LUMINILE ORAŞULUI

Mihail Zoscenko

 

 

 
Unui locatar din casa noastră comunală i-a venit taică-su de la ţară.
Desigur, omul a venit dat fiind că fiu-său era bolnav. Altfel poate că n-ar fi văzut Leningra­dul pînă la sfîrşitul zilelor sale. Cum însă fiu-su a căzut bolnav, omul a venit.
Fiu-su era chiriaş la noi. Făcea serviciu la un restaurant, unde era ospătar şi era bine văzut.
De prea multă rîvnă, poate, înfierbîntat după munca lui de noapte, odată a ieşit fuga în stradă ca să se ducă acasă şi a răcit în postul său culi­nar, ca să zic aşa. Mai întîi s-a învîrtit de-un guturai, şi şapte zile a strănutat. Pe urmă ră­ceala a trecut la piept şi temperatura s-a ridicat brusc pînă la patruzeci de grade peste zero.
Pe deasupra, dorind să-şi petreacă în chip ci­vi-lizat timpul în ziua de odihnă, s-a dus la Pavlovsk să viziteze palatele de acolo şi s-a cam forţat, aju-tînd-o pe nevastă-sa să urce în vagon.
Aşa că toate astea luate la un loc au făcut ca omul să se îmbolnăvească în floarea vîrstei.
Şi fiind de felul lui bănuitor, bietul nostru ospă-tar era încredinţat că n-o să se mai facă bine şi că n-o să mai revină, cum se zice, la îndepli­nirea îndatoririlor sale.
Aşa stînd lucrurile, l-a poftit pe taică-su să vină la Leningrad, ca să-i dea iertăciunea cea de pe urmă.
Nu c-ar fi ţinut el cine ştie ce la părintele său, şi acum, la capătul vieţii, ar fi vrut cu orice preţ să-l vadă; dimpotrivă, vreme de patruzeci de ani nu   s-a interesat de el, existenţa lui lăsîndu-l cu totul indiferent. Dar nevastă-sa, văzînd că soţul ei are o temperatură aşa de mare, mai degrabă din amor propriu — ca să fie aşa ca la toţi oamenii — i-a trimis lui tata-socru' o tele­gramă: „Vino la Lenin-grad, fiul dumitale e bolnav”.
Şi atunci cînd fiul acesta a început să se în­sănă-toşească, la Leningrad a sosit, spre surprin­derea tuturor, de undeva, de foarte departe, tai­că-su în opinci, cu un sac în spinare şi cu un toiag în mînă. E drept, după cum s-a văzut mai tîrziu, bătrînul avea în sac o pereche de ciubote pe care, însă, nu le purta din principiu, zicînd că „cel bogat face cum vrea, cel sărac face cum poate”.
Fireşte, toată lumea, printre care şi fiu-său, îşi închipuiau că o să vină un moşneag cuminte, poate evlavios, de vreo şaptezeci de ani, care o să spună lucruri cuminţi şi o să se sperie de toate. Dar a ieşit, cum se zice, taman pe dos.
Moşneagul era al naibii de arţăgos, scandala­giu, mitocan şi mincinos. Pe deasupra, nu c-ar fi fost un contrarevoluţionar, dar era tare rămas în urmă din punct de vedere politic.
Moşneagul s-a şi luat la harţă cu portarul, în curte, şi l-a tras de urechi pe un băietan venit în vizită la unchi-su care stătea aici de doispre­zece ani.
Pe urmă, la comitetul de locatari a avut o dis­cu-ţie cu preşedintele, încît acesta s-a şi mirat ce concepţii mai au unii despre vremea noastră şi chiar voia să înştiinţeze autorităţile de la domi­ci-liul moşneagului.
Colac peste pupăză, moşneagul l-a vîrît de-a binelea în sperieţi pe fecioru-su, informîndu-se, netam-nesam la biroul spaţiului locativ dacă nu poate căpăta o locuinţă ca să rămînă pentru tot­deauna la Leningrad.
Desigur, moşneagul era poate de felul său un om bun la suflet, dar chiar din prima zi de la venirea lui toţi locatarii s-au dovedit a nu fi la înălţime în ce priveşte comportarea civilizată.
Au început toţi să-l ia peste picior, făceau glu-me pe socoteala lui, tratîndu-l ca pe un prostănac, îşi rîdeau de apucăturile lui provinciale, de la ţară. Şi fiecare căuta să-i spună te miri ce aiureli, aşa cum, bunăoară, îi spunea portarul de fiecare dată cînd îl vedea, subţiindu-şi glasul: „Din ce colhoz ai venit, tinere?”
De altminteri, şi fecioru-su, ospătarul, nu se lăsa nici el mai prejos şi uneori, abia stăpînindu-şi rîsul, îi spunea bătrînului, stînd înadins cu nasul în ziar:
— Azi, taică, să nu ieşi în stradă, că se face razie, îi caută pe ăia cărunţi şi roşcovani.
Desigur, toate astea se spuneau cu destulă afec­ţiune şi fără răutate, totuşi se vede treaba că nu prea îi făceau plăcere bătrînului, care a trăit şaptezeci şi doi de ani şi era de bună seamă mai înţelept decît toţi ăştia luaţi la un loc. Ei, însă, îl socoteau un prostănac, un ţărănoi, şi de-aia îl tratau aşa.
Ceea ce, fireşte, avea un efect negativ asupra comportării sale.
Aşa că atîtea zile cît a stat el aici, tot atîtea scandaluri au fost, cu ţipete, mitocănii şi aşa mai departe.
Pe deasupra, în cea de-a şaptea zi a şederii sale, moşneagul s-a îmbătat într-o berărie şi s-a apucat să facă tărăboi. Au vrut chiar să-l ducă la miliţie. Dar moşneagul a şters-o şi a pornit haihui pe străzi.
Merge el aşa pe stradă şi cîntă. Bătrînel, cu pă­rul alb, îmbrăcat ca la ţară, cît se poate de sim­plu. Şi tot mergînd aşa, vede deodată că s-a ră­tăcit.
Vezi bine, era cu neputinţă să se rătăcească. Mai ales că ştia strada. Dar, beat cum era, s-a speriat şi chiar s-a trezit.
Atunci l-a întrebat pe un trecător pe unde tre­bu-ie s-o ia. Trecătorul nu ştia, aşa că l-a sfătuit să se adreseze organelor de miliţie.
Fireşte, moşneagul nostru s-a sfiit să se ducă la miliţianul din post şi, tulburat cum era, a mai mers vreo două-trei cvartale.
Dar pe urmă s-a dus la un miliţian, cam cu tea-mă, gîndindu-se că miliţianul o să fluiere din ţig-nal şi o să ţipe la el.
Dar miliţianul, conform instrucţiunilor regula­mentului de ordine interioară, l-a salutat, ducînd mîna înmănuşată în alb la chipiu.
Gata de scandal şi neobişnuit cu una ca asta, bătrînul, surprins, s-a cam fîstîcit şi a bălmăjit ceva aiurea. Miliţianul, întrebîndu-l ce stradă cau-tă, i-a arătat pe unde s-o ia şi, salutîndu-l din nou, şi-a văzut de-ale sale.
Dar acest mic gest de respect şi politeţe, cu­ve-nit pe vremuri generalilor şi baronilor, a fă­cut o impresie extraordinară asupra moşnea­gului nos-tru. Bătrînul a început chiar să tre­mure atunci cînd miliţianul l-a salutat pentru a doua oară, dove-dindu-i astfel că nu era nici o greşeală la mijloc şi că aşa se cuvenea să fie.
Şi atunci bătrînul, aşa cum s-a aflat mai tîrziu, s-a dus şi la alt miliţian şi din nou a fost salutat, ceea ce i-a pătruns şi mai adînc în sufletul netreb-nic.
Desigur, nu ştiu dacă aşa ceva poate să aibă o înrîurire imediată asupra caracterului, dar toată lumea a băgat de seamă că bătrînul s-a întors aca-să peste măsură de grav şi, trecînd pe lîngă portar, nu s-a luat la harţă cu el, ca de obicei, ci l-a salu-tat fără a scoate o vorbă şi şi-a văzut de drum.
Nu ştiu dacă un lucru atît de mărunt, un fleac ca acesta a putut să joace vreun rol în schimbarea caracterului său, dar toată lumea a băgat de seamă că s-a întîmplat ceva cu moş Gavrilov, ceva cu totul aparte.
Unii l-au văzut cum s-a apropiat de vreo două ori de miliţianul din colţ şi a stat frumos de vorbă cu el.
Şi mulţi, cu un fel de a gîndi cam simplu, văzînd schimbarea asta, au pus-o pe seama spai-mei pe care a tras-o bătrînul cînd a vrut să-l ducă la miliţie. Dar unii au înţeles schim­barea într-alt fel.
Aşa că un intelectual de la noi din casă, unul care suferă de diabet, a zis aşa despre întîmplarea asta:
— Eu am susţinut întotdeauna punctul de vedere după care respectul faţă de om, laudele şi stima dau rezultate excepţionale. De pe urma acestor lucruri unele caractere îmbobocesc li­teral-mente ca trandafirul în zori de zi.
Cei mai mulţi n-au fost de acord cu el, ba chiar la noi în apartament s-a încins o discuţie care n-a dus la nimic.
După vreo trei zile, moş Gavrilov i-a spus lui fiu-su că el pleacă la ţară, chemat de tre­buri urgente.
Unii dintre locatari, vrînd s-o dreagă faţă de moşneag pentru glumele lor proaste, s-au dus să-l conducă la gară.
Iar atunci cînd a pornit trenul, bătrînul, stînd pe platformă, i-a salutat cu mîna la tîmplă pe toţi cei veniţi să-l conducă. Şi toţi au rîs, şi a rîs şi moş-neagul, şi a plecat la el la ţară.
Iar acolo, acum e, de bună seamă, mai ama­bil în raporturile sale cu oamenii. Ceea ce îi va face viaţa şi mai luminoasă, şi mai plăcută.


va urma