CORĂBIILE TIMPULUI (42)

STEPHEN BAXTER

 

 

Camera de biliard

Mai târziu, Nebogipfel mi se alătură în încăperea căreia ajunsesem să-i spun, în gând, Camera de Biliard. Mânca dintr-o farfurie cu un aliment asemănător brânzei.
M-am aşezat, destul de posomorât, pe muchia mesei de biliard, jucându-mă cu unica bilă pe suprafaţa acesteia. Bila era folosită pentru a demonstra un fenomen bizar. O îndreptam către o gaură din partea îndepărtată a mesei, şi de cele mai multe ori o nimeream, după care dădeam un ocol pentru a o recupera din punguţa de plasă aflată dedesubt. Dar, uneori, parcursul bilei era deviat. Din mijlocul tăbliei goale se auzea un răpăit – bila tremura într-un mod bizar, prea repede pentru a o putea urmări -, după care, de obicei, ajungea la destinaţia intenţionată. Totuşi, din când în când, bila era abătută semnificativ de la traiectoria pe care i-o imprimasem, iar o dată chiar se întoarse, după acea perturbare semivizibilă, în mâna mea!
— Nebogipfel, ai văzut asta? Este extrem de straniu, am spus. În mijlocul mesei nu pare să existe vreun obstacol. Totuşi, o dată din două, drumul acestei bile e afectat.
Am încercat alte câteva demonstraţii pentru el, iar Morlocul mă urmări cu un aer amuzat.
— Ei bine, am zis eu, mă bucur că nu disput o partidă la masa asta. Ştiu o persoană sau două care ar ajunge să se ia la harţă din pricina unor asemenea discrepanţe.
Săturându-mă de joaca mea fără noimă, am aşezat bila exact în mijlocul mesei şi am lăsat-o acolo.
— Oare care o fi motivul pentru care Constructorii au plasat aici această masă? Adică este singura noastră mobilă masivă – dacă nu-l pui la socoteală şi pe Constructor însuşi... O fi pe post de masă de snooker, sau de biliard?
Nebogipfel păru uimit de întrebare.
— E vreo diferenţă?
— Cum să nu! În ciuda popularităţii sale, snookerul reprezintă numai un joc de îndemânare – o distracţie destul de bună să le ocupe timpul ofiţerilor plictisiţi din India, care l-au inventat -, însă nu se compară cu ştiinţa biliardului, după părerea mea...
Iar apoi – am văzut clar când se întâmplă -, o a doua bilă ţâşni afară dintr-o gaură a mesei, absolut spontan, şi începu să se învârtească direct spre bila mea, care stătea nemişcată în centrul tăbliei.
M-am aplecat mai aproape ca să pot observa.
— Ce naiba se petrece aici?
Bila avansa foarte lent, iar eu am izbutit să desluşesc detaliile de pe suprafaţa sa. Bila mea nu mai era netedă şi albă; după variatele experimente pe care le făcusem, suprafaţa ei ajunse să fie împânzită cu o serie de zgârieturi, dintre care una foarte distinctă. Iar această nouă bilă era la fel de plină de zgârieturi.
Când se lovi de bila mea staţionară, cu un ciocnet zdravăn, bila cea nouă se opri din pricina impactului, iar cealaltă fu pusă în mişcare de-a lungul mesei.
— Dacă n-aş şti, i-am spus lui Nebogipfel, aş putea să jur că această bilă, care tocmai a răsărit de nicăieri, este aceeaşi cu prima.
M-am apropiat puţin şi am arătat către zgârietura lungă şi distinctă.
— O vezi? Aş recunoaşte urma asta şi pe întuneric... Bilele sunt perfect identice.
— Atunci, rosti calm Morlocul, poate că sunt aceeaşi bilă.
Acum, bila mea, trimisă într-o parte, se izbi de o margine din partea opusă şi ricoşă, iar geometria neregulată a mesei era de aşa manieră, încât se îndreptă înapoi în direcţia găurii din care ieşise cea de-a doua.
— Şi cum e posibil un asemenea lucru? Adică, bănuiesc că o Maşină a Timpului ar putea să aducă două exemplare din acelaşi obiect în acelaşi loc – gândeşte-te la mine şi la Moses! Dar aici n-am observat niciun dispozitiv temporal. Şi care ar fi scopul?
Bila originară îşi pierduse mult din viteză după diferitele ciocniri, iar atunci când ajunse la gaură, de-abia se mai târa, apoi alunecă în ea şi dispăru.
Am rămas numai cu copia bilei care apăruse atât de misterios din gaură. Am luat-o în mână şi am examinat-o. Din câte puteam să-mi dau seama, era copia identică a bilei noastre. Iar când am verificat punguţa de sub masă – era goală! Bila noastră identică dispăruse, de parcă n-ar fi existat vreodată.
— Ei bine! i-am spus lui Nebogipfel. Masa aceasta este mai buclucaşă decât mi-am închipuit. Ce crezi că s-a întâmplat acolo? Oare asemenea lucruri se petrec, după părerea ta, în timpul traiectoriilor perturbate – cu tot acel răpăit – pe care ţi le-am arătat mai devreme?
Nebogipfel nu-mi răspunse imediat, dar, după aceasta, se apucă să consacre o parte considerabilă din timpul său – şi din al meu – misterului acestei stranii mese de biliard. În ceea ce mă priveşte, am cercetat-o, sperând să dau de vreun dispozitiv ascuns, însă n-am găsit nimic – niciun vicleşug, nicio capcană secretă care să înghită şi să elibereze bilele. În plus, chiar dacă ar fi existat o astfel de scamatorie grosolană, tot ar fi trebuit să găsesc o explicaţie pentru aparenta identitate dintre bila „veche” şi cea „nouă”.
Singurul lucru care îmi atrase atenţia – deşi în acel moment nu aveam nicio explicaţie pentru el – era ciudatul licăr verzui de pe conturul găurilor. Mai mult decât orice în lume, acea sclipire mă ducea cu gândul la Plattnerită.

Nebogipfel îmi relată ce aflase de la Constructori

Prietenul nostru tăcut din camera de zi a lui Nebogipfel era, se părea, un individ dintr-o specie foarte răspândită.
Constructorii populau Pământul, planetele transformate – chiar şi stelele.
— Ar fi bine să laşi deoparte prejudecăţile, îmi zise Morlocul, şi să priveşti aceste creaturi cu mintea deschisă. Nu se aseamănă cu oamenii.
— Până aici pot să accept.
— Nu, insistă el, nu cred că poţi. Pentru început, nu trebuie să-ţi imaginezi că aceşti Constructori au personalităţi determinate – ca tine sau ca mine. Nu sunt simpli oameni în armuri de metal! Sunt ceva calitativ diferit.
— De ce? Pentru că sunt alcătuiţi din componente interşanjabile?
— Parţial. Doi Constructori pot să fuzioneze într-unul singur – contopindu-se ca două picături de lichid şi constituind o singură fiinţă -, după care, la fel de uşor, să formeze doi la loc. N-ar fi decât imposibil – şi inutil – să cauţi originile vreunei piese sau ale alteia.
Auzind aceasta, am fost în măsură să înţeleg cum de nu-i văzusem niciodată pe Constructori deplasându-se prin peisajul acoperit cu gheaţă de afară. Nu aveau nevoie să-şi care greutatea trupurilor mari şi stângace – dacă nu exista vreo trebuinţă specială, ca atunci când Nebogipfel şi cu mine fuseserăm reparaţi. Pentru un Constructor era suficient să se dezasambleze, în acele componente moleculare pe care le descrisese Nebogipfel. Aceste componente puteau să mişune pe gheaţă, ca tot atâţia viermi!
— Dar e mai mult decât atât în privinţa conştiinţei Constructorilor, reluă Nebogipfel. Constructorii vieţuiesc într-o lume pe care noi de-abia ne-o putem închipui – trăiesc într-o Mare, dacă vrei, o Mare de Informaţie.
Nebogipfel îmi descrise cum, prin intermediul fonografului şi al altor legături, Constructorii Universali erau racordaţi unii cu ceilalţi şi cum utilizau aceste conexiuni pentru a discuta necontenit. Informaţia – ca şi gândirea şi o înţelegere din ce în ce mai profundă – curgea din mintea mecanică a fiecărui Constructor, şi cu toţii primeau veştile şi interpretările de la oricare dintre fraţii lor: până şi de la cei aflaţi pe cele mai îndepărtate stele.
De fapt, modul de comunicare al Constructorilor era atât de rapid şi de atotcuprinzător, încât realmente nu reprezenta un analog al vorbirii umane, afirmă Nebogipfel.
— Dar tu ai dialogat cu ei. Ai reuşit să obţii Informaţie de la ei. Cum aşa?
— Imitând propriile lor metode de interacţiune, răspunse Nebogipfel. Arătă grijuliu cu degetul înspre orbita sa. A trebuit să fac acest sacrificiu.
Ochiul natural îi scânteie.
Nebogipfel căutase o cale, dacă exista vreuna, de a-şi cufunda creierul imens în Marea de Informaţie despre care pomenise. Prin orbită, era capabil să absoarbă Informaţie direct din acea Mare – fără ca aceasta să treacă prin mediul convenţional al vorbirii.
M-am trezit tremurând la gândul unei astfel de invazii peste întunericul confortabil din propriul meu craniu!
— Şi consideri că merită? l-am întrebat. Acest sacrificiu al ochiului?
— O, da. Mai mult decât atât... Uite ce-i, acum te-ai lămurit cum vine treaba cu aceşti Constructori? Constituie alt ordin de viaţă – uniţi nu doar prin comunicarea la un nivel fizic grosier, ci prin punerea în comun a experienţelor. Îţi poţi imagina cum ar fi să exişti într-un asemenea mediu de Informaţie precum cel al Mării lor?
Am căzut pe gânduri. Mi-am adus aminte de seminariile de la Societatea Regală – de acele dezbateri fructuoase în care o concepţie nouă erau pusă la bătaie, apoi vreo treizeci de minţi agile se războiau pe ea, reformulând-o şi rafinând-o pe cât era posibil – sau chiar de unele dintre vechile mele cine de joia, când, cu ajutorul unor cantităţi apreciabile de vin, vălmăşagul ideilor putea să devină atât de dens şi de rapid, încât era greu de spus unde se oprea din vorbă unul şi unde continua altul.
— Da, mă întrerupse Nebogipfel când i-am relatat acest ultim fapt. Da, exact aşa. Înţelegi? Însă în cazul acestor Constructori Universali, astfel de conversaţii se desfăşoară, încontinuu şi cu viteza luminii, iar gândurile trec direct din mintea unuia în mintea altuia. Şi într-un asemenea noian de comunicare, cine poate stabili unde se termină conştiinţa unuia şi unde începe conştiinţa altuia? Acesta este gândul meu, amintirea mea, ori sunt ale tale? Te-ai lămurit? Îţi dai seama de implicaţii?
Pe Pământ – poate pe fiecare lume locuită – trebuie că existau nişte uriaşe Minţi centrale, compuse din milioane de Constructori, contopiţi laolaltă în imense entităţi asemănătoare lui Dumnezeu, ce conservau spiritul rasei. Într-un sens, afirmă Nebogipfel, rasa însăşi era conştientă.
Am avut din nou sentimentul că mă afundam prea adânc în metafizică.
— Toate astea sunt lucruri fascinante, am rostit eu, şi este posibil să fie adevărate, dar poate că ar trebui să ne concentrăm asupra aspectelor practice ale propriei noastre situaţii. Ce au de gând să facă cu tine şi cu mine? M-am întors către Constructorul nostru răbdător, care şedea acolo, strălucind, în mijlocul podelei. Ce-i cu individul acesta? am întrebat. Toate treburile astea despre conştiinţă şi aşa mai departe sunt foarte frumoase, însă ce vrea el? De ce este aici? De ce ne-a salvat vieţile? Şi ce intenţii are cu noi acum? Sau e o problemă la care aceşti oameni mecanici lucrează cu toţii împreună – ca albinele într-un stup, uniţi de acele Minţi colective despre care ai vorbit aşa că, de fapt, ne aflăm în faţa unei specii cu scopuri comune?
Nebogipfel îşi frecă bărbia. Se apropie de Constructor, se uită în ocularul său, iar după câteva minute, eforturile i-au fost răsplătite prin ieşirea, dinăuntrul corpului scânteietor al Constructorului, a unei farfurii cu acel aliment searbăd, asemănător brânzei, din care văzusem o cantitate atât de mare în secolul lui Nebogipfel. Într-adevăr, nu era mai oribil decât generarea de materiale din Podeaua Sferei Morlocilor, dar exista ceva în legătură cu amestecul lichid de Viaţă şi Mecanism al Constructorului care îmi trezea repulsie. Mi-am luat gândul, cu hotărâre, de la speculaţii cum ar fi cele referitoare la sursa propriei mele hrane şi ape!
— Nu-i putem socoti pe aceşti Constructori ca fiind uniţi, zise Nebogipfel. Sunt conectaţi. Însă nu împărtăşesc un scop comun – în acelaşi fel, să spunem, ca diferitele componente ale propriei tale personalităţi.
— De ce nu? Asta ar părea absolut logic. Cu o comunicare perfectă şi continuă, nu mai există nicio neînţelegere – niciun conflict...
— Nu este aşa. Totalitatea universului mental al Constructorilor e mult prea vastă.
Se referi din nou la Marea de Informaţie şi descrise felul în care structurile de gânduri şi reflecţii – cuprinzătoare, în evoluţie, evanescente – apăreau şi dispăreau, ridicându-se din materia primă a acestui ocean de cuget.
— Structurile despre care vorbim sunt analoge teoriilor ştiinţifice ale propriei tale vremi – supuse constant presiunii descoperirilor recente şi intuiţiilor noilor gânditori. Această lume de înţelegere nu rămâne imobilă, pricepi... Şi în plus, adu-ţi aminte de prietenul tău, Kurt Gödel, care ne-a învăţat că niciun ansamblu de cunoştinţe nu poate fi algoritmat şi dus până la completitudine. Marea de Informaţie este instabilă. Ipotezele şi intenţiile care apar din ea sunt complexe şi polimorfe; rareori există unanimitate absolută printre Constructori asupra vreunui punct. Este ca o necontenită dezbatere creatoare, iar în interiorul acestei dezbateri, e posibil să ia naştere diferite facţiuni: grupări de cvasi-indivizi, care se adună în jurul unui plan. Se poate afirma că aceşti Constructori sunt uniţi prin dorinţa de a spori înţelegerea speciei lor, însă nu şi în privinţa mijlocelelor prin care se realizează acest deziderat. De fapt, se poate emite supoziţia conform căreia, cu cât mai avansat este procesul de gândire, cu atât iau fiinţă mai multe facţiuni, deoarece cu atât lumea pare mai complicată... Iar astfel, rasa progresează.
Mi-am amintit de cele ce îmi spusese Barnes Wallis cu privire la noua ordine a dezbaterilor parlamentare, în 1938, unde Opoziţia fusese practic scoasă în afara legii ca activitate criminală – o abatere de energie de la unica abordare justă a lucrurilor! Dar, dacă ceea ce îmi relata Nebogipfel era corect, atunci însemna că nu poate exista niciun răspuns universal valabil la nicio problemă dată: aşa cum aflaseră aceşti Constructori, diversitatea viziunilor reprezintă o trăsătură necesară a universului în care ne găsim!
Nebogipfel îşi mestecă tacticos „brânza”, iar când termină, împinse farfuria înapoi în substanţa Constructorului, unde fu absorbită – pentru el nu reprezenta nicio problemă, m-am gândit, căci era un proces atât de asemănător cu Podeaua activă a propriei sale Sfere natale.

Albul Pământ

Am petrecut multe ore singur, ori împreună cu Nebogipfel, la ferestrele apartamentului nostru.
N-am văzut vreo urmă de viaţă animală sau vegetală pe suprafaţa Albului Pământ. Din câte puteam să-mi dau seama, eram izolaţi în micuţa noastră capsulă de lumină şi căldură, în vârful acelui imens turn, şi nu am părăsit-o niciodată, în toată perioada cât am stat acolo.
Noaptea, văzduhul de dincolo de geamuri era în general senin, doar cu o uşoară umbră de nori cirus în înalturile atmosferei secătuite, ucigătoare. Dar, în pofida acestei limpezimi – tot nu puteam înţelege de ce -, nu se zărea nicio stea, ori mai degrabă se zăreau foarte puţine, o mână, în comparaţie cu multitudinea de stele ce scânteiaseră odinioară deasupra Pământului. Observasem acest lucru chiar în clipa în care ajunsesem aici, dar am impresia că îl socotisem un efect al gerului sau al tulburării mele. Faptul că se confirma acum, când mă aflam la căldură şi cu capul limpede, era supărător – poate cel mai straniu aspect din această lume nouă.
Luna – acel răbdător corp însoţitor – încă se învârtea în jurul Pământului, trecând prin fazele sale cu o ritmicitate imemorială, dar întinderile ei străvechi rămăseseră pătate cu verde. Lumina ei nu mai era o strălucire de argint rece, ci scălda peisajul Albului Pământ în cea mai blândă lucoare a verdeţii, returnând pe Terra un ecou al vegetaţiei de care se bucurase odinioară şi ea, şi care acum era închistată sub nemiloasa Gheaţă. Am remarcat din nou licărul, venit parcă de la un astru captiv, care lucea continuu către noi dinspre extremitatea estică a Lunii. Prima mea ipoteză fusese aceea că vedeam reflecţia Soarelui de la un lac selenar, însă scânteierea era atât de constantă încât, în cele din urmă, am decis că trebuie să aibă o menire. Mi-am închipuit că era o oglindă – o structură artificială – ridicată, poate, în vârful vreunui munte lunar şi orientată în aşa fel încât reflecţia ei să cadă întotdeauna pe Pământ. În ceea ce priveşte rostul unui astfel de dispozitiv, mi-am imaginat că poate dăinuia din vremea când degradarea condiţiilor atmosferice, aici, pe Muma Terra, nu ajunsese atât de profundă încât să alunge oamenii de pe suprafaţa planetei, ci, probabil, era doar atât de severă încât să provoace colapsul culturilor care supravieţuiseră până atunci.
Mi i-am închipuit pe locuitorii Lunii, Seleniţii, cum ar fi putut să-şi zică, trăgându-se din Umanitate. Pesemne că Seleniţii urmăriseră desfăşurarea mortală a cumplitelor incendii ce izbucniră pe scoarţa Pământului sufocat de oxigen. Seleniţii ştiuseră că pe Pământ încă trăiau oameni – dar erau oameni decăzuţi din starea de civilizaţie, oameni care vieţuiau ca sălbaticii, ca animalele chiar, alunecând iarăşi într-o ipostază preraţională. Poate că ruina Pământului îi afectase şi pe ei, căci era posibil ca societatea selenită să nu aibă capacitatea de a rezista fără provizii de la Mama Terra.
Poate că Seleniţii fuseseră îndureraţi pentru rudele lor din lumea-mamă, însă nu posedaseră mijloacele de a ajunge la ele... aşa că au încercat să le transmită un semnul. Au construit imensa lor oglindă – avea, pesemne, o jumătate de milă în diametru, ori mai mult – pentru a fi vizibilă peste distanţele interplanetare.
Seleniţii poate chiar avuseră în minte un ţel mai ambiţios decât o simplă apariţie pe cer. De pildă, făcând lumina oglinzii intermitentă şi utilizând astfel un echivalent al codului Morse, poate că au transmis instrucţiuni despre agricultură sau inginerie – secretele pierdute ale motorului cu aburi, bunăoară – în orice caz, ceva mai de folos decât pure mesaje de noroc.
Dar fără vreun rezultat. În cele din urmă, pumnul Glaciaţiei se încleştase în jurul uscatului, iar grandioasa oglindă lunară a fost abandonată, când oamenii dispăruseră de pe Pământ.
Oricum, asta era speculaţia mea, în vreme ce mă uitam pe ferestrele turnului; nu deţineam nicio modalitate de a afla dacă aveam dreptate – căci Nebogipfel nu era capabil să citească această nouă Istorie a Umanităţii până la asemenea detalii. Totuşi, strălucirea acelei oglinzi izolate de pe Lună deveni pentru mine un simbol deosebit de elocvent al prăbuşirii Umanităţii.
Noaptea, cea mai şocantă trăsătură a cerului nostru nu o constituia Luna, nici măcar lipsa stelelor, ci enormul disc, ca din plasă, de zece ori mai mare decât Luna, pe care îl remarcasem de când sosisem. Această structură era extraordinar de vie şi însufleţită de mişcare. Închipuiţi-vă o pânză de păianjen, poate luminată din spate, cu picături de rouă atârnând şi lunecând pe suprafaţa ei; acum vizualizaţi o sută de păianjeni minusculi târându-se pe acea structură, lent, dar vizibil, în mod evident trudind pentru a consolida şi a extinde construcţia – iar apoi proiectaţi această imagine pe un fundal de multe mile de spaţiu interplanetar – şi vă veţi face o idee despre ceea ce vedeam!
Discul se distingea cel mai clar în primele ceasuri ale dimineţii – poate în jurul orei trei -, iar atunci eram în stare să observ nişte fire fantomatice de lumină, diafane şi subţiri, care se ridicau, din partea îndepărtată a Pământului, şi ieşeau din atmosferă, spre disc.
Am discutat despre aceste aspecte cu Nebogipfel.
— Este de-a dreptul extraordinar... parcă acele raze ar alcătui un fel de greement din lumină, ce leagă discul de Pământ, astfel încât tot ansamblul seamănă cu o velă care tractează Pământul în spaţiu printr-un vânt spectral!
— Limbajul tău este pitoresc, spuse el, dar surprinde ceva din savoarea acelui proiect.
— Ce vrei să spui?
— Este, într-adevăr, o velă, zise Morlocul. Însă nu tractează Pământul. Mai degrabă, Pământul oferă un suport pentru vântul care o pune în mişcare.
Nebogipfel îmi descrise acest nou tip de iaht spaţial. Avea să fie construit în spaţiu, spuse el, căci ar fi fost mult prea fragil pentru a fi transportat de pe Pământ pe orbită. Vela sa consta, în mod esenţial, dintr-o oglindă, şi vântul care o umfla era lumina – căci particulele de lumină ce cad pe o suprafaţă reflectorizantă generează o forţă de împingere, exact ca moleculele de aer ce alcătuiesc o briză.
— „Vântul” provine de la o serie de fascicule de lumină coerentă, generate de proiectoare montate la sol şi având dimensiunile unui oraş, spuse Morlocul. Este vorba de acele fascicule pe care le-ai considerat ca nişte „fire” ce leagă planeta de velă. Presiunea luminii este mică, dar constantă, şi dă un randament extraordinar în transferarea acceleraţiei – mai ales atunci când se ajunge aproape de viteza luminii.
El îşi închipuia că aceşti Constructori nu aveau să călătorească pe o astfel de navă ca entităţi discrete, precum pasagerii marilor vase din vremea mea. Mai degrabă, probabil că se dezasamblau, şi permiteau componentelor lor să roiască şi să se îmbine în structura navei. La destinaţie, urmau să se reasambleze în Constructori determinaţi, luând forma cea mai adecvată pentru lumile pe care aveau să le descopere.
— Însă care e destinaţia iahtului spaţial, după opinia ta? Luna, una dintre planete sau...
În maniera lui seacă, lipsită de dramatism, tipică Morlocilor, Nebogipfel rosti:
— Nu. Stelele.


va urma