Monica Lovinescu si “datoria de memorie”

CRISTIAN PĂTRĂŞCONIU

“…Nu vom mai regăsi niciodată nu doar România noastră interbelică, dar nici măcar România viitorului, la care am visat. Zi de zi, de câţiva ani încoace, învăţăm pe dinafară acelaşi verdict. [...] «Ce e de făcut?» m-aş fi întrebat pe vremuri. Atunci puteam să-mi răspund «mergem înainte»: aveam un microfon şi ascultători. Ascultători ar mai fi. Dar [azi] fenomenul nu mai e decât acustic. E o ascultare fără ţinere de minte. Uitarea se instalează în cuvânt în chiar momentul în care e rostit.“ (Monica LOVINESCU, Jurnal inedit, 2001)

 Monica Lovinescu

Stam instalati - fie solid si firesc, fie ezitanti si nevrotic -, in prezentul nostru si, in buna masura, in functie de cum pretuim (sau dispretuim) trecutul recent. Dupa 1989 si pina astazi, miza plasamentului in istoria la zi e cu atit mai mare cu cit aceasta perioada (de tranzitie pesemne inca neincheiata) urmeaza unui cosmar care a durat, oficial, aproape jumatate de secol si care, in chip evident, si-a prelungit ghearele mult dupa ce, formal doar, fusese omologat colapsul sau. Ma refer, e cit se poate de clar, la comunism cu atit de numeroasele sale duhuri rele.

Dar nu numai duhuri rele…In paralel cu omul nou si cu noua societatea construite de comunism sau, si mai adecvat spus, in contra acestora au existat si multi indicatori de normalitate. Repere sanatoase ale unei lumi trecute si/sau ale unei lumi promise, dorite, de dorit. Oameni care au fost ca un puls vital, normal, miraculos pentru o tara scufundata in si sufocare de ticalosie, lichelism, impostura. Monica Lovinescu este “din acest film” extrem de pretios pentru Romania.

O paranteza mai larga, necesara si cu valoare de parabola. Se intimpla in 2008. Vladimir Tismaneanu si Horia-Roman Patapievici au cerut atunci Primarului General al Capitalei schimbarea numelui Bulevardului Primaverii in Bulevardul “Monica Lovinescu”. Ideea, de exceptie, simbolistica – foarte puternica. Strada Herastrau, de asemenea, urma sa fie, conform propunerii celor doi, redenumita “Virgil Ierunca”. „Bulevard Monica Lovinescu si Strada Virgil Ierunca vor comunica direct cu Bulevardul Mircea Eliade, creand un astfel un perimetru al memoriei si al demnitatii“ – se spune in scrisoarea publica trimisa edilului sef al Capitalei . Urmarea este usor de recunoscut. Nu s-a intimplat nimic in sensul celor cerute in scrisoarea publica de Horia Patapievici si de Vladimir Tismaneanu. Nu s-a miscat nimic in acel perimetru in favoarea “memoriei si a demnitatii”. Dimpotriva. In alte zone, au fost, voios si lacramos, instalante statui ale unor insi care au jucat in picioare si decenta si demnitatea si onoarea. Si atunci, ce e de facut?

Doamna Lovinescu este un om foarte important pentru ceea ce, in mai multe rinduri, am numit cu bucurie, patrimoniul de verticalitate al Romaniei. De la distanta, atenta, alungata, Domnia sa a redus, prin ceea ce a facut, in decenii de prezenta publica exemplara, distanta imensa care a separat Romania de normalitate. Ne-a facut un urias dar. Prima conditie pentru ca acest dar imens sa fie unul meritat de noi e sa nu il uitam. Sa nu il uitam si sa vorbim despre el. Sa ii ducem duhul generozitatii, al bunatatatii, al inteligentei aflate in slujba binelui mai departe.

Cartile scrise de doamna Monica Lovinescu sint parti insemnate din acest urias cadou. Recent, au fost publicate doua dintre volumele de referinta ale domniei sale.

Prima: “Jurnal inedit. 2001-2002”. “Jurnalul inedit este ultimul lucru scris de mâna Monicăi Lovinescu; de aceea, putem spune că reprezintă actul final din lupta ei de o viaţă cu inerţia intelectuală, cu inapetenţa pentru riscurile pe care le incumbă calitatea de fiinţă spirituală a omului, cu nelibertatea şi cu multe alte tare specifice «omului nou» care, cu sau fără voia noastră, constatăm că a ieşit de sub forcepsul totalitarismului comunist. Până la sfârşit, vocea Monicăi Lovinescu rămâne aceeaşi: vocea gravă pe care, din păcate, tot mai puţini dintre noi ne-o putem aminti. O voce care a tăcut fără să fi cedat.“ (Astrid CAMBOSE) & “Nu sunt paginile unui om care s-a îmbătat cu iluzii. Scrisul Monicăi Lovinescu nu e străin, după cum mărturiseşte chiar ea, de cocleala dezamăgirii şi de un anume sentiment al zădărniciei. Dar sunt paginile cuiva care n-a putut trăi fără repere şi care a întâlnit în viaţă destui oameni în care a putut crede până la capăt – ei au făcut ca lumea să se recompună periodic din chiar precaritatea şi mizeriile ei.“ (Gabriel Liiceanu)

A doua: “O istorie a literaturii romane pe unde scurte”. O carte mare pentru cultura romana. O carte de referinta pentru istoria culturala autohtona. Un volum care reaseaza, pe temelii mult mai juste, istoria literara a Romaniei ultimelor decenii si, prin aceasta, istoria noastra, de fapt. “Intelegerea Monicai Lovinescu, nu numai in termeni de rezistenta anticomunista si de politizare a literaturii, ci si de critic si istoric literar propriu-zis cred ca se impune odata cu aceasta aparitie”, spune Dan C. Mihailescu despre volumul citat.


In numele “datoriei de memorie”, sa le citim, asadar. Monica Lovinescu, iata, in urma cu un deceniu si mai bine: “„Am găsit câţiva tineri şi mai puţin tineri cărora să le transmitem ceea ce aş putea numi – dacă mi-aş îngădui patetisme – «datoria de memorie». Cred că expresia îi aparţine lui V., însă îl jefuiesc fără remuşcări. Dacă am reuşit să transmitem această obsesie a aducerii-aminte câtorva din cei ce vor rămâne după noi, aproape totul a avut un sens.”Sa le citim, sa le recitim. Si sa vorbim despre ele.