duminică, 28 iulie 2013

Intelectualul “ progresist” şi baricadele sale – un bilanţ provizoriu


Ioan Stanomir



Intelectualul este, în secolul XX, un aliat necesar şi entuziast al progresului. Crimele, îndoielile, erorile nu îl ispitesc. El rămâne, până la capăt, fie că este parte a bisericii comuniştilor, fie că este doar un tovarăş de drum, un om care se dedică, fără ezitare, crezului pe care îl asociază cu emanciparea umanităţii de sub cătuşele sclaviei. Identitatea celor ce veghează această angajare se poate schimba- de la Marx şi Lenin la Mao şi Pol Pot, şirul de statui pe care le ridică entuziasmul orb este vast, iar zelul cu care se invocă legile istoriei spre a se justifica sacrificiile fără de număr rămâne nealterat.

Scriind în “Commentary” despre cartea de memorii a istoricului marxist Eric Hobsbawm, Richard Pipes creiona portretul unuia dintre cei mai iluştri şi impenitenţi credincioşi ai religiei leniniste. (1) Oricât de incomodă pentru cei care preferă să contemple utopia, ignorând solul fetid al realităţii cotidiene în veacul comunist, remarca lui Pipes merită evocată- există o răspundere morală a celui care validează leninismul, iar această răspundere înseamnă şirul de victime pe care ipoteza comunistă îl lasă ca moştenire, de la teroarea roşie a lui octombrie până la marele salt înainte şi câmpurile morţii. Spre a relua o sintagmă memorabilă a conservatorului american Richard M. Weaver, ideile au consecinţe, iar credinţa in tiranie duce, mai devreme sau mai târziu, la necesitatea acceptării universului ivit din materia ideologică însăşi.

Destinul lui Hobsbawm este doar unul dintre nenumăratele destine ce populează un timp al falsei naivităţi şi amoralismului. Investirea partidului cu misiunea de a fi un vehicol al mântuirii este elementul ce contribuie, decisiv, la orbirea atâtor intelectuali. Venerarea partidului face ca graniţele dintre naţiuni să devină irelevante, de vreme ce singura patrie faţă de care eşti loial este Uniunea sovietică. De o parte şi de alta a Atlanticului, ideea de patriotism este subminată de această internaţională a urii şi duplicităţii. Tratamentul la care este expus Whittaker Chambers în contextul procesului lui Alger Hiss dovedeşte că ieşirea din acest spaţiu al complicităţilor poate înseamna o traumă personală. Comunistul participă la un efort în avangarda căruia se află primul stat al muncitorilor şi ţăranilor.

Moştenirea lui Hobsbawm şi a tuturor intelectualilor progresişti este aceea a consacrării relativismului etic ca fundament al noii morale: binele şi răul sunt categorii ale gândirii burgheze, iar cei ce se opun marşului istoriei trebuie să fie eliminaţi. Simbolic, entuziasmul parizian pentru maoism este contemporan cu ravagiile revoluţiei culturale. Intelectualul ce visează la eliberarea de sub teroarea capitalistă alege să vadă în intransigenţa gărzilor roşii stindardul unei lumi purificate de birocratism. Nimic din cronica suferinţei chineze nu intră în acest tablou retuşat. Anul 1968 ducea mai departe gestul lui Sartre şi al colegilor săi de generaţie. Tagăduirea gulagului este condiţia păstrării intacte a potenţialului revoluţionar.

Peste ocean, o luptătoare transformată în mit, Angela Davis, opta pentru libertatea ţărilor din lagărul socialist, refuzând, deliberat, să apere cauza celor întemniţaţi şi reprimaţi aici. Dizidenţii şi opozanţii erau aliaţii demonicului Kissinger şi agenţi ai imperialismului american. Canditată la alegerile prezidenţiale pe ticket-ul Partidului Comunist din Statele Unite, Angela Davis este efigia radicalismului afro-american ce seduce şi înspiră pe atâţia europeni. “ Panterele negre”, cu amestecul lor de violenţă suicidară şi retorică totalitară, sunt parte din acelaşi trunchi pe care îl ilustrează cariera lui Davis. Simpatia pentru comunism şi indiferenţa pentru victimele sale, iată un element central din catehismul celor ce duc un război implacabil împotriva democraţiei americane. De la tranşeeele revoluţiei la consacrarea academică de astăzi şi transformarea în star al rebeliunii anticapitaliste, drumul Angelei Davis este unul care dovedeşte până la ce punct exaltarea ideologică modelează sensibilitatea contemporană.


Moderaţia este, în vremurile lui Lenin ca şi in timpurile lui Che sau ale Angelei Davis, un simptom periculos de “deviaţionism”. “ Noua stângă”, ivită din tulburările lui 1968 şi din reveriile ireponsabile marcusiene, îşi află în terorism şi devastare încunarea sa istorică. Mobilizarea minorităţilor, ( sexuale sau etnice) este strategia ce înlocuieşte apelul la o clasă muncitoare tentată de îmburghezire. Manifestele de pe pagina “ CriticAtac” sunt ecoul întârziat al acestei ambiţii de confruntare cu imperialismul demonic.

Intelectualul progresist este actorul unei drame ce nu se incheie o dată cu anul 1989. Ispitele utopice sunt reînviate, de fiecare dată, spre a trezi energia revoluţiei. A crede în comunism, împotriva tuturor evidenţelor, este marca acestei nobleţi niciodată renegate. Baricadele sunt încă acolo, aşteptând pe noii lor apărători.

(1) Richard Pipes, “ Redhead”, în “ Commentary”,aprilie 2003, pp. 63- 67.












Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu