De ce nu se mai termină criza. A murit Capitalismul? Modelul chinezesc amenință Occidentul

Adrian Pătruşcă

„A sosit momentul să luăm în calcul perspectiva unei Europe fără creștere economică, cu șomaj ridicat, și fără soluții pentru o bucată de vreme mult mai lungă decât se preconiza.” Aceasta este concluzia unei mai rece decât o căldare cu gheață pe care George Friedman o toarnă în capul Occidentului, într-o analiză pentru institutul Stratfor. Așadar, criza care a izbucnit în 2008 este departe, departe de sfârșit!


Până acum aveam ca etalon al crahului criza din 1929 - 1933. Iată însă că de data asta, după șapte ani, nici măcar nu se întrezărește luminița de la capătul tunelului. Ba unele voci mai pesimiste șoptesc că tot ce e mai rău de-abia de-acum urmează să vină.


Bine, dar asta contrazice tot ce se știe despre capitalism și piața liberă: unde este auto-reglarea, unde a dispărut celebra sinusoidă, cu perioadele de prosperitate care musai trebuie să vină după cele de criză, unde sunt mlădițele afacerilor sănătoase care ar trebui să răsară din pământul îngrășat de leșul falimentelor?

Scurt tratat de astronomie politică

Mă tem că aici nu mai este vorba despre capitalism. Cel puțin nu cel clasic. Transnaționalele, pe de o parte, și țările-mamut care construiesc capitalismul de stat (Rusia, China sau India), pe de alta, au perturbat piața liberă, așa cum o planetă-gigant este capabilă prin masa ei strivitoare să devieze traiectoriile corpurilor cerești mai mici din preajmă. Odată ce statele iartă datorii pe ochi frumoși (în afară de Lehman Brothers, nici o bancă nu a avut de suferit, nici măcar emoții de pe urma crizei, iar UE decide să ierte de datorii țările cu capul plecat!), sau își permit să cotrobăie prin conturi private și să confiște după bunul plac (ca în Cipru!), concepte generoase ca piața liberă, concurența și egalitatea de șanse, pe care se bazează capitalismul, devin vorbe goale.


Paradoxal, între transnaționale și capitalismul de stat nu există contradicții majore. Ba chiar se înțeleg foarte bine. Iată ce îmi declara în martie 2012 răposatul premier Radu Vasile, înainte de toate un excepțional istoric al economiei:

„Interesant este că marile companii și consorții mondiale se bucură în aceste țări autoritariste de un tratament preferențial. Descoperă aici paradisul: forță de muncă ieftină și obedientă, plus o serie de facilități din partea statului. În niște țări care sunt orice altceva, dar nu cu adevărat capitaliste. Nu mi se pare imposibil ca aceste mari firme, exponente până mai ieri ale capitalismului victorios, să fie tocmai ele promotoarele distrugerii capitalismului din interior. În China nu este comunism, dar este un capitalism de stat. Marile firme nu numai că se simt bine în China, dar au ajuns să depindă de piața chineză. Este firesc pentru ele ca problemele legate de democrație să devină secundare. În ultimă instanță, Puterea și Profitul se aseamănă.”

Capitalismul de partid și de stat

Accentul pus de Radu Vasile pe China se datorează exclusiv momentului în care am purtat discuția: Beijingul tocmai anunțase un plan ambițios de investiții în Europa, pe fondul crizei din zona euro. Altminteri, între China și Rusia nu este nici o diferență. Cam în aceeași perioadă a interviului, „The Economist” ieșea cu o copertă memorabilă: sub titlul „The Rise of State Capitalism”, apărea Lenin însuși, cu stânga înfiptă în jiletcă și cu dreapta ținând un trabuc cu emblema dolarului. Securea războiului, a contradicțiilor antagoniste dintre socialism și capitalism, asupra cărora Marx și Engels își aplecaseră cu atâta acribie bărbile, este pe cale să fie îngropată.



Pe măsură ce Europa și America bâjbâie prin bezna crizei, alte țări se ridică

Este cunoscut așa-numitul grup BRICS  - Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud). Bazându-se pe bogățiile uriașe ale subsolului, pe suprafețele imense și pe forța de muncă numeroasă și ieftină, aceste state își permit să sfideze criza și capitalismul tradițional. Conduse de oligarhii care în cârdășie cu statul exploatează discreționar resursele naturale, fac afaceri bănoase cu multinaționalele care se simt aici ca peștele în apă: fără concurenţă, de vreme ce feliile de tort se alocă pe baza înţelegerilor (citește corupției) cu conducerea centrală, şi cu o forţă de muncă ieftină şi supusă, care, bine educată în 50 de ani de maoism sau în 70 de ani de soviete, nici nu îndrăzneşte să aibă pretenţii, să lupte pentru libertăţi, sau să ceară condiţii mai bune de lucru ori alte asemenea farafastâcuri occidentale.

Dictatura a devenit acceptabilă

Ce mai tura-vura, modelul chinezesc este al naibii de tentant pentru multinaționale. (La fel era și cel rusesc, până la conflictul cu Ucraina! Sau cel turcesc, dacă nu se va transforma într-o moschee industrială!) Or, marile concerne au suficientă forță pentru a impune la putere politicienii pe care-i agreează. Deci, implicit, pot schimba și tipul de societate.


Recunoaşterea valabilităţii modelului chinezesc poate avea consecinţe incalculabile pentru viitorul lumii. Însuşi modelul democraţiei europene occidentale, exportat și în America, riscă să fie pus sub semnul întrebării. De ani buni de zile, China a demonstrat că nu ai nevoie de democraţie, de libertate şi de pluralism pentru a avea performanţe economice. Ba, dimpotrivă, pe măsură ce piaţa chinezească se dovedea tot mai primitoare cu investiţiile occidentale, cărora le oferea facilităţi fără nici o legătură cu libera concurenţă, vocile critice la adresa dictaturii chinezeşti se împuţinau. Banul a câştigat încă o dată în faţa principiilor.


Din interes, dictatura chineză a devenit frecventabilă şi pentru liderii politici occidentali. Coreea de Nord, pentru că e săracă, relativ nepericuloasă și prea închisă, e rea. Cuba pute. Marii Chine, însă, din interes, i se acceptă toate derapajele. I se trec cu vederea disidenţii întemniţaţi, crimele, lipsa de libertate. I se acceptă totalitarismul. Ca şi Rusiei, de altfel. Nu asasinarea lui Litvinenko sau a Politikovskaiei l-a izolat pe Putin, ci invadarea Crimeei. Dictatura este deodată acceptabilă.

Orwell și Loganul

Există însă riscul unui export de model (fie el chinezesc, rusesc, sau altceva la fel de exotic) în Vestul Europei?


Acum zece ani, răspunsul ar fi fost unanim și categoric: NU! Modelul Occidental părea inexpugnabil. Astăzi, însă, orice om întreg la minte ar trebui să șovăie. Să cumpănească bine. Distrugerea pilonilor creștini ai societății occidentale în paralel cu o imigrație abundentă care își impune cu agresivitate propriul model de viață și de societate au făcut din modelul tradițional vestic o construcție șubredă și vulnerabilă.


Nu mai puțin, această criza economică, nefiresc de lungă,  a măcinat și ea temeliile. Și obiceiurile. Și mentalitățile. Omul occidental începe să uite de cele cinci zile de muncă, de cele opt ore pe zi. Maşinile unei familii s-au împuţinat şi nu mai sunt schimbate atât de des. Pentru vesticul trufaș de altădată, Loganul a devenit brusc o mașină onorabilă. Vacanţele sunt tot mai scurte şi mai aproape de casă. Se înmulţesc simptomele unei societăţi "Big Brother", în care supravegherea individului este prezentată ca unul din drepturile sale, cel de a fi în siguranţă (deşi, paradoxal, criminalitatea sporeşte în acelaşi ritm cu numărul de camere de supraveghere).


Încet, încet, occidentalul începe să se obişnuiască să trăiască mai prost. Mai nesigur. Mai „chinezeşte". Copleşit de ratele la bănci, pe care le plăteşte tot mai greu şi pe care înainte nici nu le simţea, de un program de muncă tot mai lung, de o atmosferă tot mai apăsătoare, el va aprecia orice îmbunătăţire a vieţii sale. Sau, măcar, orice îi va permite să-şi conserve nivelul de acum. Ca să-şi salveze maşina de vacanţă sau orele de cosmetică, va fi tentat să o lase mai moale cu drepturile şi libertăţile. Lipsa de siguranţă îl va îndemna, instinctiv, să se ferească să iasă din tipare. Să fie cuminte. Capul ce se pleacă, departe ajunge.



Încă o dată, să fie posibil acest scenariu cumplit? Dacă acum zece ani ni se spunea că vom intra într-o criză mondială nesfârșită din cauza unor hârtii de valoare fără acoperire, am fi râs în hohote. Rămas fără concurență pe lume, după prăbușirea Zidului Berlinului, capitalismul părea inexpugnabil. Astăzi, când el se hâțână din toate încheieturile, constatăm că prea multora le lasă gura apă după coșmarul lui Orwell!