miercuri, 17 iulie 2013

Lichidati Parisul (4)


Sven Hassel




CAPITOLUL PATRU

Mulţi francezi anonimi, membri ai Rezistenţei, şi-au acordat spri­jinul forţelor aliate, iar numărul exact al celor care şi-au pierdut viaţa nu a fost cunoscut niciodată.
Cu puţin timp înainte de a avea loc invazia, Londra solicitase cu mult sânge rece ca omul care conducea reţeaua Rezistenţei pentru oraşul Caen, un inginer pe nume Meslin, să-i furnizeze informaţii detaliate privind fortificaţiile germane din zona respectivă. Cei de la Londra ştiau prea bine ce sarcină uriaşă, ba s-ar putea spune chiar imposibilă, îi dădeau, dar aveau pretenţia să le prezinte răs­punsuri corecte la problemele puse. Meslin a ascultat solicitarea în tăcere, s-a luat doar cu mâinile de cap şi s-a întrebat cum dracu' o să facă minunea de care era nevoie. Fiecare şosea, sau nu, fiecare străduţă, fiecare alee care ducea la malul mării era păzită cu străşnicie şi sub supraveghere permanentă. Oricine ar fi fost destul de inconştient să se lase surprins colindând încoace şi-ncolo fără o aprobare oficială ar fi fost împuşcat pe loc.
Cu cât Meslin cugeta mai mult la căile şi mijloacele pe care le avea la dispoziţie, cu atât îşi dădea mai bine seama că aceste căi şi mijloace erau într-adevăr foarte limitate. Inexistente, era el tentat să spună. Chiar dacă şi-ar fi găsit de lucru în cadrul Or­ganizaţiei Todt, el n-ar fi putut să vadă decât o minusculă parte din plajă. Şi erau nu mai puţin de 160 de kilometri de ţărm cu totul. Era clar că ar fi fost nevoie de câteva sute, dacă nu mii de agenţi pentru a acoperi întreaga regiune.
Sarcina era de-a dreptul absurdă. Meslin judecă situaţia din toate unghiurile posibile şi hotărî să transmită următorul mesaj la Londra: nu putea să le spună prea multe despre fortificaţiile nemţeşti, dar putea să le spună ce să facă cu solicitările lor aberante în viitor.
În acest moment a intervenit şansa, aducând schimbarea pla­nului. Unul dintre membrii grupului era pictor şi decorator, se numea René Duchez şi era poreclit „Sang Froid" (Sânge Rece). În timp ce rătăcea pe străzile din Caen, chibzuind asupra acelo - raşi probleme ca şi Meslin, îi atrase privirea un anunţ agăţat pe peretele postului de poliţie:
„Organizaţia Todt caută un pictor cu experienţă."
Câteva clipe, Duchez puse în cumpănă toate argumentele pro şi contra, până la urmă hotărându-se în favoarea celor pro. Se în­toarse şi se îndreptă către birourile Organizaţiei Todt, când deodată o santinelă îl împinse cu brutalitate de acolo, înainte ca el să fi avut măcar timpul să scoată o vorbă. Duchez nu cedă, ci solicită să fie dus în faţa unui ofiţer. Santinela, neştiind franceza, nu cedă nici ea, aşa că rămaseră amândoi aşa, burzuluindu-se unul la altul, până când sosi un subofiţer să rezolve lucrurile. Cunoştinţele de franceză ale acestuia erau minime, dar îşi serveau scopul, şi astfel Duchez se trezi condus dincolo de punctul de pază, într-un birou pe uşa căruia scria „Controlor de lucrări şi construcţii civile". Controlorul îşi notă numele şi adresa lui şi îi promise să-l anunţe în decurs de opt zile dacă Organizaţia doreşte să-i accepte oferta. Duchez îşi dădea prea bine seama care era scopul celor opt zile: în această perioadă Gestapoul va cerne detaliile vieţii lui trecute şi prezente printr-o sită din cele mai fine. Orice lucru cât de dubios, orice ar putea să le sugereze ceva legat de activităţile lui din Re­zistenţă, nu numai că i-ar refuza participarea, dar şi viaţa i-ar fi pusă în pericol.
Totuşi, treaba merse strună. În a opta zi, Duchez se prezentă la lucru cu o gamă largă de mostre de materiale, şi fu introdus în biroul unui Oberbauführer. Nu trecuseră câteva clipe de când se afla acolo, când uşa se deschise şi intră unul dintre ingi­neri. Acesta îi salută atât pe Duchez cât şi pe Oberbauführer cu un „Heil Hitler!" imparţial şi aruncă pe masă mai multe schi­ţe.
— Nu acum,pentru Dumnezeu! spuse Oberbauführerul dând ne­răbdător din mână. Vino mai târziu, acum sunt prea ocupat ca să mai văd şi asta.
— Cum doriţi. Nu mă grăbesc.
Inginerul dădu din umeri cu indiferenţă şi ieşi din încăpere. Schiţele rămaseră pe masă. Oberbauführerul le desfăcu bombă­nind, iar Duchez din spatele acestuia, îşi întinse gâtul să vadă. Abia îi venea să-şi creadă ochilor: schiţele nu erau altceva decât preţioasele planuri ale fortificaţiilor germane de-a lungul zidului atlantic, de la Honfleur până la Cherbourg, documente dorite cu ardoare la Londra.
Oberbauführerul nu părea interesat în fortificaţii. Însăşi prezenţa schiţelor părea că este suficientă pentru a-l scoate din fire. Le făcu sul şi le înghesui într-un colţ, după care se întoarse la Duchez şi la discuţia despre ce vopsea şi ce tapet urma să folosească. Câteva secunde mat târziu au fost din nou întrerupţi, de data aceasta de către un ofiţer arogant, care înlătură orice alte preocupări din atenţia Oberbauführer-ului şi îi ordonă să treacă într-o cameră alăturată biroului pentru a discuta „probleme confidenţiale".
Duchez, rămas singur în cameră, înşfăcă imediat, cu o mişcare reflexă, schiţele. Până în clipa în care le-a avut în mână nu se oprise să se gândească ce va face cu ele. Era inutil să încerce să le ascundă undeva asupra lui. Privirea lui disperată se opri asupra unui imens tablou al lui Hitler agăţat pe peretele din spatele biroului Ober­bauführer-ului. I se părea foarte puţin probabil ca tabloul să fie vreodată mutat şi, de asemenea, nu părea să existe vreun motiv ca cineva să se uite vreodată în spatele lui. Înghesui la repezeală sulul de schiţe între portret şi perete şi se întoarse la grămada de vopsele şi tapete, chiar în momentul în care Oberbauführerul revenea în birou.
— Idioţi! Nişte idioţi cu toţii! Toţi ăştia de pe-aici sunt nişte idioţi nenorociţii urlă acesta.
Apoi îl privi pe Duchez ca şi cum ar fi sugerat că nu trebuia să se considere exceptat.
— Vreun tâmpit a amestecat o grămadă de zahăr în ciment. Ce dracu' să fac eu? Să-l scormonesc cu unghiile?
Din fundul gâtului îi ieşi un sunet de dezgust.
— Hai să ne uităm o dată la mostrele alea ale dumitale, mârâi Oberbauführerul.
În cele din urmă, au stabilit ce culoare şi ce tapet să foloseas­că. Lui Duchez i s-a spus să se prezinte luni dimineaţă la ora opt, sarcina lui urma să fie redecorarea birourilor Organizaţiei. Du­chez plecă, după ce salută cu entuziasm şi zâmbi plin de înţeles spre portretul Führerulut.
Era vineri. Îşi petrecu întregul sfârşit de săptămână într-o stare de frământare, îngrozit deodată de idioţenia pe care o făcuse, aşteptându-se să-i pice Gestapoul pe cap dintr-o clipă într-alta. Acum, gândind la rece, i se părea absolut evident că schiţele vor fi date dispărute în cel mult douăspre­zece ore, şi că Oberbauführerul va arunca, fireşte, vina asupra lui. Nu numai că el era fran­cez, şi în consecinţă, în mod automat suspect, dar petrecuse câteva secunde, în mod clar vitale, singur în cameră cu nenorocitele alea de schiţe. Era deja ca şi mort.
Somnul nu se lipea de el. Colinda apartamentul de la un capăt la altul, în timp e nevastă-sa dormea sforăind, într-o fericită ig­noranţă. Spaima, acea spaimă umedă, plină de sudoare, a anticipării nenorocirii, îl înnebuni aproape. Se blestema pe sine şi-i blestemă pe englezii retraşi în insolenţa lor pe insula de peste Canal. Tropăitul unor bocanci grei pe caldarâm îl făcu să sară în sus ca o marionetă. Privi pe fereastră: O patrulă de poliţie, înarmată cu mitraliere uşoa­re, îşi făcea rondul. Raza unei lanterne puternice lumină apartamen­tul şi el se retrase în umbră, lângă perdele. Patrula îşi continuă drumul. Duchez înşfăcă o sticlă de vin şi petrecu restul nopţii într-o transă alcoolică brăzdată de coşmarul despre Gestapo, care imediat, îl trezea din beţie.

Gestapoul însă nu veni. Şi, în orice caz, până luni Duchez de­venise aproape indiferent faţă de soarta sa. A pornit spre Organizaţie cu borcanele lui de vopsea şi cu pensulele şi constată că se obişnuise cu teama şi că nu-l mai tulbura aşa de tare acum. Îşi pre - zentă permisul de intrare, fu percheziţionat de omul de gardă şi trimis la locul lui de muncă. În timpul weekend-ului, Oberbauführerul fusese transferat la un alt serviciu. Se părea că nimeni altcineva nu avea vreo idee despre ce este vorba, şi Duchez se trezi salutat cu guri căscate şi umeri ridicaţi când se prezentă fluierând în primul birou pe care trebuia să-l decoreze. În cele din urmă găsiră, cu greu, un Stabsbauführer care mărturisi că auzise vag despre această intenţie. Stabsbauführerul, însă, era deocamdată ocupat cu artileria grea şi cu adăposturile, de care considera că este mult mai important să se ocupe, lăsând decorarea birourilor în grija altora.
— Dă-i drumul, fă ce ţi s-a spus să faci, zise el cu aroganţă. Nu mă bate pe mine la cap cu asta. Am altele pe cap, nu pot fi deranjat cu nimicuri de-astea.
Timp de două zile Duchez munci din greu la zugrăveala lui. Oamenii se obişnuiseră să-l vadă acolo şi, în majoritatea ca­zurilor, îl ignorau. Până în după amiaza celei de-a treia zile nu riscă să se uite în spatele portretului Führerului. Schiţele erau încă acolo. Nu se aştepta să fie, şi vederea lor îl readuse în starea de panică de la început. Hotărî să le lase acolo, dar în ultima clipă le înşfăcă şi le ascunse într-un sul de tapet.
Pe când părăsea clădirea fu oprit de santinelă. Era un tip nou, unul pe care nu-l mai întâlnise, unul pe care nu-l cunoştea şi care n-avea încredere în el. Duchez simţi deodată că i se face rău. Omul îi pipăi buzunarele, se uită în sacul lui de pânză.
— Bun, poţi să pleci.
Duchez ieşea pe poartă.
— Stai o clipă! Ce ai în găleţile alea?
— Pap, spuse Duchez cu sfială.
— Pap?
— Pentru tapet.
Duchez arătă cu capul spre tapetul făcut sul, în aşa fel încât schiţele sä fie ascunse înăuntru.
— Aha? Neîncrezător, santinela mestecă cu vârful baionetei în masa vâscoasă din găleţi.
— În regulă, am vrut să fiu sigur. Din nefericire nu poţi avea încredere întotdeauna în francezi.
Duchez scoase un râs nefericit şi reuşi să plece pe picioarele lui ca din plumb. Imediat ce avu ocazia se prezentă la Café des Touristes, cartierul general al Rezistenţei în regiunea respectivă, şi predă tapetul împreună cu schiţele. Se bucura din toată inima să scape şi de unul şi de celelalte deoarece acum până şi tapetul îl putea incrimina.
De la Caen schiţele au fost duse pe ascuns la Champs.Elys­sées. Maiorul Toumy, dându-şi seama de întreaga semnificaţie a lo­viturii, se declară uluit şi debusolat. Aproape imediat adăugă însă că este puţin spus, dar nu are alte cuvinte.
— Fantastici Strălucit! declară el când îi reveni graiul.
Atinse schiţele cu un deget, mai curând cu nervozitate, ca şi cum ele s-ar fi putut sfărâma în pulbere.
— Omul ăsta — cum îl cheamă? Duchez — omul ăsta a dat cea mai mare lovitură din întregul război... Şi ce spun acum, adăugă el, este tot prea puţin spus.


ÎNCARTIRUIREA

Micul VW amfibie trecu clătinându-se pe lângă primele case răz­leţe care marcau cana tul satului, iar Gregor îl trase pe dreapta şi-l opri cu un scârţâit neplăcut al frânelor. Cu armele semiautomate pregătite, cercetau cu atenţie strada aparent pustie. Cel mai mic semn de mişcare suspectă în întuneric, la vreo uşă sau ferea­stră, şi eram gata să tragem pe loc. Eram ca nişte animale de pradă care stau la pândă. Nu ne puteam per - mite să riscăm ni­mic. De prea multe ori se întâmpla să rişti, descoperind imediat după aceea că rolurile se inversau brusc şi că acum tu erai prada, iar necunoscutul — vânătorul.
Tăcerea era adâncă şi anormală. Ne învăluia ca o pătură grea. Porta fu primul care ieşi din maşină, urmat de Bătrân şi de mine. Gregor rămase la volan, cu arma reze - mată de parbriz şi degetul pe trăgaci.
Drumul era accidentat şi plin de cotituri, şerpuind prin tot satul, printre tristele case cenuşii şi grădinile devastate, şi dispărând până la urmă în depărtare, peste câmpuri şi prin păduri. Satul însuşi nu era mai mult decât o aglomerare neînsemnată de mici gospodă­rii, fiind marcat numai pe hărţile la scară foarte mare. La treizeci de kilometri depărtare, cei mai mulţi nici nu auziseră vreodată de existenţa lui.
Cu armele pregătite, ne-am îndreptat spre casele cele mai apro­piate. Ştiam din expe - rienţa proprie că oamenii vor protesta, uneori chiar violent, împotriva acestor neînce- tate solicitări de cazare a tru­pelor germane. Îi înţelegeam, dar n-aveam timp de pier - dut cu dis­cuţiile sau explicaţiile: treaba noastră era să aranjăm încartiruirea compa - niilor care se îndreptau acum spre est, şi dacă nu ne în­deplineam sarcina înaintea sosirii lor, am fi fost acuzaţi atât de ofiţeri cât şi de soldaţi.
Pe furiş, cu ochii în toate părţile şi paşi făcuţi pe înfunda­te, satul se trezea la viaţă. Uşile se deschideau pe jumătate, dra­periile se dădeau uşor la o parte. Mergeam din casă în casă, verificând camerele şi hotărând câţi oameni era posibil să cazăm acolo. În general, satul trecuse prin război destul de puţin vătămat. Con­voaiele făcuseră chisăliţă drumul şi distruseseră grădinile, dar altfel nu fusese făcută nici o stricăciune, nu căzuse acolo nici un singur obuz.
În vreme ce plecam dintr-o casă şi ne pregăteam să traversăm strada către următoarea, o fetiţă de vreo şapte-opt ani veni alergând către noi şi îşi încolăci braţele în jurul taliei Bătrânului.
— Papa, te-ai întors! Ştiam că o să te întorci! Am spus eu c-aşa o să faci!
Se lipea strâns de el, iar Bătrânul rămăsese acolo pe loc, stingherit şi neajutorat.
— Hélene! se auzi vocea aspră a unei femei, dintr-o casă. Ce s-a-n­tâm­­plat? Ce-ai mai făcut?
— E tati! S-a întors! Vino să vezi, bunico, s-a întors!
O femeie în vârstă, osoasă, cu părul negru pieptănat strâns spre spate şi lăsând să se vadă pregnant faţa slăbită, cu ochii adânciţi în orbite, apăru în uşa casei. Abia dacă îi aruncă o privire Bă­trânului.
— Nu fi prostuţă, Hélene. Nu-i taică-tu. Vino înapoi în ca­să.
— Ba este, este! De data asta chiar el este!
Cu o brutalitate de care nu era nevoie, femeia întinse o mână muşchiuloasă, smulse fetiţa de lângă Bătrân şi o împinse înăuntru, în casă. Am observat că purta doliu, ca atâtea alte franţuzoaice în acea vreme. Vorba îi era severă şi lipsită de orice gingăşie.
— Trebuie s-o scuzaţi. E dezechilibrată mintal. Taică-su a căzut la Liege în 1940, dar ea continuă să creadă că el încă este în viaţă. Şi maică-sa a murit. Omorâtă de o Stuka. Nu-i uşor să te descurci aşa.
— Sigur că nu, îngăimă Bătrânul.
Oarecum timid, arătă creta pe care o foloseam pentru a însemna casele:
— Trebuie să hotărăsc încartiruirea... Nu vă supăraţi? O să scriu pe uşă... Plutonul I, grupa a 3-a...
— Faceţi ce vreţi, spuse femeia acru. Aşa faceţi întotdeauna, nu-i aşa?
În casa de alături ni se oferi câte un pahar de vin. Stăpâna casei purta o rochie lungă de mătase, care trebuia să fi fost la modă cu o jumătate de secol în urmă. Camera mirosea puternic a naftalină. Soţul gazdei se învârtea în jurul nostru, ne umplea paha- rele de fiecare dată când sorbeam chiar şi o înghiţitură, repetând mereu că suntem bine veniţi, întotdeauna bine veniţi, foarte bine veniţi, privindu-ne tot timpul unifor­me­le, cu o sclipire de nebunie în ochi. Erau obişnuitele uniforme negre ale tanchiş - tilor, având in­signa cu cap de mort pe guler.
— Văd că sunteţi de la Gestapo, observă în cele din urmă băr­batul. În sat se petrec nişte lucruri despre care trebuie să vă in­formez. Aici au loc întâmplări stranii. De pildă, mişună comuniş­tii. Maquisarzii... Spuneţi-le cum vreţi, sunt tot un drac.
Se aplecă, mă bătu pe umăr şi arătă prin fereastră spre o casă din vecini.
— Acolo... vezi?... Drept în faţă? Ei bine, acolo au fost omorâţi cinci dintre oamenii voştri de la Gestapo. Ucişi! Mă-nţelegi? Au făcut-o cu sânge rece.
Se îndreptă şi mai spuse:
— M-am gândit c-ar fi bine să ştiţi.
Un bărbat purtând halat de in trecu pe bicicletă. Avea o găină moartă agăţată de ghidon. Gazda ni-l arătă cu degetul, spunând surescitat:
— Îl vedeţi pe omul ăla? E Jacques. Frate-su e în jandarmeria locală. Jacques e în Rezistenţă. Ştiu sigur. Şi nu numai asta, dar dacă s-ar şti adevărul, că el este răspun - zător de toate crimele astea... Şi nu m-ar mira dacă frate-su ar fi mână-n mână cu el. De fapt, sunt sigur că e.
Ne umplu din nou paharele.
— Ar trebui să aflaţi lucrurile astea. Am vrut doar să vă fiu de ajutor.
Soţia lui aprobă viguros din cap, cu ochii ei spălăciţi, rozalie, strălucind deodată de mulţumire. Am pus jos paharele cu vin şi ne-am luat la revedere. Pe uşă am scris cu creta „Plutonul I, grupa a 4-a".
— Ticăloşi nemernici, bombăni Porta. Fac orice să-şi salveze preţioasa piele.
— Oricum, nu-i treaba noastră, hotărî Bătrânul. Nu suntem aici pentru treburile Gestapoului. Nu-mi pasă nici dacă îi termină pe alţii, chiar o duzină să fie!
Mai departe, în sat, ne întâlnirăm cu Pierre, fratele suspect al lui Jacques. Avea un képi murdar pe cap şi îl purta dat mult pe spate. Când ne-a zărit, a ţâşnit deodată în picioare, verde de frică, aruncându-şi chipiul cât colo şi răsturnând pe podea o sticlă de Calvados. Calvadosul fu recuperat şi oferit nouă, cu respect. Pierre însuşi bău în sănătatea noastră de mai multe ori într-o succesiune rapidă, strigă cu entuziasm câţiva "Heil Hitler!" şi-i dădu drumul unui şuvoi de vorbe incoerente.
— Soldaţii germani sunt cei mai buni din lume, daţi-mi voie să vă umplu iar paha - rele, domnilor, întotdeauna am susţinut asta şi pe lângă toate celelalte e şi un fapt dovedit, toată lumea o ştie că voi veţi câştiga războiul.
Aici râse nervos, îl bătu pe Bătrân pe umăr, dădu drumul la o nouă serie de "Heil Hiter!" pentru a se uşura şi ne arătă o poză a nevestei lui cu familia.
— Mai beţi câte-un pahar... În sănătatea dumneavoastră, dom­nilor! Veţi câştiga războiul. Războiul a fost conceput de evrei. Iată...
Scoase o foaie de hârtie şi ne-o vârî cu insistenţă sub nas.
— Asta e o listă cu toţi cei pe care i-am arestat. Dac-ar fi după mine, toată ţara ar trebui curăţată de evrei. Nu ne aduc decât ne­cazuri. Gândiţi-vă la Dreyfus!
— Dreyfus a fost nevinovat, protestă Bâtrânul. A fost o eroare judiciară.
— A, dar asta nu schimbă faptul că era un evreu nenorocit!
— Măcar era evreu! murmurai eu.
Porta îşi trase deodată arma într-un mod care mă sperie până şi pe mine. Pierre se holbă la el cu ochii cât farfuriile.
— Ni se spune, zise Porta ameninţător, că lucrezi pentru Re­zistenţă şi că în sat au loc o mulţime de lucruri stranii. Ce-ai de spus despre asta?
— Cum? Cum? strigă Pierre cu disperare. Ce-aş putea să spun? Sunt nişte minciuni murdare! Am fost pro-german încă de la început, şi toată lumea o ştie!
— Aia de-acolo nu o ştiu, spuse Porta arătând cu degetul spre casa din care plecasem de curând. Dac-aş fi în locul tău, amice, aş fi cu ochii pe ei. Nu par să te-ndărăgească prea tare.
— Dar femeia asta mi-e verişoară!
— Verii pot fi la fel de răi ca oricare alţii.
L-am părăsit pe Pitrre, care-şi rodea unghiile, şi am scris pe uşă "Plutonul 2, grupa I". Am zâmbit, încântat, întrebându-mă dacă lui Pierre i-ar mai place nemţii la fel de mult după ce l-ar întâlni pe Micuţul. Pierre îmi văzu zâmbetul şi veni în grabă la uşă pro­miţânu-ne cea mai bună mâncare şi băutură petru oamenii care vor fi încartiruiţi la el. Ne-am uitat înapoi în timp ce plecam şi l-am văzut dând pe gât Calvadosul într-un ritm ameţitor.
— Aproape a făcut pe el de frică, observă Porta dezgustat. Nişte "eroi" nenorociţi, păpuşi de mucava cu toţii!
— Nu-i aşa de uşor să trăieşti într-o ţară ocupată, murmură Bătrânul.
În casa următoare, un ţăran bătrân cu Croix de Guerre agăţată în piept ne primi foarte rece. În timp ce cercetam casa, simţeam ochii lui mici şi reci urmărindu-ne cu răutate.
— Ha! O baie!
Porta îşi aduse, cu zgomot mare, descoperirea în mijlocul ca­merei. O cadă veche de tablă, mică şi cam ciobită, dar totuşi o cadă. Căzile de orice fel erau o raritate în satele mai mici.
— Mai bine scrie-o cu cretă pentru unii din superiori, ne sfătui Porta. Ei sunt cei care par mai atraşi de apă.
Ne-am pus din nou în mişcare să-l vizităm pe primar, un bărbat rotofei cu mustaţă mare, stufoasă. Ne salută cordial şi ne informă imediat că e membru al Partidului.
— Perfect, spuse Porta. Hai să i-l repartizăm lui Hoffmann. Mă îndoiesc că cineva ar mai rămâne în Partid după ce-l întâlneşte.
În continuarea străzii, aşezată pe un tăpşan, la destulă distanţă de restul satului, era o căsuţă care la prima vedere părea părăsi­tă. Ne-am apropiat cu precauţie, dar n-a răs - puns nimeni când am bătut la uşă, aşa că până la urmă am lăsat-o baltă şi am mers să căutăm locuri de cazare în altă parte.
După-amiaza târziu, a sosit şi batalionul, cu obişnuita agitaţie, cu nervii, zgomotul şi norii de praf. Reuşisem să găsim cazare pentru toată lumea, dar din fericire experienţa noastră în materie fusese destul de îndelungată pentru a ne da seama că nu era cazul să aşteptăm vreun cuvânt de mulţumire. Şi bine făceam, pentru că nici nu am primit, cu excepţia Micuţului, care a fost întâmpinat de un Pierre radios şi de imaginea unei pivniţe bine asortate.
Lăsându-i pe ceilalţi, m-am retras pentru a mai privi o dată casa părăsită din vârful tăpşanului singuratic. Aveam un sentiment ciudat în privinţa acelei case, şi de aceea m-am apropiat cu grijă, nu pe poartă şi pe aleea principală, ci printr-o gaură din gardul viu şi des, într-o parte a curţii. Era acolo un fel de grădină fermecată. Florile creşteau în pâlcuri neregulate, violele şi albastre, aurii şi roşii; iarba era înaltă până la gleznă, de un verde umed şi strălucitor, puţin mai închisă la culoare pe sub meri. Pe jumătate acoperită de muşchi şi iederă, era acolo o fântână veche, cu ciutura întoarsă cu gura în jos şi cu lanţul rupt. Am rămas ca hipnotizat câteva clipe.
— Ce doriţi?
La sunetul vocii care plutea imperios către mine din adâncimile înflorite ale grădinii, am apucat instinctiv revolverul şi m-am ascuns în spatele trunchiului unui copac gros din apropiere. Era o reacţie spontană, deşi vocea de femeie pe care o auzisem nu era neprietenoa­să. Venea din celălalt capăt al grădinii, unde acum vedeam o tânără de vreo douăzeci şi cinci de ani, aşezată într-un hamac legat de doi meri. S-a ridicat într-un cot şi s-a uitat la mine cu nişte ochi bănuitori, migdalaţi.
— Ce căutaţi?
— Nimic, am spus înaintând către ea, dar ţinând revolverul în mână. Credeam că locul acesta e părăsit. Am venit aici azi-dimineaţă, dar nu ne-a răspuns nimeni... Căutam locuri de cazare pentru trupele noastre.
— Înţeleg.
Fata îşi coborî picioarele din hamac cu o mişcare graţioasă. Purta o tunică în stil chi - nezesc cu guler înalt şi cu două fante pe ambele părţi care lăsau să se vadă nişte coapse bine forma­te.
— Tocmai voiam să beau o cafea. Vreţi şi dumneavoastră una?
— Locuiţi aici? am întrebat.
De fapt, era o întrebare prostească. În momentul acela eram cam şocat la vederea unor astfel de picioare, şi nu m-am putut gândi la nimic mai inteligent de spus. Mi-a zâmbit cu încetineală, parcă dându-şi seama de starea mea de confuzie.
— Uneori locuiesc aici, uneori la Paris... Cunoaşteţi Parisul?
— Nu încă. Dar sper că în curând!
Am râs, dar apoi m-am gândit că sunt lipsit de tact.
— Sunteţi măritată? am întrebat cu stângăcie.
— Într-un fel. Soţul meu e într-un lagăr japonez de prizonieri de război, undeva prin Indochina. Ultima veste pe care-am avut-o de la el a fost acum trei ani.
— Îmi pare rău, am îngăimat eu.
Ea dădu din umeri.
— De ce vă pare rău? Ce altceva îi este dat unui bărbat în zilele noastre? Fie în spa - tele sârmei ghimpate, fie în spatele unei mitraliere. Nu prea aveţi de ales, nu-i aşa?
Am tăcut. Ceea ce spunea era în mod atât de evident adevărat, încât nu era cazul nici măcar să-i dai dreptate.
— Credeţi, spuse ea deodată, că războiul se va termina cu­rând?
Am ridicat din umeri, apatic. Sigur că eram de părere că războiul se va termina curând. Sunt de părerea asta de câţiva ani buni. Încă de când a început. Era singurul mod în care reuşeam să mă păstrez întreg la minte.
— E minunat aici, îmi spuse ea. Aproape că poţi uita ce se în-tâmplă în restul lumii. Dar în acelaşi timp, lucrul ăsta mă sperie. E atât de izolat de oameni. E atât de rupt de realitate... Mâine mă întorc la Paris. E mai bine acolo. Condiţiile sunt mai proaste, dar măcar nu eşti atâta timp singur... Credeţi că vor face din Paris un oraş deschis, cum e Roma?
N-avem nici cea mai mică idee. Nici măcar n-avem habar că Roma e un oraş deschis. Nimeni nu ne spunea nimic nouă, la armată. Eram doar soldaţi: maşini care ascultau de comenzi. De ce să ni spună ce se petrecea?
Fata se apropie de mine. Una dintre mâinile ei o atinse pe a mea. Era moale şi catifelată, şi un tremur de surescitare mă cuprinse pe măsură ce simţurile mele adormite reveniră la viaţă deodată. Îşi ridică cealaltă mână şi îmi scoase ochelarii de soare, dar lumina mă izbi, evident, atât de dureros, încât ea mi-i puse imediat la loc.
— Iartă-mă.
Îmi zâmbi, nesigură, vrând parcă într-adevăr să se scuze.
— Nu mi-am dat seama... Am crezut că-i porţi doar de frumuseţe. Să pari mai interesant...
— Aş vrea eu să fiu, am spus cu amar. Mi-am petrecut trei luni zăcând în pat, orb ca o cârtiţă şi concepând diverse moduri de a-mi lua zilele după ce m-am potcovit cu o astfel de soar­tă.
— Dar unde ai..., dădu ea din mână. Cum s-a întâmplat?
— M-a prins o grenadă cu fosfor tocmai când săream dintr-un tanc în flăcări. Presupun că sunt mai norocos decât alţii. Acasă sunt mii de oameni care-au orbit în război. Eu cel puţin nu mi-am pierdut vederea. Am numai problema asta, că nu suport nici un fel de lumină în ochi.
— Nu mi-aş fi închipuit că în condiţiile astea ţi se poate cere totuşi să continui să lupţi! spuse ea indignată. E dezgustător!
— Un braţ, un picior, un ochi... asta-i tot ce-ţi trebuie pentru războiul ăsta, am spus eu.
Ea se uită la mine o clipă.
— Cât timp rămân soldaţii voştri aici?
— De unde să ştiu? Câteva ore, câteva zile... Numai ofiţerilor li se spun lucruri de-astea.
— Da, desigur, spuse ea, ca şi cum abia acum şi-ar fi dat seama, nu eşti ofiţer, nu-i aşa? Nu observ niciodată lucrurile astea... Din ce parte a Germaniei eşti?
— Barăcile, în Padeborn... De fapt, sunt din Danemarca.
— A, deci nu eşti german?
— Ba acum sunt, Dacă aş avea încă naţionalitatea daneză, mi-aş face serviciu] militar în Waffen SS. Un fel de legiune stră­ină.
Se sprijini de un trunchi, de copac, privindu-mă cu solemnitate.
— De ce Dumnezeu te-ai înrolat?
— În principal, ca să-mi câştig o masă pe zi şi un acoperiş dea­supra capului. La vremea aceea, nu părea să existe altă cale... şi pe urmă, „Nimic nou pe frontul de vest" a fost cartea mea de căpătâi în tinereţe. Îl conside­ram pe soldatul german de rând drept cea mai romantică figură din lume. Nu m-am vindecat complet niciodată de imaginea asta.
— Serios? Dar eu am crezut întotdeauna că acea carte este îm­potriva unor astfel de lucruri?
— Poate că da. Dar încearcă să-i spui asta unui băieţel! Nimeni nu-l va convinge vreodată pe el că pacea e mai grozavă decât răz­boiul, sau că un bărbat fără uniformă ar putea fi vreodată la fel de plin de eroism ca unul îmbrăcat în uniformă, cu o puşcă pe umăr şi o cască pe cap... Şi pe urmă, nu poţi nega că în armară există un adevărat spirit de camaraderie. Ştii ce vreau să spun? Eşti cu toţi împreună, la pace sau la război; îţi oferă po­sibilitatea de a aparţine unui grup, te face să te simţi parte din ceva.
— Dar de ce armata germană? insistă ea. De ce nu armata daneză?
— Pentru că nu prea exista aşa ceva! Iar soldaţii nu erau iubiţi în Danemarca. Erau scuipaţi de oameni pe stradă. Asta li se întâmpla şi ofiţerilor şi soldaţilor. Chiar şi poliţia se făcea că nu vede.
— Presupun că de-asta a şi căzut Danemarca aşa uşor în 1940?
— Oricum nu puteam face nimic. Germania e cea mai mare forţă militară din întrea- ga Europă. Nici măcar francezii n-au putut rezista prea mult.
Ochii migdalaţi se micşorară.
— Franţa nu a renunţat la luptă, fii liniştit! Câtă vreme Anglia rezistă, noi vom conti- nua să luptăm. lar Anglia nu va cădea, poţi să fii sigur de asta. Şi nici nu ne va înşela aşteptările!
Am râs, sincer amuzat de naivitatea ei.
— Vrei să ştii pentru cine luptă Anglia? Luptă pentru ea şi numai pentru ea însăşi. Nu-i pasă de Franţa nici cât negru sub un­ghie. De altfel, v-a mai înşelat aşteptările o dată. Îţi aminteşti de Dunquerque? Îţi aminteşti ce s-a întâmplat acolo? Am privit-o câteva clipe în tăcere înainte de a continua.
— Naţiunile nu fac niciodată nimic pentu alte naţiuni. Numai pentru ele însele.
— S-ar putea, spuse ea, dar ştii prea bine că pentru Germania războiul este ca şi pierdut. De ce nu fugi cât ai încă timp?
— Vrei să spui să dezertez?
— De ce nu? Au mai făcut-o şi alţii. Maquisarzii ar avea grijă de tine dacă ai lucra pentru ei, aici.
— N-aş putea dezerta. S-ar putea să lupt pentru o cauză pier­dută, dar asta nu e impor tant. Dacă m-aş retrage acum, i-aş de­zamăgi pe prietenii care ar rămâne în urma mea. Ei se bazează pe mine, aşa cum şi eu mă bazez pe ei. Nici unul dintre noi n-ar putea dezerta cu sânge rece. Am fost împreună mult prea mult timp.
Umplându-mă de entuziasm, mi-am pus mâinile pe trunchiul co­pacului, de o parte şi de alta a umerilor fetei, aplecându-mă spre ea şi uitându-mă în jos la ea în timp ce vorbeam.
— Noi ăştia cinci, am trecut prin focurile iadului împreună... în tranşee, în tancuri, sub tirul inamic... Când ai făcut toate astea, nu poţi să părăseşti pe cineva, aşa pur şi simplu.
— Dar războiul e pierdut!
Începusem să-mi cam pierd răbdarea.
— Sigur că e! Ştim asta de luni de zile. Cu mult înainte ca politicienii să-şi dea seama.
— Atunci de ce nu dezertaţi cu toţii? Toţi deodată?
Ce simplu suna totul în gura ei! Am dat din umeri:
— De ce nu au dezertat cei din Primul Război Mondial? Are ceva de-a face cu cama- raderia, presupun. Chiar dacă am dezerta cu toţii, ne-am pierde acel sentiment că aparţinem unii altora.
Ne-am trezi din nou singuri pe lume. Nu pot să explic prea bine... Remarque te face să înţelegi asta din cartea lui. Încearcă s-o citeşti din nou şi poate o să găseşti un răspuns, deşi e greu să ai aceleaşi sentimente când nu ştii ce-nseamnă să nu-i pese nimănui de tine.
S-a ridicat uşor pe vârfuri şi întinzându-şi braţele mi-a încolăcit uşor gâtul într-un început de îmbrăţişare:
— Eu sunt singură pe lume, a spus. Ştiu ce simţi.
— Mă îndoiesc, am murmurat eu.
Am îmbrăţişat-o la rândul meu, strângându-i talia subţire şi, mul­tă vreme, am rămas acolo, încrâncenaţi, sărutându-ne lacom şi or­beşte ca şi cum am fi fost lihniţi. Probabil că, într-un anumit sens, eram. Trecuse atât de multă vreme de când mă dori - se o femeie de asemenea calitate; atâta vreme, de fapt, de când mi se oferise o astfel de posibilitate, oricum ar fi fost ea. Încurajarea ei a avut asupra mea acelaşi efect ameţitor pe care I-ar fi avut o sticlă de vin băută pe stomacul gol.
Deodată pământul începu să se cutremure sub greutatea unei coloane de tancuri care intra în sat. Am simţit în obraji răsuflarea fierbinte a gazelor de eşapament şi, mână-n mână, ne-am îndreptat spre casă pentru ceaşca de cafea promisă. Cafea naturală! Uitasem ce gust are. Am sorbit-o încet, nerăbdător să simt plăcerile ce urmau să vină, şi totodată cu teama de a risipi fie şi o singură picătură din preţioasa licoare fără a o savura la maximum.
— Ce fel de om eşti? a spus ea. De-adevăratelea, vreu să zic.
— Un soldat obişnuit, am răspuns. De fapt, are vreo importan­ţă?
Dădu din cap, râzând. Apoi, mă îmbrăţişă încet, cu grijă. Începu lent şi cu mişcări ample, să-şi dea jos hainele de pe ea, rămânând sveltă şi minunată ca ieşită din crisalidă.
— Uită-te ia mine, am spus eu cu tristeţe. Uită-te la hainele mele...mormane murdare de ulei şi noroi? Cum îţi spun: sunt un simplu soldat. Antrenat să omoare şi nimic altceva. Uneori, până şi mie îmi este scârbă de mine.
— Dacă ţi-ai putea alege, ce-ai vrea să fii?
Am dat din umeri. Problema alegerii nu se pusese, şi probabil nu se va pune niciodată.
— Greu de spus. Am fost soldat prea multă vreme ca să mă mai pot gândi doar la mine. Sunt atât de obişnuit să îndeplinesc ordine, să respect disciplina strictă şi să-mi conducă alţii viaţa, încât mă-ndoiesc că aş putea să mai trăiesc altfel.
— Sunt sigură că ai putea, dacă ai vrea într-adevăr, spuse ea trăgându-mă spre pat.
Într-adevăr, pentru câtva timp, aşa am făcut. Războiul a con­tinuat fără mine şi nici unuia nu i-a lipsit celălalt. Treceau tancuri cu zgomot pe sub ferestre, iar eu nici nu le observam. Jos, în sat, camarazii mei beau, înjurau şi jucau carţi, iar eu nici măcar nu mă gândeam la ei. Cafeaua rămasă s-a răcit încet în ibric. Cine mai avea nevoie de ea?...
Mă întreb câte ore am reuşit să-i răpim astfel îngrozitoarei vâr­telniţe a morţii şi distrugerii? Poate o oră, poate două. Sigur, nu mai mult. Dar suficient pentru a-mi face cunoscut gustul unei vieţi diferite de cea pe care eram forţat să o trăiesc; sufi - cient pentru a mă face să mă simt iritat când am fost treziţi din dulcea semi-reverie de zgomotul de pumni şi bocanci lovind în uşă. Mi-am dat seama că drumul ce ieşea din sat se umpluse de zgomote, în timp ce înainte era calm şi liniştit. Auzeam strigăte şi înjură­turi, şcârţâit de frâne şi zornăitul şenilelor de tancuri, bocanci grei zdrobind pietrişul, voci răguşite strigând ordine.
Ne-am ridicat amândoi şi ea mi-a aruncat cămaşa, trăgându-şi cearceaful până sub bărbie. Cel de la uşă obosise ciocănind. Se auzi un zgomot de uşă spartă şi apoi paşi grei pe culoar. Era Por­ta, care, roşu la faţă şi indignat, îmi adulmecase urma.
— Deci aici erai! Ce dracu faci? Te-am căutat peste tot, imbecil nenorocit.
— Cară-te! Ieşi, târâtură, şterge-o! N-avem nevoie de tine. Du-te-n altă parte să faci glume.
Porta înaintă, îmi ridică hainele de pe podea şi mi le azvârli în faţă.
— Intră în ele, şi repede! N-am venit să glumesc, băiete... nu când vin yankeii!
Mi-am croit drum printr-o grămadă formată din pantaloni, că­maşă şi alte accesorii de luptă, apoi mi-am ridicat ochii spre el:
— De unde vin?
— Dumnezeu ştie! Şi, oricum, cui dracu-i pasă? Pur şi simplu vin. nu-i suficient? Ei vin şi noi plecăm...
Se întoarse către fată şi îi aruncă parodia lui grotească de zâmbet cuceritor, cu buzele descoperindu-i gingiile şi cu dintele strălucin­du-i ca un colţ de vampir.
— O să mă scuzi, iubito. Nu-mi place să stric plăcerea nimă­nui, dar, după cum spu - neam, vin yankeii. Dacă-ţi foloseşti atuurile cum trebuie, o să-i poţi găsi un înlocuitor destul de curând.
Se întoarse spre masă, luă ibricul de cafea şi-şi afundă nasul lui mare, adânc în el. Îl scoase de acolo cu nările fremătând de plăcere.
— Cafea! spuse el cu o voce strangulată.
Îi dădu drumul pe gât, rece cum era, şi pocni din degete spre mine.
— Dacă nu te mişti, amice, o să te caute pentru dezertare. Aproa­pe toţi ceilalţi au plecat deja. Suntem aproape ultimii... Apropo, Mi­cuţul e ca turbat, l-am lăsat în sat urlând şi înjurând... Pe locotenen­tul Schmidt l-au tras jos din patul în care zăcea şi i-au spus că va fi dus în faţa curţii marţiale dacă nu se face bine imediat, iar Feldwebel Mann — îl ştii pe Feldwebel Mann? — primul lucru pe care l-a făcut după ce s-a instalat a fost să încuie uşa în spatele lui şi să se împuşte... A, da, şi Obergefreiter Gert a şters-o. Nu mă surprinde. A fost întotdeauna prost şi fricos ca o muiere. Îl cau- tă şi-o să-l găsească, probabil, în vreo două ore... sau nici atât, nu cred...
În timpul inepuizabilului torent de vorbe revărsat de Porta, îmi tot trăgeam în grabă hainele pe mine. Fata se aruncă deodată din pat la mine şi izbucni în hohote de plâns chiar în mijlocul ultimei informaţii vitale pe care mi-o dădea Porta.
— Sven! Nu pleca! E o nebunie să continui lupta, Ştim cu toţii că aţi pierdut războ - iul... Rămâi aici şi eu o să te ascund! Te rog, Sven!
— Nu pot. Ţi-am mai explicat. Nu-i rău să te laşi furat de visuri din când în când, dar niciodată să nu le amesteci cu realitatea.
— Realitatea? Ce-nseamnă realitatea? întrebă ea cu lacrimile curgându-i şiroaie pe obraji. Sânge şi mizerie, şi cruzime, şi moarte, pentru o cauză în care nu crezi?
— Nu-i vina mea, am răspuns.
Porta, care se scărpina într-o ureche cu coada linguriţei, mă privi cu sinceră uimire.
— Ce-ţi tot stoarce ochii? Are o casă neatinsă, nu-i aşa? Şi mân­care destulă să-şi umple burta. Şi bani destui să-şi cumpere cafea la negru!
Scuipă cu scârbă.
— Mi-e silă, mai spuse el. Cred c-ar trebui să fie mulţumită cu ce are, tu n-ai fi?
— Taci din gură şi ieşi! i-o tăiai eu.
M-am întors spre fată, dar ea refuză să-şi ia rămas bun. Am plecat fără să mă uit înapoi, dorind ca visele să mai aibă uneori şi un sfârşit dulce, dar nefiind gata să vărs vreo lacrimă pentru asta.
Compania se grupase deja în piaţa mare, şi era imposibil să mă strecor la locul meu neobservat. Maiorul Mercedes mă zări ime­diat.
— Unde naiba ai fost? Crezi că o să ţinem războiul pe loc numai pentru tine?
— Nu fiţi prea sever cu el, îl rugă Porta. Dacă-aţl şti prin ce a trecut...
O veselie gălăgioase izbucni din rândurile adunării. Eu am ar­borat un zâmbet de Don Juan, iar maiorul îşi revărsă mânia asupra tuturor.
— Terminaţi cu scandalul ăsta tâmpit! Ce credeţi voi că-i aici? Teatru? Vreun spec - tacol cu lanternă magică? Tu...
Se întoarse iar, brusc, spre mine:
— Tu, la arest! Intră în rând şi să nu-ţi mai văd mutra imbecilă până nu te chem... Oberleutnant? Ia-i de-aici, şi repede!
Maiorul se vârî în maşină, trânti uşa şi dispăru într-un nor de praf. Oberleutnant Löwe îşi împinse casca pe spate şi-mi făcu semn cu capul:
— Intră în rând, pui de căţea, afemeiat nenorocit ce eşti! Com­panie! 'Tenţiune! Companie... La dreaaa-pta!
Pentru o clipă, ne urmări cu ochi critic cum stăteam ţepeni şi corect aliniaţi. În clipa următoare fu însă pus la grea încercare să ţină pasul când o sută şi optzeci de oameni, într-o dezordine sălbatică, s-au aruncat spre tancurile care-i aşteptau. A trebuit să dăm aproape o luptă ca să-l tragem pe Micuţul, care era beat, înă­untru, împreună cu noi. Avea sportiva tentaţie să se caţere pe tanc şi să se târască deasupra lui zbierând. A fost nevoie de trei dintre noi să-l înghesuim, cu capul în jos prin turelă. Odată ajuns înăuntru, din fericire, a adormit şi am putut să-l înghesuim într-un colţ şi să uităm de el.
Cu un zgomot de tunet care se apropie, douăzecişicinci de Tigri ieşiră din sat.
— Drept înainte, spuse Bătrânul. Ţine-o aşa până ajungem la şoseaua principală. Încărcaţi tunurile. Verificaţi toate sistemele.
Cu o bruscheţe uimitoare, m-am trezit cuprins de un puternic acces de nostalgie după acea lume de vis din care fusesem Smuls atât de brutal. Am început să execut, apatic, ordinele Bătrânu­lui, apăsând pe butoane, verif icând echipamentul. Mintea îmi era plină de civilizaţie, de femei şi case, şi băi calde, şi cafea naturală. Pat şi grădini, şi săruri de baie, şi zahăr, carnaţie roză şi moale, şi parfum de trandafiri...
— Asta-i ochiul meu, mă, tâmpit nenorocit ce eşti!
— Iartă-mă, spusei şi-mi luai degetul de pe ochiul lui Porta pentru a-l apăsa apoi cu putere pe butonul pe care-l căutam de fapt.
M-am uitat în jos, în interiorul întunecat al tancului. Mirosea a ulei, a metal încins, a sudoare şi a dinţi nespălaţi. Asta era rea­litatea. Fie că-ţi plăcea, fie că nu, asta era realitatea. Visuri dulci despre o astfel de viaţă te-ar înnebuni cu siguranţă.
Micuţul deschise un ochi umflat, mă văzu şi se aplecă confidenţial spre mine. Râgâi şi duhoarea de băutură stătută se ridică în sus, sufocându-mă.
— Hei, Sven, rânji el, şi îmi împunse un deget deşănţat în vintre. Am auzit cum te-ai destrăbălat! Cum era, ai?
Mi-am lipit faţa de a lui:
— Du-te-n..! i-am spus.
Când am ajuns la punctul în care strada satului mergea înainte, iar cărarea ce ducea spre casă o lua la stânga, n-am încercat în nici un fel să mă abţin să mă uit prin vizetă. M-am bucurat c-am aruncat această ultimă privire. Jacqueline era acolo, în pi­cioare, lângă gardul viu, făcându-ne semn cu mâna.
Încă se mai vedea satul când s-a raportat că un tanc inamic se afla la 700 de metri distanţă, pe direcţia ora două. Am intrat brusc în acţiune şi eu am fost împins cu o viteză ameţitoare înapoi, în mijlocul realităţii. S-a întâmplat să fie alarmă falsă — un tanc ars, la marginea drumului, cu două cadavre carbonizate sub el — dar asta a pus capăt definitiv viselor mele cu ochii deschişi.
Curând se înnopta şi cerul era luminat, din când în când, de o lună palidă, fantomatică. Tancurile înaintau zdruncinând casele din temelii. De-a lungul întregului drum oamenii se trezeau la auzul zgomotului, perdelele erau date la o parte, ochi cuprinşi de ner­vozitate apăreau, scânteind în lumina lunii, pentru a urmări trecerea noastră, pentru a afla cine suntem — deoarece, din acest moment al războiului încolo, cine ştie? Puteai fi prieten sau duşman — ame­rican sau german.
Trei batalioane de tancuri grele înaintau cu greu prin întuneric pentru a-i lua pe brita- nici prin surprindere. Uruind, Tigrii şe în­tinseră pe toată lăţimea şoselei. Din eşapa - mente ieşeau flăcări stră­lucitoare, lungi de câte un metru. Vibraţiile motoarelor pocneau şi bufneau în liniştea nopţii, iar ferestrele mai multor case se sparseră în timp ce treceam pe lângă ele. Unele clădiri fură şi mai lipsite de noroc: ne stăteau chiar în drum, aşa că le demolarăm pur şi simplu, trecând peste ele şi lăsând în urmă grămezi de moloz.
— Vino, dulce moarte! intona Legionarul, vesel, în spatele periscopu­lui lui.
Micuţul se cutremură şi se întoarse către Porta:
— Mă trec fiori de moarte, se plânse el. Ai ceva de băut la ti­ne?
Porta îi întinse, cu amabilitate, o sticlă din cel mai bun şnaps, pe care o şterpelise dintr-un depozit de provizii cu puţin timp în urmă. Şnapsul fusese iniţial rechiziţionat pentru un coman­dant de divizie, dar spre nenorocul acestuia Porta ajunsese acolo primul. După spusele lui Porta, simţise mirosul de alcool de la câţiva kilometri dis - tanţă, şi nasul l-a dus pe urmele lui.
Micuţul, atacând şnapsul aşa cum le făcea pe toate — cu deplin entuziasm şi plăcere — dădu pe gât jumătate de sticlă. Râgâi apoi, scuipă împotriva vântului prin vizetă primind totul înapoi în faţă, la care înjură îngrozitor şi se şterse cu o cârpă plină de ulei. Asemenea scurte momente emoţionante erau de obicei sarea şi piperul zilelor noastre.
Ne continuam drumul, ore în şir, spre liniile inamice. Acum dru­mul era mai conges - tionat cu rămăşiţele războiului. Maşini arse, rămăşiţe de tancuri englezeşti şi germa - ne, resturi de fiinţe umane carbonizate răspândite deasupra, dedesubtul şi între maşi - nării. O întreagă coloană de infanterie zăcea împrăştiată la marginea dru­mului, în atitudinile groteşti ale morţii.
— Soldaţi afumaţi, spuse Porta fără emoţie.
Nu te mai poate emoţiona prea tare măcelul după ce l-ai văzut în întregul lui de atâtea ori.
— Vă amintiţi cântecul ăla vechi despre tancuri, pe care obişnuiau să-l dea la radio? întrebă deodată Barcelona, aparent fără vreo legătură.
Se întoarse spre noi ceilalţi şi începu să cânte încet cântecul pe care îl auzeam atât de des prin 1940. Cuvintele nu mai păreau foarte potrivite:
„Departe, dincolo de Maas, Scheide şi Rin,
Spre Frankfurt, în coloană, o sută de tancuri vin!
Suta de tancuri germane şi-ai Führerului Negri Husari
Vin să cucerească Franţa; se-aud urale de zile mari!
O sută de motoare gem, şenilele în zgomot se întrec,
O sută de ţancuri germane victorioase pe câmpuri trec."

Un cântec banal din vremurile cele mai bune, părea acum absolut absurd. Un hohot de râs plin de ironie izbucni atât din tancul nostru cât şi din celelalte tancuri din coloană: lăsasem deschis radioul şi întreaga companie savurase momentul de nostal - gie al lui Barcelo­na.
— Terminaţi! răsună prin radio vocea răguşită a lui Heide. Ce-i cu voi, ăia de-acolo, canalii idioate? Nu-i momentul pentru aşa ceva!
Bietul Heide! Suferea îngrozitor pentru soarta războiului. Noi, ceilalţi, am râs până n-am mai putut. Cele o sută de tancuri şi Husarii Negri ai Fiihrerului nu mai treceau triumfal peste corpuri, ci luptau cu disperare în ariergardă împotriva duşmanului care înainta.
Ne oprirăm brusc din râs la vederea unui grup straniu care mergea răzleţit de-a lungul drumului. La început nu mi-am dat seama ce sunt. Poate prizonieri? Nu, prizonierii n-ar fi păziţi de călugăriţe; şi deodată am văzut că figurile acelea fantomatice, aler­gând încoace şi în colo ca nişte lilieci, făceau parte dintr-un ordin de surori medicale care încercau în zadar să restabilească ordinea în grupul lor de... ce? Mi-am frecat ochii pe sub ochelarii de soa­re.
— Nebuni! şuieră Micuţul în urechea mea. Nişte nenorociţi de nebuni scăpaţi de la balamuc, asta sunt!
Avea dreptate: un ospiciu de lângă Caen fusese evacuat, şi sosirea coloanei lungi de tancuri crease panică în rândurile lor deja cuprinse de confuzie. Se împrăştiaseră în toate părţile, unii bătând din palme şi rânjind, alţii răgând şi urlând ca nişte animale sălbatice. Câţiva stăteau, absenţi, în mijlocul drumului, cu capetele rostogolite într-o parte şi mâinile atârnânde. Un biet idiot se aruncă sub un tanc şi fu zdrobit. Călugăriţele ţipau cu disperare şi-şi agitau braţele în aer, dar hoarda de demenţi părea înclinată spre autodistrugere. Deodată din beznă apăru un om purtând un halat alb de medic care înaintă spre noi ameninţător.
— Stop! strigă Bătrânul prevăzând un dezastru. Opriţi, pentru Dumnezeu!
Radioul continua să fie conectat. Trei batalioane au auzit ordinul şi încet întreaga coloană de tancuri se opri. Aproape în acelaşi moment, automobilul maiorului Mercedes trecu într-o goană furibun­dă pe lângă noi, mergând cu toată viteza înainte şi făcând ca grămezi de călugăriţe şi de ţicniţi să se rostogolească în şanţ. Îi auzirăm vocea furioasă prin radio.
— Ce cretin a dat ordin de oprire? Oricine ar fi, să se aştepte să-l duc în faţa curţii marţiale pentru prostie crasă! Porniţi din nou, noi nu ne oprim pentru nimeni!
Într-o stare de agonie, tancurile grele porniră din nou să se mişte, zguduindu-se din toate încheieturile. Unul dintre ele nimeri direct într-un grup de nebuni. Conducătorul, mai mult ca sigur, se speriase şi pierduse controlul, iar vehiculul se oprise cutremurându-se în mijlocul drumului, condamnându-se odată în plus la nemişca­re. De ambele părţi ale tancului încriminat zăceau cadavre zdrobite. O călu - găriţă în vârstă înaintă furioasă până la tanc şi începu să lovească cu pumnii încleştaţi în metalul lui.
— Criminalilor! Nu sunteţi decât nişte criminali cu toţii!
Nu-i dădu nimeni vreo atenţie. Maşina maiorului opri cu un scârţâit nervos de frâne lângă scena respectivă, capul maiorului apăru prin fereastră, încruntat şi hidos în furia sa. Pata cea neagră săgetă cu răutate deasupra ochiului său drept.
— Idiotul ăsta nu-i în stare să conducă o maşinuţa pentru copii, ce să mai vorbim de un ţanc nenorocit! Treceţi careva în locul lui, pentru numele lui Dumnezeu! Iar în ce te priveşte — se zgâi el la locotenentul care se căţăra nervos spre turelă — o să avem noi de-a face cu tine mai târziu! Din toate tâmpeniile, numai asta... Din fericire, nu-şi găsi cuvintele. Se întoar­se spre noi, ceilalţi, şi făcu semn coloanei să pornească îna - inte. Porniţi şi mergeţi fără oprire! Pe Cristos însuşi dacă-l vedeţi mergând pe drum, noi nu ne oprim pentru nimeni... Înţelegeţi bine: pentru nimeni! E clar? Oricine ne stă în drum a păţit-o. Învăţaţi-l să nu mai fie aşa de neatent data viitoare.
În acest moment, înainte ca maiorul să aibă timp să pornească din nou, un grup de vehicule cu însemnele Crucii Roşii încerca, fără succes, să ne depăşească. Neţinând seama de cererea lor de a obţine depăşirea, noi am rămas pe loc, lăsându-i să se răstoarne în şanţ. Tigrii nu s-au oprit în faţa nimănui; Tigrii n-au făcut loc nimănui.
Un locotenent de infanterie veni ca o furtună pe jos lângă noi, însoţit de un ofiţer din Feldgendarmerie, cu insigna sa în formă de semilună scânteind diabolic în întuneric. Îşi scoase revol­verul şi nu părea dispus să aibă cu noi o conversaţie amabilă. Îl au - zeam ţipând în timp ce înainta.
— Asta-i sabotaj! Cineva trebuie să dea socoteală pentru asta. Cine-i prostul care comandă adunătura asta de imbecili?
Era foarte sigur pe sine. Feldgendarmeria, în general, nu se temea de nimeni, nici de dracu', nici chiar de Führerul însuşi. Un maior obişnuit nu era nimic pentru el. Din fericire, maiorul Mercedes nu era un maior obişnuit. Nici el nu punea prea mare preţ nici pe oameni, nici pe diavolul însuşi, şi nu cred că Führerul i-ar fi inspirat simţă - minte deosebit de reverenţioase.
— Tigrilor! Vocea lui mugi de-a lungul coloanei rostogolin­du-se şi răsunând ca un ecou dintr-o parte în alta a drumului. V-am dat un ordin: porniţi! Nu ne oprim pentru nimeni! În ceea ce te priveşte, domnule — se întoarse el spre cei doi, împingân­du-l de-o parte pe jandarm şi adresându-se locotentului — te sfă­tuiesc să-ţi iei din drum scaunele astea rulante mizerabile şi să le duci cât mai departe, dacă vrei să nu fie zdrobite. În locul dumitale, adăugă el la a doua gândire, aş porni-o înapoi, prin şanţ. Cred că ai putea să constaţi că e mai sigur.
Tigrii porniră înainte. Am reuşit să parcurgem o oarecare dis­tanţă înainte de a da peste o nouă coloană de oameni, aproape la fel de bizară la vedere ca şi grupul de nebuni din Caen. În primul rând, deşi coloana purta uniforma armatei germane, era compusă din jumătate din popoarele Euro­pei. Erau acolo ruşi, ucrainieni şi cazaci; bosniaci din divizia musulmană, bavarezi, alsacieni, un­guri, polonezi, italieni. Şi nu numai atât, dar întrea­ga coloană nu avea, evident, decât un gând în mintea ei multina- ţională, şi acel gând era: să fugă. Veneau de-a valma pe drum, în direcţia noastră, cu un amestec straniu de panică şi hotărâre pe feţele lor. Din rândurile noastre răsună o veselie nestăvilită atunci când avangarda hoardelor în retragere trecu fulgerător pe lângă noi.
— Armata germană! strigă Porta entuzist. Dumnezeu să-i bi­necuvân­teze! Dac-ar fi Adolf aici să-i vadă...
Arătă cu degetul un grup de oameni care se mişcau în grabă, făcând parte dintr-un regiment de paraşutişti:
— Dac-ar fi Herman aici să-i vadă!
— Este oare posibilă una ca asta, să pierdem noi războiul? rosti foarte solemn Barcelona.
— Niciodată! strigă Porta.
Râsul nostru răsuna sălbatic în interiorul tancului.
— Salutare! zise Bătrânul, aruncând din nou o privire în afară. Cine vine oare?...
Era o unitate de cavalerie. Se apropiau într-un galop furios, izbind în dreapta şi-n stânga cu săbiile în hoardele de dezer­tori, împrăştiindu-se într-un larg evantai pentru a cuprinde în­treaga masă. I-am recunoscut, după gulerele lor roşii, ca fiind cazacii generalului Vlassov, specialişti în astfel de acţiuni. Călăreau ca nişte demoni, stând drepţi în scări, pe armăsarii lor mici, dar solizi. Strigau comenzi aspre, în rusă; săbiile le luceau şi fulge­rau. În câteva minute, adunaseră întreaga coloană şi o încercuiau, urlând tot timpul ca sălbaticii. Unii descălecau şi se afundau în masa fremătătoare de trupuri, biciuind şi tăind în neştire până când începură să curgă râuri de sânge vizibile de departe. Nimeni nu opuse nici un fel de rezistenţă. Fie că erau speriaţi, fie că îşi aban­donaseră armele în panica iniţială a fugii.
Tigrii n-au mai putut să înainteze cu nici un chip. Priveam scena plini de dezgust şi ură. Asemenea brutalitate era tot ceea ce te puteai aştepta de la cazaci. Din punctul nostru de vedere, armata germană s-ar fi putut dispensa de ajutorul lor. L-am văzut pe un ofiţer de la Feldgendarmerie bătându-l pe umăr pe un căpitan rus, evident felici - tându-l pentru o treabă bine făcută, şi furia noastră se înteţi. Mulţi dintre ruşi îşi duseseră caii la adăpat la un pârâu din apropiere şi acum, întinşi pe burtă, beau apă alături de do­bitoacele lor. Priveliştea nu era foarte surprinzătoare: în regimentul de cazaci, omul era egal cu calul.
De nevoie, tancurile făcuseră o nouă haltă temporară. Cazacii înaintau acum spre noi, cu ochii lor mici şi negri strălucind ca la maniaci, cu steaua roşie a Rusiei lucind pe căciulile lor de blană. Un caporal îndesat, duhnind a vodcă, se opri lângă Tigrul nostru. Îşi purta sabia atârnând de-a curmezişul, iar într-o mână avea na­gaica, nelip - situl bici al tuturor cazacilor.
— Salut, gospodin!
Privea în sus spre noi şi râdea. Îi simţeam pe ceilalţi, lângă mine, fierbând de ură.
— Hei, tovarisci! Porta se aplecă deodată către el. Ţi-ai ghicit vreodată viitorul?
— Nu. De ce mă întrebi?
— Pentru că eu ştiu să-l ghicesc, de-aia! Vrei să ţi-l spun?
— De ce?
Porta dădu din umeri:
— Ar putea fi interesant.
— De ce? întrebă rusul din nou, în felul lor înnebunitor de fleg­matic.
— Ţi-e frică? rânji Porta. Nu m-ar mira. Multora le este. N-au curajul să privească-n faţă adevărul, dacă este neplăcut.
Cazacul se încruntă. Făcu un pas înainte şi întinse o mână păroasă.
— Nu mi-e frică. Dar nu-i bine întotdeauna să-ţi ştii viito­rul.
— Încearcă şi-o să vezi.
Porta îi prinse mâna, înainte ca el să şi-o retragă şi chipul său luă o expresie trans - portată, ceea ce mie îmi părea numai imbecilitate pură. Se vedea că pe simplul caporal îl impresiona, dar, fireşte, el nu-l cunoştea pe Porta cum îl cunoşteam eu.
— Hm...aa... mm... Da! Văd.
Porta îşi supse bine dintele, gânditor:
— Ai fost caporal la tătucu' Stalin, aşa-i? Ai purtat o cască cu o cruce roşie, aşa-i? Şi ai staţionat într-o garnizoană la... Maikof. Am dreptate?
Omul dădu din cap şi rămase cu gura căscată. Oricine ar fi luptat pe frontul rusesc şi ar fi întâlnit, ca noi, atâţia cazaci în armata germană, ar fi putut ghici la fel de bine, dar succesul de început al lui Porta adună în jurul lui un mic grup de soldaţi care priveau, cu feţele încruntate şi cu o strălucire de vagă înţelegere în ochi.
— Deci, am dreptate! spuse Porta triumfător.
Omul îşi făcu cruce şi încercă să-şi retragă mâna, dar Porta i-o reţinu.
— Aşteaptă! Să-ţi spun ce văd pentru viitor... Văd un drum lung, pră­fuit, care nu duce nicăieri, dar care continuă la infi­nit... Nu tu mahorcă, nu tu apă, nu tu hrană... O coloană lungă de oameni, toţi purtând aceeaşi uniformă ca aceea pe care o porţi tu acum... Toţi fac parte din regimentul generalului Vlassov. Aici apare o brodeală. Eşti suficient de tare să auzi adevărul? Privi în jos la caporal şi bolborosi în continuare înainte de a putea fi oprit:
— Văd o mulţime de generali americani aşezaţi la o masă, îm­preună cu o mulţime de generali ruşi. Beau whisky... şi vod­că... fumează ţigări groase de foi... Acum semnea- ză nişte hârtii şi îşi strâng mâinile unii altora.
Porta îşi închise ochii ca lovit de o imensă durere.
— Mai văd ceva! Adolf a căzut şi cazacii sunt duşi înapoi în ţara lor... Văd... Văd...
Porta dădu un ţipăt de spaimă:
— Tovarisci! Aţi auzit desigur de Dalstroi? Ei bine, asta am văzut, tovarisci! Nu-i prea bine, eh? dădu el din cap cu înţeleaptă satisfacţie.
Cazacul îşi smuci mâna şi sări înapoi cu un amestec de furie şi îndoială pe faţă. Începu să şuiere într-un torent sălbatic de vorbe ruseşti, prea rapid ca să înţeleg ce spune, dar Micuţul dintr-o să­ritură fulgerătoare fu afară din tanc şi peste caporal. Îl apucă cu laba lui uriaşă şi îl zgâlţâi bine.
— Ţărănoi rus mizerabil, schimbă tonul imediat, sau o să te burduşesc eu însumi până la Dalstroi, folosind chiar nagaica ta!
Urmă alt şuvoi de cuvinte ruseşti. Evident, înjurături. Aproape sigur obscene. Nu există limbă ca rusa când este vorba de înjură­turi. Ar merita să o înveţi măcar pentru asta.
Micuţul se mulţumi să-l înjure şi să-l arunce cât colo, în scârbă. Cazacul se repezi spre cal, sări în şa şi porni ca din puşcă pe urmele camarazilor lui, care dispăruseră prudenţi la prima menţiune a nu­melui de Dalstroi. El se întoarse pentru a-şi ridica sabia cu un gest ameninţător şi mai strigă spre noi câteva obscenităţi, care însă nu avură mare efect asupra Micuţului.
— Duceţi-vă de vă spânzuraţi, ţărănoi mizerabili! strigă el.
Regimentul de cazaci, mânând din urmă presupuşii dezertori, dis­păru încet în depăr - tate şi locotenentul Löwe veni lângă tancul nostru expri­mând, prin toată fiinţa lui dezaprobare.
— Obergefreiter Porta, nu permit oamenilor de sub comanda mea să-şi bată joc de aliaţii noştri... în special când este vorba de aliaţi voluntari! Unii din păcătoşii lor de ofiţeri mi s-au plâns de dumneata.
— Iertaţi-mă, domnule, spuse Porta cu multă seriozitate în glas. Omul a vrut să-şi afle viitorul, aşa că i l-am spus. Asta-i tot.
— Aa! N-am ştiut că ai darul prevestirii! Şi ce i-ai spus?
— Numai adevărul, spuse Porta arătându-se jignit.
— Adică?
— I-am spus că-şi va sfârşi zilele acasă, cu Tătucul Iosif, fierbând în suc propriu la Dalstroi. Orice prost ar putea prevedea asta.
— Pentru Dumnezeu, mai ţine-ţi gura aia clămpănitoare, măcar din când în când! izbucni iritat Löwe. O să sfârşeşti într-o bună zi tu însuţi la Dalstroi, dacă nu eşti atent!
— A, da, foarte probabil, acceptă Porta cu un suspin.
Locotenentul se îndepărtă, evident nemulţumit. Coloana porni din nou înainte, înso - ţită de ţipetele ascuţite ale bufniţelor, ce răsunau de undeva, din pădurile apropiate. Noaptea era pe sfârşite şi în­tunericul începea să se transforme, ceţos, într-o nouă zi. În interiorul tancului, pregătirăm un fel de mic dejun, fierbând surogat de cafea pe o spirtieră, cu riscul enorm de a ne da foc şi a arunca Tigrul în aer. Scobeam bucăţi de pâine dintr-un bloc tare, ca de cauciuc, care în armată trecea drept franzelă. Şi, pentru a le face mai gus­toase, le ungeam cu un strat gros de câţiva centimetri dintr-un gem de sfeclă pe care Porta îl luase, întâmplător, odată cu şnapsul.
În sfârşit, se făcu ziuă, o zi cenuşie şi nesuferită. Coloana se opri pentru o vreme. Un regiment de grenadieri, sosiţi, nu se ştie de unde, toţi înjurând fără menajamente şi într-o indispoziţie fără margini, a instalat o baterie Flak. Porta le înrăutăţi starea mai mult decât era strict necesar, spunându-le în zeflemea că ei n-ar fi capabili să nime - rească o formaţiune de bombardiere nici măcar la cinci metri distanţă, la nivelul solului. Din fericire, înainte de a se dezlănţui o bătaie, ni s-a ordonat să pornim din nou la drum.
Greoi, Tigrii se avântară, cu gemete de protest, înainte, unul în spatele celuilalt. Câteva avioane inamice apărură deasupra noa­stră, lansară câteva bombe, la întâm - plare, de-a lungul cofoanei şi se depărtară în zbor, absolut neatinse în ciuda efortu - rilor sălbatice ale bateriilor Flak.
Am ajuns în cele din urmă pe poziţiile ce ne erau destinate. Se dădu semnalul de atac. Tigrii porniră în formaţie, din nou în postură de asasini. Sub fiecare piatră, în spatele fiecărui tufiş, fiecărui copac, fiecărei cute a terenului, moartea aştepta pe orice nea­tent, sub forma tancurilor şi aruncătoarelor de grenade, tunurilor, minelor magnetice şi aruncătoarelor de flăcări. Prin periscop, pu­team să ne dăm seama de poziţiile inamicului. Pentru infante­rişti, un atac de amploare al tancurilor grele este pur şi simplu o atrocitate, iar cercetaşii inamici ne ţineau de mult sub observaţie. Ploua deja cu grenade asupra noastră, dar noi înaintam cu o viteză de patruzeci de kilometri pe oră şi nimic nu ne putea opri ata­cul.
— Închideţi trapele, comandă Bătrânul. Turela pe direcţia ora două. Distanţa şapte sute. Pak-ul bine camuflat.
Prin faţa ochilor îmi jucau linii şi pătrate. Bătrânul mă bătu pe umăr.
— Ai găsit-o?
— Nu încă. Tot ce pot vedea sunt câteva tufişuri şi o grămadă de ruine.
— Acolo e, spuse Bătrânul, ursuz.
Focul unui tun, declanşat brusc, dezvălui bateria antitanc ca­muflată. O grenadă explodă la numai câţiva centimetri de noi. M-am apucat din nou, în grabă, de lucru, şi cifrele alergau şi săreau: 600, 650... punctele se întâlniseră, lentila prezenta o imagine clară.
— Hai odată! spuse Bătrânul nervos.
Am tras. Presiunea aerului ne lovi ca un pumn, iar tubul gol al obuzului, înroşit, căzu pe podea. Un declic, şi tunul era din nou pregătit. Dar deocamdată nu mai era nevoie: din resturile care zbu­rau prin aer, ne-am dat seama că ne atinsesem ţinta. Tunul antitanc fusese scos din acţiune şi ce mai rămăsese din el fu curând făcut praf şi pulbere sub şenilele noastre.
— Turela pe direcţia ora două! Distanţa cinci sute. Trage di­rect.
Motorul torcea, turela se roti, iar eu văzui imediat ţinta: tancuri Churchill, care erau întotdeauna uşor de identificat, cu corpurile lor lungi şi turelele lor joase. Erau şase şi staţionau în linie.
Ne-am oprit. Numai cel fără experienţă trage în timp ce înain­tează. Şi totuşi, factorul viteză era esenţial, dacă voiam să folosim pe de-a-ntregul avantajul situaţiei. Un tanc care staţionează este, cum s-ar spune, o ţintă sigură. Micuţul deschise unul din panourile laterale, ca să privească spectacolul, dar se trezi cu Bătrânul stri­gându-i în ceafă:
— Închide prostia aia!
— Ce te sperii? spuse Micuţul împăciuitor. Şi te rog să ţii minte că sunt Obergefreiter, deci coloana verticală a armatei germane.
Bătrânul înjură şi se întoarse spre mine, considerându-mă mai maleabil.
— Ia-l întâi pe ultimul dintre nenorociţii ăia, apoi încearcă-l pe cel din frunte. Bine?... Foc!
Tunul, masiv, tresări în mâinile mele. O limbă de foc izbucni şi am avut timp să, văd tancul Churchill clătinându-se sub lovitură înainte ca turela mea să se rotească şi să trag în liderul coloa­nei. De data asta, am avut satisfacţia să privesc ţinta dezintegrân­du-se complet şi zburând spre cer într-o masă de metal ce se rotea prin aer.
— Schimbă poziţia!
Porta dădu înapoi, în spatele unei ridicături de teren, în vreme ce eu urmăream prin periscop Churchill-urile care mai rămăsese­ră. Am ales unul dintre ele, am ochit şi am tras. De data as­ta, n-am mai fost aşa de norocos, obuzul a ras turela. Probabil că cei dinăuntru au avut parte de câteva clipe de groază, dar ei deschideau deja trapele şi săreau afară. Heide i-a dat drumul imediat cu mitraliera, iar noi primirăm o salvă de grenade drept răs­puns. Din fericire, nu ne-au ajuns, dar a fost suficient pentru a-l trimite pe Micuţul înapoi, în interior, cu sudoarea curgându-i de pe frunte.
Am fixat prin periscop următorul Churchill. Obuzul zbură iute şi sigur spre ţintă, dar tancul rămase pe loc. Pentru un moment am stat nedumeriţi, dar văzurăm apoi o spirală subţire de fum ridicându-se din vehiculul lovit. Câteva secunde mai târziu se produse o explozie. Flăcările îşi făcură drum afară, înălţându-se lacome în căutarea a orice altceva care putea să ardă-
— Schimbă poziţia! Dincolo de ruine. Turela pe direcţia ora do­uă. Distanţa 300... Foc!
Ultimele două Churchill-uri au fost o pradă uşoară. Micuţul insistă să sară afară din tanc atunci, pe loc, şi să marcheze pe turelă cele şase cercuri ale victoriei. Era îngro - zitor să ţii piept mâniei Bătrânului, dar Micuţul nu avea idee de disciplină, iar ame - ninţările nu erau decât pierdere de vreme. El şi Porta deţineau, probabil împreună, recordul indisciplinei.
În spatele nostru artileria de câmp deschisese focul şi noi eram sub o umbrelă de foc protectoare. Inamicul curăţa Plaja 109 şi infateriştii canadieni luptau cu fanatism, cu tot ce le cădea în mână. Un sergent, în căutare de ceva cât mai aducător de moarte, încercă să arunce asupra noastră chiar şi bolovani.
Ca de obicei, pierdusem noţiunea timpului. Puteam să fim în luptă de o oră sau de douăspreceze ore. Întotdeauna ni se păreau interminabile. Dar, în cele din urmă, terminarăm, Tigrii făcură o binevenită oprire şi o stranie linişte căzu asupra noastră. Trosnetul şi pocnetul flăcărilor era tot ce puteai auzi.
Coborârăm ţepeni pe pământ, cu gâturile şi plămânii tăbăciţi de permanenta inhalare a fumului. Porta, cu faţa neagră ca o mină de cărbune, reperă aproape imediat o ruină acceptabilă, nu prea departe. Probabil că în chiar dimineaţa asta acolo fusese o casă locuită; acum nu era decât ceva mai mult decât un morman de că­rămizi sparte şi lemne carbonizate. Porta, însă, se îndreptă spre ea, cu la fel de mult entuziasm ca spre Hotel Ritz şi, ca de obicei, încrederea sa fu justificată. Instinctele lui Porta nu dădeau niciodată greş când era vorba despre mâncare şi băutură: câteva minute mai târziu se întoarse cu braţele pline de cutii cu bere. Lăsă să cadă, ciocnindu-se şi zăngănind, la picioarele noastre, cutiile şi, fără măcar să se oprească să-şi tragă sufletul, se răsuci pe călcâie şi porni înapoi strigând:
— Este o ladă întreagă acolo. E bere „Victoria" şi e al dracului de bună, puteţi să mă credeţi pe cuvânt... Am şi dat pe gât vreo două cutii!
Micuţul dădu un strigăt de luptă victorios şi alergă pe urmele lui Porta. Se întoarseră cu lada, purtând-o amândoi de câte o parte, dar înainte de a avea timp să ne bucurăm de rezultatul loviturii lor, constatarăm că vreun nebun de trăgător scormonea pământul la picioarele noastre cu gloanţe de mitralieră.
— Nenorociţilor, strigă Micuţul în timp ce ne aruncarăm la pă­mânt, să ne adăpostim.
Heide trase cuiul unei grenade şi o aruncă, peste o movilă, spre tărăboiul invizibil. Aproape imediat după explozie o siluetă în kaki apăru pe coama dealului, se opri o clipă, apoi se rostogoli spre noi în chip de torţă... Când a ajuns în apropierea noastră era mort şi se pare că fusese singurul luptător din zonă, fiindcă nu ne-a mai deranjat nimeni. Din nefericire însă el ne făcuse cel mai mare rău înainte de a muri: preţioasele noastre cutii de bere fuseseră străpunse de gloanţe şi licoarea se risipea acum în ţărână, în timp ce noi ne uitam la ea. Porta se duse şi dădu un şut lăzii.
— Ăsta este nenorocitul vostru de război! se oţărî el.


(va urma)






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu