nesiguranţa mea continuară să sporească. Ştiam că nu mi se mai oferea şansa de a mă întoarce vreodată acasă – dar, dacă plecam de-aici, împreună cu Nebogipfel, în viitor ori în trecut, era posibil să pătrund în cine ştie ce stranietate căreia nu aş fi fost în stare să-i fac faţă, nici cu mintea, nici cu trupul. Era posibil, ştiam eu, să mă apropii de capătul vieţii, iar o spaimă omenească vagă puse stăpânire pe mine.
În cele din urmă, am terminat. Nebogipfel se aşeză în şaua sa. Era îmbrăcat într-o salopetă matlasată groasă, din materialul argintiu al Constructorului, iar pe chipul său mic avea nişte ochelari noi. Semăna un pic cu un copilaş înfofolit contra gerului iernii – cel puţin până desluşeai părul ce i se revărsa de pe faţă şi aspectul luminos al ochilor săi dincolo de lentilele albastre pe care le purta.
M-am aşezat lângă el şi am verificat pentru ultima oară conţinutul vehiculului.
Pe când stăteam amândoi acolo – într-o clipită pereţii apartamentului se topiră, silenţios, transformându-se în sticlă. Pretutindeni în jurul nostru, acum vizibile prin zidurile translucide ale încăperii, sumbrele câmpii ale Albului Pământ se întindeau până în depărtare, însângerate de un amurg aflat în toi. Cilii Constructorului – din nou, după specificaţiile lui Nebogipfel – remodelaseră materialul pereţilor camerei în care se găsea cronomobilul. Urma să ne fie necesară în continuare protecţia contra climatului cumplit al Albului Pământ, însă doream să avem panorama lumii în vreme ce călătoream.
Deşi temperatura aerului nu se modificase, mi se făcu numaidecât mult mai frig; am început să tremur şi mi-am strâns haina pe corp.
— Cred că suntem pregătiţi, spuse Nebogipfel.
— Pregătiţi, am căzut eu de acord, cu excepţia unui singur lucru – decizia noastră! Călătorim către viitorul Corăbiilor finalizate sau...
— Am impresia că decizia îţi aparţine, rosti el, însă în expresia sa străină se citea – îmi place să cred – o doză de simpatie.
Acea spaimă nelămurită încă mă rodea pe dinăuntru, întrucât, în afară de primele câteva ceasuri disperate după pierderea lui Moses, n-am fost niciodată un bărbat care să accept cu plăcere perspectiva morţii, însă ştiam că decizia mea de acum era posibil să-mi pună capăt vieţii. Cu toate astea...
— În realitate, nu prea cred că avem de ales, i-am spus lui Nebogipfel. Aici nu putem sta.
— Nu, zise el. Tu şi cu mine suntem pribegi. Consider că nu avem altă posibilitate decât să continuăm, până la Capăt.
— Da, am acceptat eu. Până la Hotarele Timpului însuşi, se pare... Bine! Atunci aşa să fie, Nebogipfel. Aşa să fie!
Nebogipfel împinse în faţă manetele cronomobilului – am simţit cum răsuflarea mi se accelerează, iar sângele începe să-mi vuiască în tâmple – şi ne-am prăbuşit în vălmăşagul cenuşiu al călătoriei în timp.



va urma