Lichidati Parisul (5)

Sven Hassel

CAPITOLUL CINCI

Membrii Rezistenţei din Caen au primit ordinul să-l asasineze pe unul dintre cei mai activi colaboraţionişti Luden Briere, care nu numai că lucra în legătură directă cu poliţia germană, dar avea tupeul să fie prieten bun cu şeful Gestapoului din regiune, comisarul Helmuth Bernhardt. Briere purta răspunderea pentru executarea unui mare număr de francezi.
Era un tip, pe nume Arsene, care s-a oferit voluntar să ducă la îndeplinire acest ordin. Împreună cu trei ajutoare, el reuşi să pătrundă în casa şi biroul lui Briere din strada Fossis-Château şi să arunce un mănunchi de grenade în partea locuită a ca­sei. Din nefericire, atentatul nu reuşi să provoace nici o daună serioasă, şi cei patru conspiratori fură destul de norocoşi pentru a scăpa fără a fi identificaţi. Din acest moment, casa a fost păzită zi şi noapte de membri ai Waffen SS, aşa că orice nouă încercare de a-l asasina pe Briere în propria lui casă era aproape imposibi­lă.
În acest timp, Rezistenţa îşi încetase acţiunile, discutând la ne-sfârşit şi respingând la nesfârşit noi metode de a-şi duce la îndeplinire misiunea, până ce, în cele din urmă, Arsene îşi pierdu răbdarea şi anunţă că va face el singur treaba. Întrebat des - pre metoda pe care intenţiona s-o folosească, el nu făcea decât să dea din umeri şi să declare că se va baza pe noroc.
De fapt, el l-a ucis pe Briere în cel mai simplu mod cu putinţă: apropiindu-se de el în timp ce mergea pe stradă şi trăgându-i două gloanţe în cap. Evident, Briere a simţit pericolul în momentul în care l-a văzut pe Arsene venind spre el, dar Arsene nu avea intenţia să dea greş a doua oară şi omul muri chiar dacă se întorsese ca să fugă. În momentul respectiv strada era pustie. Trecătorii care văzuseră petrecându-se asasi - natul se topiră, prudenţi. Dintre cei care au fost martori la acţiune din spatele perde- lelor dormitoare lor lor, marea majoritate erau probabil în favoarea ei. Oricum Arsene a avut timp să-şi scoată aparatul de fotografiat şi, liniştit, să-l fotografieze pe mort, înainte de a porni ca la plimbare pe o stradă lăturalnică, dispărând de la faţa locului, cu un calm desăvârşit.
Trei zile după aceea, lui Briere i se făcură funeralii de martir, onorate cu prezenţa prietenilor săi de la Gestapo. Întregul Caen ieşise în stradă să se bucure şi să cânte Marseieza. Arsene, deşi anonim, era, fără îndoială, eroul zilei.

ÎN STILUL LUI HEMINGWAY

În Normandia nu exista o linie de front continuă. Puteai să mergi în acţiuni de recu - noaştere timp de ore întregi şi să nu dai cu ochii de un singur soldat inamic. În aceas- tă etapă târzie a războiului puteai încă să dai peste sate neatinse ai căror locuitori păreau aproape să nu ştie că, la numai câţiva kilometri distanţă, confruntările milita - re au măturat de pe faţa pământului o întreagă comunitate paşnică şi câteva regimente de luptă.
Era noapte când am intrat în satul Montaudin. Ne-am apropiat cu prudenţă, căci nu se ştie niciodată când dai peste un cuib de viespi al trupelor inamice, dar strada princi - pală era întunecată şi pustie şi nu se vedea nici urmă nici de săteni, nici de soldaţi.
— Hei, uite, o cârciumă! şuieră Porta arătând emoţionat înainte, spre singura clădire luminată de pe stradă. Hai să ne oprim, să vedem dacă au ceva de haleală. Sunt al dracului de înfometat, îmi ghiorăie burta.
Porta devenea foarte convingător când venea vorba despre mâncare şi, în plus, eram prea obosiţi să mai discutăm cu el. Parcarăm Puma în mijlocul pieţei mari a satului, ca orice turist pe timp de pace, şi apoi, sfârşiţi, murdari, cu braţele şi picioarele înţe - penite, năvălirăm în aerul nopţii. Eram în misiune de recunoaştere de două zile şi asta era o treabă obositoare şi anostă.
— Sunt terminat, bâigui Heide, care deschise larg gura într-un căscat zgomotos, de-i trosniră fălcile, apoi se întoarse şi trase un şut într-unul din cauciurile grele ale Pumei.
— Vehicolul ăsta nenorocit mă scoate din minţi!...
— Unde suntem? Suntem în spatele liniilor? întrebai eu.
— Ale cui linii? Ale noastre sau ale lor? zise Porta cu un zâmbet diabolic.
— Şi ale lor şi ale noastre, din câte îmi dau seama.
Bătrânul îşi scărpină ceafa, apoi îşi frecă nasul cu un de­get, în sus şi în jos, gânditor.
— Cât ştii tu, atâta ştiu şi eu, dar ca să fim siguri, mai bine să ne lăsăm caschetele în tanc. Sunt singurele care ne dau de gol.
— Eu îmi iau naganul, anunţă Micuţul, ridicându-şi cu drag revolverul greu, rusesc, pe care îl obţinuse în chip misterios, într-o anumită perioadă a războiului.
— Oamenii nu sunt prea prietenoşi în zilele noastre.
— Hai să ne aprovizionăm cu toţii, am propus eu.
Ne-am îndesat buzunarele laterale cu grenade de mână şi am băgat revolverele în buzunarele de la piept, iar apoi Legiona­rul, cu arma în mână, deschise brusc uşa hanului cu piciorul şi ne conduse înăuntru. O singură lumină, slabă, era aprinsă, sus de tot, pe tavan, iar localul părea la fel de părăsit ca şi strada pe care venisem.
— Salut, patroane! strigă Legionarul în cea mai bună franceză pe care o putea vorbi. „Y a des clients!" (Ai clienţi).
Mi-am dat seama deodată că Heide mă strângea de braţ şi-mi arăta ceva, chiar în faţă, cu un deget tremurător. I-am urmat firul privirii şi mi-am înăbuşit un ţipăt de groază. Prin semiîntuneric, am început să disting forma unui om uriaş, prăvălit pe bar, cu o mână atârnând şi cu capul aşezat pe o sticlă de whisky răsturnată. Era, fără putinţă de tăgadă, un american. Beat criţă, dar totuşi american. Degetele lui Heide îmi strângeau nervos braţul.
— Să ieşim de-aici! şuieră el.
— Pe dracu! spuse Porta destul de tare pentru a trezi şi un mort.
— Dar e un yankeu...
— Nu-mi pasă nici dacă ar fi nenorocitul de Eisenhower în­suşi. Nu plec de aici până nu mănânc ceva.
— Bine, dar suntem în spatele liniilor inamice...
— De unde ştii? întrebă Porta furios. De unde ştii că halca aia de grăsime de acolo nu este el în spatele liniilor noastre? Îl luă pe Heide şi-l zgâlţâi până începură să-i clănţăne dinţii. Porta era foarte „sensibil" când bănuia că hrana îi este în pericol.
— Se poate ca el să fi greşit, nu noi.
Ne-am uitat la american. Ţipetele şi cearta noastră îl deranjaseră şi acum sforăia puternic, cu gura căscată.
— Eu mânânc, spuse Porta foarte calm.
Legionarul aprobă din cap şi îl strigă din nou pe patron. Un scârţâit de scări undeva, în dreapta noastră, anunţă că patronul se dăduse jos din pat. Un bărbat îndesat, de vârstă mijlocie, apăru căscând şi cu ochii roşii, cu un halat de casă murdar aruncat pe umeri. Se uită la noi şi îşi ridică ochii spre cer a rugă.
— Alţi americani! Dumnezeule, dă-mi putere să rabd!
— Patron, spuse Legionarul blând, „excusez le dérangement, mais est-ce qu-on pourrait avoir une soupe genre bouillabaisse? Si vous manquez de personnel, on est la pour le coup de main". (Scuzaţi-ne că vă deranjăm, dar ne-aţi putea servi o bo­uillabaisse? Dacă nu aveţi personal la bucătărie, suntem aici ca să vă ajutăm).
Omul rămase uitându-se la el cu gura căscată.
— Sunteţi francez? Credeam că sunteţi alţi nenorociţi de yankei din ăia.
— Sunt francez, minţi vesel Legionarul. Prietenii mei sunt ger­mani, membri ai Legiunii străine cu toţii. Suntem en route spre Pa­ris.
Patronul îşi vârî picioarele într-o pereche de papuci de casă din pai şi porni spre noi, în jos, pe scările scârţâitoare, cu faţa radiind de bucurie.
— „Voala des Français!", strigă el către cei de la etaj. „Vive la France!" Veniţi jos cu toţii!
Cu mişcări rapide, aidoma unui barman de profesie, proprietarul prezentă un şir de sticle venerabile, acoperite de praf. Instinctiv, americanul adormit deschise un ochi, privi de jur împrejur, nasul lui spunându-i în mod evident că era rost din nou de băutură. Mus­tăţile îi erau ude de whisky şi, dacă ai fi aruncat un chibrit aprins pe uniforma lui, ar fi sărit în aer, arzând mai repede decât un tanc petrolier. Ne zări şi ridică greoi o mână.
— „Hiya Mac!" Ai ceva scotch la tine?
Nu a aşteptat răspunsul nostru, ne-a servit numai un zâmbet ferme­cător şi a recăzut printre băltoacele cu whisky.
— E criţă, spuse patronul cu indiferenţă. Şi-a petrecut întreaga după-amiază şi jumă- tate din noapte bând cu nişte camarazi de-ai lui. Au sosit aici ieri de dimineaţă şi nu cred că s-au oprit vreun pic din băutură.
— Dezgustător spuse Legionarul. Aăă... ce s-a întâmplat cu prie­tenii lui?
— Au plecat. S-au suit într-un jeep şi-au plecat fără el. Asta a rămas aici, turtă, cum îl vedeţi.
L-am privit cu toţii, solemn pe american. Zăcea acolo gemând şi suflând ca o morsă, dar după cum se pare, forţa dezaprobării noastre unanime pătrunse până la creierul lui înceţoşat. Deschise ochiii. Erau injectaţi, lăcrămoşi şi opaci. Se ridică foarte încet, cu multă demnitate, în picioare şi începu să bată cu pumnul tej­ghea.
— Patroane! Unde-i nenorocitul ăla de scotch pe care l-am co­mandat?
Proprietarul strânse din umeri:
— Ce v-am spus? Cred că toţi americanii sunt alcoolici.
— E dezgustător, spuse din nou Legionarul.
Toţi aprobăm solemn, cu ipocrizie. Americanul porni legănân­du-se ca o marionetă spre Barcelona.
— Ştii ceva, Mac? Ai o faţă a dracului de urâtă... mi se pare că seamănă cu o faţă de friţ. Ştii ce? Arăţi ca un friţ.
Scoase un hohot de râs profund, din abdomen, şi căzu pe podea, unde se rostogoli pe spate şi începu să cânte „Bătrâna mea casă din Kentucky". Proprietarul ne conduse, păşind peste el şi apoi ne invită să luăm loc.
— Nu m-ar mira să fie un caz de delirium tremens. Este co­respondent de război. Ăştia sunt întodeauna cei răi la băutură. Ori­cum — râse el sumbru — pentru un timp nu o să mai poată să transmită coresponden­ţele. Şi-a spart maşina de scris după ce a dat primele două sticle de wisky. Spunea că maşina lui de scris nu ştie ortografie, ce ziceţi? Să spună că maşina nu ştie ortogra­fie... Şi costă banii, ştiţi, maşinile astea de scris costă. Am încercat să o fac la loc, dar e un timp cât toate zilele şi a făcut treba până la capăt. Asta când o face o treabă nu se încurcă!
Era într-adevăr un malac mare, la fel de mare ca Micu­ţul. Personal, nu mi-ar fi plăcut să am o întâlnire cu el şi am zâmbit ingrat când s-a ridicat în picioare şi ne-a făcut semn cu mâna.
— Ia şi bea, amice! Ia câteva pahare. Eu plătesc... Hei, Mac, ştii cine sunt eu? pendulă el spre Bătrân. Nu vreau să dezvălui secrete, fireşte, dar eu sunt un tip foarte important.... exact cum îţi spun: al dracului de important, asta-i tot şi trebuie să ajung la Paris înainte ca războiul să ajungă la nenorocitul lui sfâr­şit... Te-a întrebat vreodată cineva pe tine, băiete, dacă este greu să mori?
Îşi fixă ochiul imflamat în direcţia mea. Am clătinat din cap, ca hipnotizat.
— Ei bine, am să-ţi zic eu, că m-am gândit mult zilele astea şi cred că am găsit răspunsul.
Se aplecă în faţă, confidenţial:
— Răspunsul e simplu: nu. Pur şi simplu, nu. Ce părere ai? E mai al dracului de greu să trăieşti decât să mori, te-ai gândit vreodată? Pariez pe dulcea ta viaţă că nu te-ai gândit. Sunt singurul tip care gândeşte in toată şandramaua asta nenorocită... Hei, tu de acolo! Tu ăla mare.
Porni la repezeală spre Micuţul, iar acesta rămase pe loc privind şi pipăindu-şi naganul, fără îndoială, întrebându-se dacă n-ar fi o bună idee să-i aplice acestui american obositor una la cap şi să termine povestea.
— Vino încoace şi am să-ţi spun un secret... Haide, vorbesc serios. Eu ştiu când văd un tip din Alabama şi să nu încerci să-mi spui că nu eşti din Alabama, că n-am să cred o vorbă... Vino aici şi-am să-ţi fac nişte confidenţe.
Micuţul făcu câţiva paşi spre el, cu mâna în buzunar.
— Ai mâncat vreodată carne de negru la micul dejun? întrebă americanul. Pariez că ai mâncat, tu, bătrâne mâncător de negri! Acu­ma ascultă-mă şi am să-ţi spun de unde să iei băutură tare. Îşi coborî vocea într-o şoaptă răsunătoare, severă: În spatele barului, al treilea raft la stânga oglinzii.
Micuţul sări ventral, ca la prăjină, făcu un salt peste tejghea şi mătură o labă de-a lungul sticlelor de pe raftul al treilea.
— Whisky! strigă el ca şi cum ar fi descoperit o mină de aur. E destul pentru a pune la apă un vapor de luptă.
— Lasă băutura. Ce se aude cu mâncarea mea? se burzului Por­ta.
Câteva femei enervate apăruseră în capul scărilor. Proprietarul le făcu semn, arătându-le bucătăria.
— Acolo. Veniţi şi spuneţi-mi ce doriţi.
Porta ţâşni spre bucătărie ca glonţul, şi după o scurtă ezitare, l-am urmat, curios să văd pregătirea vestitei lui ciorbe pescă­reşti, despre care vorbea mereu.
— Să vedem ce ai, spuse el scurt.
Proprietarul radia:
— Homari. Câteva conserve. Am făcut rost de ele de la americani, spuse el dând obosit din mână. I-am tot aşteptat pe yankei de când a-nceput războiul, şi acum, când în sfârşit au ajuns aici, ce fac? Beau până nu mai ştiu de ei, în toate satele şi oraşele, de la Caen şi până la Paris. Asta se numeşte război? Eu l-aş numi...
Cum l-ar numi el n-am aflat niciodată, pentru că a fost întrerupt de un urlet sălbatic venind dinspre bar şi de zgomote de sticle spar­te.
— Mille diables! (Mii de draci!).
Proprietarul smulse un baston de cauciuc de pe masa din bu­cătărie şi-l agită deasupra capului:
— Toţi sunteţi la fel, voi, soldaţii! Nu ştiţi altceva decât băutură şi bătăi!
Ne-am dus în camera de alături, lăsându-l pe Porta ocupat cu un deschizător de conserve. I-am găsit pe Micuţul şi pe Heide în-căieraţi pe podea, într-o încleştare pe viaţă şi pe moarte. Bătrânul îşi bea resemnat whisky-ul într-un colţ, Barcelona şi americanul stăteau pe margine, încurajându-i prin strigăte. Legionarul era, ca de obicei, indiferent la astfel de treburi. Două lovituri precise cu bastonul de cauciuc, fix între ochi, au fost suficiente pentru a-i des­părţi pe cei doi bătăuşi. Aceştia au căzut pe spate, pierzându-şi cu­noştinţa, iar spectatorii au aplaudat furtunos.
— Frumos ochit, am spus cu admiraţie. Dar eu m-aş feri din calea Micuţului când se va trezi.
— Merde! spuse proprietarul şi se întoarse hotărât în bucătă­rie. L-am urmat îndea - proape.
Porta, echipat cu o bonetă de bucătar şi un şorţ de măcelar, îşi ridică privirea spre noi şi ne făcu semn cu mâna plină de fă­ină.
— Ce era acolo?
Proprietarul se dezlănţui într-un val de cuvinte franţuzeşti, iar Porta şi cu mine schimbarăm priviri nedumerite.
— Nu vorbiţi germana? întrebă Porta ca din întâmplare. Fran­ceza mea nu e tocmai perfectă.
— Cuum?
Omul îl privi deodată cu suspiciune.
— De cât timp sunteţi în Legiune?
— De vreo doi ani, dar n-am nici un talent la limbi. În afară de asta, toţi avem ten - dinţa să folosim mai mult limba proprie. Nu ajungi să înveţi prea mult din limba altor popoare.
— Bine, e adevărat că se numeşte Legiunea Străină, acceptă proprietarul, scărpinându-se între picioare. Oricum, mi se pare cam ciudat...
— Foarte ciudat, spuse Porta repezit, dar n-am timp de asta deocam­dată. Mă intere - sează mai mult să îmi reuşească ciorba pes­cărească. Legumele, te rog!
Proprietarul, cu un aer distrat, începu să mi le dea mie. Roşii, morcovi, ceapă, cartofi. Eu i le dădeam lui Porta în noua lui calitate de bucătar. Se vedea pe faţa lui că asta-i făcea o plăcere nebună.
— O să-mi mai trebuiască şi cimbru şi foi de dafin. Pe urmă lămâie şi pătrunjel, dacă ai.
În timp ce proprietarul, eu şi cele două femei morocănoase aler­gam prin bucătărie aducând şi prezentând, tăind şi ştergând, Porta amesteca fericit diversele ingrediente într-o cratiţă mare, cântând cât putea, deşi nu avea pic de voce, un cântec într-o limbă străină.
— E un cântec al pescarilor unguri, ne explică el, deşi lucrul ăsta nu ne sporea entuziasmul.
— În Ungaria se înnebunesc după ciorba asta. Acolo am învăţat reţeta asta, în urmă cu mulţi ani.
— Ce are a face nenorocitul ăsta de cântec în toată povestea, întrebai eu acru.
Mi-am julit degetul cel mare de la mână pe râzătoare, mi-am tăiat jumătate dintr-un deget cu un cuţit şi începusem să urăsc rolul meu de servitoare.
Cinci minute mai târziu, proprietarul a considerat necesar să ne despartă, pe mine şi pe Porta, cu bastonul lui de cauciuc.
— Domnilor, vă rog! N-ar trebui să continuăm prepararea mân­cării?
— Ai absolută dreptate, spuse Porta. Este o chestiune de cea mai mare importanţă. Necesită pace, linişte şi multă pricepere... Sven, ori nu te mai amesteca, ori du-te la bar şi murează-te... Patroane, dă-mi nişte vin alb! Cel puţin două sticle!
Şi n-a vrut numai vin şi homar, şi creveţi, şi legume, şi verdeaţă, şi lămâie, ci mai ceru şofran şi scorţişoară şi peşte şi rom. Cel mai surprinzător, însă, a fost că le-a şi primit.
Cinsprezece minute mai târziu amestecul, fierbând cu furie şi mirosind până la Dumnezeu, a fost declarat gata pentru a fi consumat. Când am apărut cu haleala prin uşa despărţitoare, i-am găsit pe toţi aşteptând, ca nişte copii cuminţi şi pofticioşi, venirea mesei. Micuţul şi Heide se liniştiseră. Până şi beţivul nostru american se târâse până la un scaun de la bar şi făcea eforturi evidente să rămână pe loc. Nările îi fremătau cu lăcomie când Porta începu să servească ciorba fierbinte.
— Afurisit să fiu dacă ăsta nu e cel mai al dracului de bun lucru care mi s-a întâmplat de când am venit în ţara asta. Ne aruncă un zâmbet rapid, şiret. Trebuie, însă, să vă spun ceva, băieţi: v-am urmărit de aproape şi cred că ştiu ce hram purtaţi... Legiunea străină, pe dracu'!
Se balansă hohotind pe scaunul său şi probabil niciodată nu va şti cât de aproape a fost de moarte. L-am văzut pe Micuţul bă­gându-şi mâna în buzunar şi pe Barcelona ridicându-se pe jumătate de pe scaun.
— Ce vrei să spui? întrebă Legionarul cu răceală.
Americanul se roti pe scaunul său şi dădu din cap pentru a arăta că ştie el ceva.
— Ştiu ce hram purtaţi, Mac... Ştiu!
Se lăsă o linişte încordată. Apoi Porta, cu un gest foarte natural, îşi scoase pistolul său greu P.38 şi trase două focuri în tavan. Proprietarul dădu un strigăt şi bătu cu furie în tejghea.
— Nu s-a întâmplat nimic, spuse Porta, continuând să-şi savureze capodopera culi - nară. Doar un avertisment, asta-i tot.
— Am fost cu ochii pe voi, continuă americanul cu insistenţa obtuză a celor beţi criţă.
— Las-o mai moale, eşti afumat, mârâi Heide.
— Afumat, criţă, pilit, ce dracu, tot am fost cu ochii pe voi. Am ajuns la concluzia că sunteţi o adunătură de muieri... nu ţineţi la băutură, asta e problema voastră.
Legionarul ridică din sprâncene cu răceală. Micuţul se ridică urlând cu furie. Noi, ceilalţi, înţelegând că americanul era prea beat ca să vorbească logic, şi că nu sus - pecta nimic în legătură cu iden­tiatea noastră, ne-am întors uşuraţi la farfuriile cu mâncare.
— Cine îmi zice mie, muiere? strigă Micuţul, înaintând cu pumnii strânşi spre americanul ghinionist.
— Oh, pentru Dumnezeu! izbucni Porta.
Luând o sticlă goală de whisky, îi aplică Micuţului o lovitură la meserie, în cap, şi pentru a doua oară în acea seară Micuţul se prăbuşi, ţeapăn, la podea. Un timp am fost destul de liniş­tiţi, mâncând tacticos fiertura mirositoare, care avea ceva mai bun decât mirosul, făcând goluri în provizile de whisky ale proprietaru­lui. Bătrânul vomita în linişte peste o fereastră deschisă, Barcelona şi americanul zăceau întinşi, cu capetele unul lângă altul, Legionarul avea o expresie concentrată. Se vedea că băuse zdravăn în timp ce noi pregăteam mâncarea la bucătărie şi eu m-am grăbit să-i ajung din urmă. Curând Porta a pierdut teren, fiind distrus de brusca reapariţie a celei mai puţin în vârstă dintre cele două femei ale casei. O aşeză pe genunchi şi începu să-şi strecoare experimentat o mână pe sub fustele ei. Expresia i se schimbă într-una de surpriză şi mulţumire.
— Hei, n-are chiloţi pe ea! strigă el.
Americanul se trezi şi întinse un pahar gol.
— Pentru femeile care nu poartă chiloţi! Pentru America! Pentru război! Pentru moartea friţilor cu miile! Pentru...
Fu întrerupt de urletul de furie nestăpânită al Micuţului, care îşi revenise din nou.
— Ce căzătură m-a buimăcit?
— Pentru Broscari! Pentru englezi!
Porta era în mare învălmăşeală cu ultima lui cucerire. Barcelona vomită pe spatele proprietarului, el însuşi prea beat ca să-şi dea seama.
Heide îşi lăsase capul să-i cadă în castron şi era pe jumătate înecat înainte ca Legionarul să i-l ridice. Americanul se întoarse plin de speranţă spre mine:
— Spune-mi, Mac, nu vă duceţi, din întâmplare, la Paris?
— Ai auzit vreodată de vreo călătorie prin Franţa care să nu se termine la Paris? l-am tatonat eu, în expectativă.
— Trebuie să ajung acolo înainte ca războiul ăsta nenorocit să se termine, îmi spuse el expirând masiv spre mine vapori de whisky. Trebuie să mă asigur că nenorociţii ăia de friţi n-au aruncat în aer barul de la Ritz. V-aş fi foarte recunoscător dacă m-aţi lua şi pe mine.
Din fericire, atenţia i-a fost atrasă de Micuţul, care turna în castron un amestec de rom, whisky şi coniac şi pentru câteva mo­mente se punea problema dacă vreunul dintre noi va supravieţui până dimineaţă: ames­tecul cobora sălbatic prin gâtlej ca o limbă de foc şi ardea în stomac precum cărbunii înroşiţi. Micuţul apucă un sifon şi se stropi cu el, iar propietarul căzu sub tejghea, oftând şi bolborosind. Numai americanul părea neafectat. Reveni plictisitor la subiectul său — Parisul.
— Dacă vreunul dintre voi, băieţi, ar avea un jeep de vânzare...
— Avem un tanc, spuse Porta, care, plictisit deodată de com­pania feminină îşi azvârli ultima captură sentimentală, grăma­dă, pe podea. E afară, parcat în piaţă.
— Parcat în piaţă?!...
Americanul se ridică în picioare cu o surpinzătoare agilitate şi se îndreptă către uşă;
— Doamne, sper că mai e acolo! Jandarmul de aici se face foc şi pară când e vorba de parcare greşită. Nici n-apuci să clipeş­ti, şi te şi trezeşti că ţi-a remorcat maşina.
L-am urmat în stradă. Puma noastră era încă acolo, iar ame­ricanul se uita la ea vrăjit. I-a luat multă vreme să observe ceea ce m-a izbit pe mine din prima clipă:
— Hei, cine dracu' a avut ideea nenorocitei ăleia de cruci nemţeşti pictate pe ea?
Toţi ochii se întoaseră spre svastica incriminatoare.
— Cine ştie cine a vrut să facă o glumă, spuse Porta cu amă­răciune. Ţi s-o fi părând ciudat, yankeule, dar nu tuturor le face plăcere aici ideea că sunt eliberaţi de ameri - cani.
— Bine, la dracu, cu chestia asta, hai mai bine să găsim nişte vopsea albă şi să rezolvăm problema. Doar n-o să conduc prin ţară părând că aş fi un friţ nenorocit.
Proprietarul fu ridicat de sub o masă şi trimis să găsească vopsea albă. Se conformă. Porta şi americanul şterseră solemn orice urmă din jignitoarea svastică, apoi se aşeză unul lângă altul pe jos, fumând şi admirându-şi mulţumiţi munca.
— O.K., spuse americanul. Ne-am înţeles, mă luaţi la Paris cu voi. Cum ajungem acolo, trimit un mesaj la ziarul meu. Ştiţi la ce titlu mă gândesc?
Îşi ridică braţul drept şi mimă scrisul în aer, la câţiva metri înălţime:
— Un corespondent de război şi un conducător de tanc eliberează Parisul: un milion de friţi se predau. Ce ziceţi? Ştii să faci fotografii, frate?
— Sigură că da, spuse Porta, mândru.
— Perfect. În cazul ăsta, o să-i aliniem pe toţi generalii friţi şi o să le facem poză în barul de la Ritz, înainte de a-i trimite, cu câte un şut în fund, şi cu capul înainte, în noroi. Hai, băieţi, daţi-i drumul!
Săltă în picioare, făcu doi paşi spre Puma, apoi căzu grămadă, complet şi definitiv, în mijlocul pieţei. Capacitatea lui de îngurgitare a alcoolului putea trezi respectul oricui, dar se pare că până şi ame­ricanii au limitele lor. L-au lăsat zăcând acolo, iar noi ne-am căţărat ţepeni înapoi în tanc. Porta ne conduse într-o cursă nebună în zig-zag, de-a lungul pieţei, şi apoi pe strada satului. Nu-mi era prea clar dacă eu sau drumul săltam în sus şi-n jos, dacă cercurile luminoase ce se roteau în faţa ochilor mei erau simple iluzii, sau un nou tip de armă a inamicului. Barcelona sforăia cu capul pe genunchii Legionarului; Bătrânul îşi strângea tâmplele în mâini, Mi­cuţul ba râgâia, ba gemea, complet nemuzical. La început, am crezut că Heide încerca să cânte, deşi nu era o persoană cu astfel de în­clinaţii. Şi abia când ne aflam la o distanţă de sat şi el sări deodată în sus cu mâinile încleştate pe burtă, am început să am dubii.
— Ce se întâmplă cu el? întrebă Porta, impacientat.
Heide gemu de câteva ori, apoi depozită zgomotos toată încărcătu­ra de mâncare şi băutură de la cină pe podeaua tancului.
— E nenorocitul ăla de whisky american, mormăi el.
Mirosul era îngrozitor, încât nu se putea pune problema com­pătimirii. Ne-am vărsat nervii pe el, înjurând. Heide însă se chirci ca un covrig şi scoase câteva ţipete.
— Nu-l luaţi în seamă, ne sfătui Micuţul.
Am făcut tot ce-am putut, dar omul insista, şi e greu să nu iei în seamă pe cineva care urlă în urechea ta stângă la fiecare câteva secunde.
— Nu credeţi că e într-adevăr bolnav? am îndrăznit eu să spun, după o vreme.
Toţi se întoaseră şi priviră în mod critic forma ghemuită de pe podea.
— Opriţi, spuse Bătrânul. Ia să ne uităm mai bine la el.
Porta opri la adăpostul unor copaci de pe marginea drumului, şi fu nevoie de patru dintre noi pentru a-l extrage pe Heide, care urla într-una, din tanc şi a-l aşeza pe iarbă.
— Trage-i un glonţ în cap, sugeră Micuţul, scapă-l de chinuri. Mult mai simplu, la urma urmei.
— Taci din gură, spuse Bătânul. Ajută-mă să-l dezbrac.
I-am rupt tunica, i-am tras pantalonii în jos. Bătrânul palpă cu grijă ici şi colo, iar Heide scoase un urlet de durere şi începu să înjure.
— Apendicită, spuse Bătrânul sec. Are nevoie de operaţie ime­diat, altfel se sparge... Necazul e că singurul loc unde poate fi operat se află în spatele liniilor americane. Ce părere aveţi?
— Să riscăm să fim împuşcaţi pentru amărâtul ăsta? întrebă Porta îngrozit. Nu prea cred! Să-l ia dracu cu apendicita lui!
Legionarul clătină din cap.
— E o copilărie să crezi că americanii se vor deranaja să opereze un soldat german. Sunt prea ocupaţi să câştige războiul, nu-şi pot permite să-şi piardă timpul sau să irosească munca oamenilor. Avem şansa să ne împuşte pe toţi.
— Fă ceva ca să nu mai sufere, spuse rugător Micuţul.
Ne-am uitat cu toţii la Heide care se zvârcolea. Porta găsi o ţigară de marijuana în unul din buzunare şi şi-o vârî nervos în gură. Micuţul îşi freca nervos mâinile, Barcelona nu prea era în apele sale. Bătrânul îşi freca nasul, semn sigur că era îngrijo­ra. Heide bolborosea febril, pomenidu-l o dată sau de două ori pe Dumnezeu.
— E cam târziu ca să mai putem face ceva pentru el, spuse Porta, tăios.
Bătrânul se hotărî.
— Vom încerca să luăm legătura prin radio cu una din unităţile noastre. Trebuie să fie una pe aici prin apropiere deşi, numai Dum­nezeu ştie pe unde o fi. Încercăm până intrăm în legătură cu cineva.
Legionarul s-a aplecat, a luat căştile şi a început să învârtă butoanele radioreceptoru - lui. S-au auzit tot felul de pârâituri şi apoi o voce:
— Alo, alo, aici Betty Grable.
— Nu mai spune, zise soldatul.
Încerca fără oprire. Prinse o altă voce:
— Aici Hella 27. Aici Hella 27. Avem urgent nevoie de un doctor. Hella 27. Hella 27.
Încă cineva într-o situaţie disperată, dar asta nu putea nici să-l consoleze, nici să-i ia durerile lui Heide.
— Mai încearcă, spuse Bătrânul cu încăpăţânare.
De abia după vreo cinci minute reuşi să intre în legrătură cu cineva din tabăra noastră.
— Pisica sălbatică 133. Ascult.
— Avem nevoie de un chirurg, spuse tăios Legionarul. Un caz de apendicită.
— Bine, ţinem legătura. Unde sunteţi?
Legionarul înjură.
— Drept cine mă iei? Vezi-ţi de treabă şi găseşte un chi­rurg. La celălalt capăt se auzi un chicotit.
— Bine, bine, păstrează secretul. Acum vorbeşte medicul. Baftă, amice.
După o pauză se auzi o voce.
— Aici locotenent-colonel Eicken. De unde ştii că este apendici­tă?
Legionarul îi înşiră repede simptomele lui Heide.
— Da, cred că ai dreptate. Nu ştiu unde sunteţi, dar oricum nu pot să ajung la voi, aşa că trebuie să vă descurcaţi sin­guri. O să spun pas cu pas ce aveţi de făcut. Daca vreţi să-mi urmaţi instrucţiunile bine, dacă nu, o să vă treziţi cu un cadavru în braţe. Este clar?
Legionarul se uită la Bătrân şi aprobă din cap.
— O.K., suntem gata.
— În ordine. Primul lucru, spălaţi-vă mâinile cu alcool. Apoi, ungeţi cu iod abdomenul pacientului şi asiguraţi-vă că este bine legat.
Spre groaza Micuţului, Porta începu imediat să-l cureţe pe Heide cu whisky curat. Nu exista iod în trusa de ajutor, iar whiskyul părea tot atât de bun ca orice alt înlocuitor.
— După ce faceţi asta, sterilizaţi instrumentele în alcool. Ar trebui să aveţi un litru de alcool.
— Avem, spuse surprins Barcelona. Dacă aş fi ştiut nu ar mai fi fost acolo!
— Ţineţi la îndemână tampoanele de vată ca să aveţi cu ce opri sângele. Scalpelul trebuie ţinut ferm, dar delicat. Faceţi incizia pe diagonală, tăiaţi aproximativ zece centimetri. Vocea continua să dea cu asprime detalii precise unde trebuie făcută incizia. Bătrânul făcea tot ce îi era în putere ca să respecte instrucţiunile. Am observat că mâna lui era surprinzător de sigură, deşi fruntea îi era transpirată toată. A fost imposibil să anesteziem pacientul, aşa că urletele de­monice ale lui Heide treceau peste capul nostru, şi aveam senzaţia că îmi umblă cineva cu o freză stomatologică în gură. Îl legasem cu curelele de la măştile de gaz, dar tot ar mai fi fost nevoie de încă patru ca să-l ţină liniştit.
— Curge foarte mult sânge, raportă Legionarul, care urmărea operaţia de la postul Iui.
— Nu vă faceţi griji cu sângele. Folosiţi tampoanele de vată şi încercaţi să menţineţi curată zona unde operaţi. Luaţi pensele şi cu ele ţineţi pielea depărtată de o parte şi de alta a inci­ziei. Acum tăiaţi adânc, dar cu grijă să nu ajungeţi la intestine. Cum respiră pacientul?
— Încă mai poate să urle, spuse Legionarul.
— Bine, să aveţi pregătită masca şi oxigenul în caz că va fi nevoie. Puteţi să vedeţi apendicele? Este cam de mărimea degetului mic, puţin curbat.
Bătrânul încuviinţă din cap. Heide ţipa în continuare. Micuţul închise ochii când văzu sângele ţâşnind. Bătrânul îşi şterse transpira­ţia de pe faţă şi clătină din cap.
— Ar trebui potolit în vreun fel. Nu o să-l mai pot suporta multă vreme.
Micuţul deschise ochii. Ridică braţul cu pumnul încleştat.
— O să mă ierţi Julius. Nu este decât spre binele tău, nu am nimic cu tine.
Doi pumni au fost de ajuns. Urletele care îţi zgâriau nervii au încetat şi am pus masca de oxigen pe faţa lui.
— Am anesteziat pacientul; raportă Legionarul.
— Cum?
— I-am dat doi pumni.
Se făcu linişte.
— Mai respiră? Cum e pulsul?
— Destul de accelerat.
— Foarte bine. Unul din voi să se ocupe de puls şi să-mi raporteze imediat ce apare ceva în neregulă. Aţi găsit ampendicul?
— Da, l-am găsit.
— Cum arată?
Curioşi, împotriva voinţei noastre, ne-am întins gâturile şi ne-am uitat în burta deschisă a lui Heide.
— Mare şi umflat, spuse Bătrânul.
— Perfect. Scoate din trusă instrumentrul curbat. Ţine intestinul ast­fel încât să nu-l atingi şi taie apendicele la capete. Nu te grăbi, nu intra în panică. Trebuie doar să ai grijă să nu tai intestinul. După ce ai îndepărtat apendicul, spală cu alcool partea răma­să.
Mai târziu, Bătrânul a mărturisit că pentru el personal, apen­dicoto­mia lui Heide a fost cel mai greu moment din tot războ­iul. Eu îl cred. Dacă nu ai mai văzut vreodată mă - runtaiele cuiva, este destul de greu să te descurci şi nici până astăzi nu ştim cu sigu - ranţă dacă ceea ce a tăiat Bătrânul a fost într-adevăr apendicele. Dar el a tăiat ceva şi a scos afară ceva, apoi a cusut cu foarte mare abilitate rana, exact cum i-a spus doctorul, făcând şase îm­punsături care variau considerabil în dimensiune, dar legate cu no­duri strânse. Apoi am presărat pudră de sulfamidă şi am înfăşurat pacientul în bandaje. Iar cea mai mare minune a fost că după toate astea încă mai trăia.
— Va trebui să rămână acolo unde este pentru următoarele două ore. Pacientul nu poate fi mişcat mai repede. Dacă se întâmplă ceva, dacă vedeţi că ceva nu este în ordine, căutaţi-mă pe aceeaşi lungime de undă. Voi fi aici tot timpul, iar voi mai bine închideţi până nu începe duşmanul să se intereseze de noi. După cele două ore încer - caţi să ajungeţi la bază, şi aduceţi pacientul la spital imediat. Noroc — şi orice s-ar mai întâmpla nu încercaţi să-l mai anesteziaţi...
Legionarul şi-a scos căştile. Liniştitoarea voce a autorităţii nu mai era cu noi şi ne simţeam singuri şi neajutoraţi când ne uitam la faţa mumifi­cată a lui Heide. Am făcut tot posibilul ca să stea confortabil. Am camuflat tancul şi am stat la pândă, tensionaţi, cu armele pregătite. Încet, Heide a început să-şi revină. Faţa îi era albă şi lovită, pulsul abia se simţea.
— Mor? şopti el.
— Nu ai tu norocul ăsta, spuse Porta cu voiciune. Dacă ai su­pravie­ţuit tu la măcelă - reala asta, supravieţuieşti la orice... Uite ce am scos din tine!
Heide s-a uitat şi imediat a leşinat. Barcelona s-a întors spre noi cu degetul la buze.
— Convoi inamic pe drum.
După camuflajul precar oferit de copaci şi de propriul nostru tanc, am urmărit proce - siunea maşinilor blindate umplute ochi cu infanterişti americani. În acelaşi timp, trei Jabo s-au năpustit din cer şi s-au lăsat aşa de jos că puteam vedea cum atârnă bombele din burţile lor.
— Dacă ne văd, suntem morţi, bombăni Porta.
Coloana trecu, avioanele zburară. Cam o oră am avut linişte după care iar s-a aglo - merat traficul pe şosea. I-am văzut când erau departe, două Sherman-uri cu stelele lor albe, conducând o coloană de jeep-uri şi maşini blindate. Pe când ne depăşeau, echi - pajul din turelă cânta şi striga cu o inconştienţă sublimă, nerealizând că erau la mică distanţă de Puma noastră puternică care ar fi putut cu uşurinţă să-i zdrobească ca pe nişte coji de ouă, în cazul în care am fi fost îmboldiţi de sentimente războinice.
— De ce nu i-am atacat? dori să ştie Micuţul, care aproape întotdea­una avea porniri agresive. Pun pariu că au gura plină de aur.
— Nu merita, răspunse Porta. Erau prea mulţi.
Micuţul se uită cu ură la coloana care dispărea de-a lungul drumului. Cele două ore trecuseră, aşa că era timpul să transformăm Puma noastră într-o ambulanţă pentru Heide. Am aruncat scaunul din faţă şi cu mari dificultăţi şi cu multe gemete care veneau de la pacientul semiconştient am reuşit să-l vârâm prin deschizătură.
— Tacă-ţi gura, voinicule, îl repezi Porta. Nu mai ai nici pe dracu, că doar ţi-am scos bucata aia împuţită. Faci atâtea fasoane pe degeaba. Gura!
Am evitat drumul principal, era prea aglomerat, aşa că am mers pe drumuri ocolite, ignorate de americani.
Cu puţin înainte de căderea nopţii, am ajuns la bază şi Heide a fost imediat transferat într-o ambulanţă de câmp. În ceea ce ne priveşte, am fost târâţi în faţa medicului şi ni s-a ţinut o lecţie lungă despre obiectele lipsă din trusa medicală. Se pare că nu numai iodul lipsea, dar şi un sul de leucoplast şi două copci.
— Numai dacă, desigur, nu le-am cusut în Julius, spuse mirat Barcelona.
Era numai o supoziţie.

(va urma)