sâmbătă, 23 august 2014

PARIS

Cristian Ţîrlea






Demult, eu, mi-am plecat din mine.
Mi-am luat drumul ca stăpân.
Nu-mi pasă, dorule, de tine!
Te-am uitat, că-s un păgân.




Din colbul străzii, din minciuni,
făcut-am harpă urâcioasă.
Mă-nchin, acum, cu doua mâini
şi-mi pare viaţa stearpă, roasă.




Demult, eu, am plecat de-acasă
să vad alt cer, nu gri, albastru.
Scoală-te! Pune-te, masă!
Am, cam, uitat. Sunt un sihastru.




Nişte copaci foşnesc-vorbesc în şoapte
şi în Paris este la fel, dar mai departe.
Eu plâng şi râd ca prostu-n noapte.
Mă don Quijotesc iubirile deşarte.




Stai, strâmbă cărare, să te pot urma!
Nu-mi fi duşman, neghiob învolburat!
Eu văd, acum, iubire. Este-n cătarea mea.
Du-mă la ea, călăuză oarbă, drum întortocheat!




Parisul nu-mi plânge respirarea sacadată
şi nici cutezanţa ce a fost odată.
Demult eu stiu că el va veni la mine,
în braţe cu Sena, cu Baudelaire, cu un Bordeaux,
cu tine.

...






















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu