ARAREORI…

Gabriel Constantin

Arareori mai scotocesc

Prin vrafurile vieţii,

Vreo amintire să găsesc

În scrinul tinereţii.

Amăgitoare clipe curg

Din amfora uitării,

Eu stau cu ele în amurg

Pe malul cugetării.

O, Doamne, câte întrebări

Rămân nedezlegate

Şi mă încurc printre cărări

Pe veci întortochiate.

Căci nu-nţeleg de ce acum

Nu-mi mai aduc aminte,

Să mai iubesc ceva precum

Iubisem înainte.

Doar lângă crucea lui Iisus

Învăţ o slovă sfântă,

Să mă înalţe-acolo sus,

Din astă viaţă cruntă.

Căci lumea n-am s-o moştenesc

Şi n-am s-o iau cu mine,

De-aceea astăzi mă feresc

De vorbele-i străine.

Şi zi cu zi, încetişor

Fac legământ cu anii,

Că-n lume n-am să mai cobor

Să-i las atâtea danii.

Ci lângă vechiul cimitir

Îmi odihnesc suflarea,

Ţesându-mi viaţa fir cu fir,

Cu ea, cu căutarea.

Căci ce e omul pe pământ?

Zadarnică risipă;

O scurtă batere de vânt

E viaţa lui – o clipă.

Şi dacă om nu ar mai fi,

N-ar fi nici suferinţă;

N-ai mai simţi noapte şi zi

În pieptul tău dorinţă.

În orice gând de noi trudit

Tot moartea firu-şi toarce

Din acel timp nemărginit

Şi dătător de pace.

Arareori îmi mai doresc

Să-ntorc din urmă timpul,

Căci azi nu vreau să-i mai privesc

Cu ochii vieţii, chipul.