DANIEL LUCA
Zăvoare trase mă
trezesc şi porţi uitate-n alte timpuri se deschid uşor,
Pe-afară, trece visul ce
ne-a trezit şi ne-a luat din stele aruncate la-ntâmplare !
Nu
mai păşesc, nu sunt la tine-n inimă şi totuşi mă cuprinde iar
un dor,....
Azi, mă întorc să te
mai caut ca floarea câmpului ce strigă vara după soare!
Săruturile mele s-au
risipit în ape fără nume şi plâng azi plopii rătăciţi pe
drum,
Salcâmilor, un vânt le
spune că va pleca cu florile lăsate-n serile înlăcrimate,
Când ploaia îşi
găseşte prin suflete stinghere singurătatea, în al cărei scrum
Au
plâns viorile, iar din speranţe alungate, a dat îndrăgostiţilor
atâtea clipe alungate!
Din alte părţi de
suflet, sosesc în gânduri păsări ce le-ai trimis atunci spre
răsărit!
Le-a aşteptat o
primăvară rece, însă eu te-am iubit, cu zborul lor, prin zile
numărate!
La
streşini de uitare, s-au aşezat şi-au căutat grăbite ochii tăi,
dar... n-au găsit
Decât o inimă ce le-a
îmbrăţişat tăcut sosirea şi o magnolie cu florile în vânt
uitate!
Te-adăpostesc sub frunza
unui tei şi dacă te-am pierdut, o bancă... mă aşteaptă!
E-atâta noapte-n tot şi
doar luceferii cu felinare-n mână mai caută un drum pierdut!
Să
nu m-aştepţi, căci toamna, peste mirişti părăsite, fântânile
iubirii n-or să aibă apă
Şi-ar fi păcat să vii
fără lumina revederii, eu voi închide sigur cartea acelui început!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu