Lichidati Parisul (3)

Sven Hassel

CAPITOLUL TREI

Rusul, locotenentul Koranin din Batalionul estic 439, împreună cu compania sa de tătari, făcu o descoperire uimitoare: într-un avion de desant american, lângă trei ofiţeri morţi, zăcea o casetă cu do­cumente. Koranin puse imediat mâna pe caseta cu documente şi alergă cu ea la comandantul companiei sale, care cu aceeaşi iuţeală hotărî că este o problemă de competenţa generalului Marcks, co­mandantul Armatei a 84-a. În consecinţă, cei doi au plecat împreună cu preţioasa casetă cu documente.
Generalul îşi dădu imediat seama de valoarea descoperirii lui Koranin şi nu pierdu nici o clipă, transmiţând imediat vestea Armatei a opta. Spre surprinderea şi indig – narea lui însă, la Armata a Opta i s-a râs în nas şi i s-a comunicat graţios că ceea ce spune el este un nonsens. Un timp, generalul Marcks fu prea înmărmurit de furie pentru a mai face altceva decât să stea şi să fumeze, în timp ce ajutorul său de câmp şedea plin de tact de-o parte şi citea pentru sine conţinutul nenorocitei de casete cu documente. Ambii erau con­vinşi că actele sunt autentice.
— Nu cumva credeţi că Serviciul Secret...
Generalul aşa credea. Serviciul Secret trebuie informat ime­diat. Nu încape îndoială că documentele sunt de cea mai mare im­portanţă. Următorul pas a fost să-l contac - teze pe feldmareşalul von Rundstedt şi să-i spună că el, generalul Marcks, deţinea planuri strict secrete ale aliaţilor referitoare la invazia din Normandia. Pla­nurile demonstrau clar adevărul asupra ceea ce până acum era con­siderat o chestiune de pură conjunctură: recentele debarcări erau numai preludiul invaziei totale pe care toată lumea o anticipa în ultimii patru ani.
— Prostii! zbieră von Rundstedt şi trânti telefonul.
Rămase neclintit în convingerea lui. Planurile erau falsuri. O capcană pusă la cale intenţionat. Au fost plantate acolo pentru a prinde în mreje exact nişte creduli proşti ca generalul Marcks. Dacă e sä judecăm, înseşi debarcările au fost efectuate cu intenţia de a induce în eroare. Von Rundstedt avea propriile sale idei asupra acestui subiect. Fireşte că Aliaţii plănuiau o debarcare, orice idiot ştia asta, dar debarcarea din Normandia nu era preludiul ei. Ba fusese concepută ca o foarte complicată diversiune.
— Luaţi-i generalului Marcks comanda! ordonă von Rundstedt iritat. Omul ăsta e un idiot. Visează, şi nu are dreptul să aibă co­manda unei armate. Descotorosiţi-vă de el.

PE MUNTELE GOLGOTA
Era noapte. Ne deplasam pe trei coloane spre cota 112. O ceaţă deasă, venind dinspre Marea Nordului plutea în aer, şi îşi făcea drum sub hainele noastre, sub pielea noas - tră, cobora în piepturile noastre şi ne pătrundea până la oase. Noi mărşăluiam undeva, spre coada uneia dintre coloane. Avangarda dispăruse de mult în ceaţă. Trecuse o vreme de când îi văzusem ultima dată şi luam drept de la sine înţeleasă, pe încredere, prezenţa lor permanentă în fruntea coloanei.
De data asta, Porta nu vorbea despre mâncare. Se ancorase în cel de-al doilea subiect preferat de conversaţie şi înşira una din interminabi­lele lui poveşti despre prostituate. Bătrânul încheia co­loana mergând apatic, cu capul între umeri, cu nelipsita-i pipă înfiptă în colţul gurii şi casca atârnându-i de armă. Întotdeauna îi spusesem Bătrânul. Chiar de la început. De fapt, el era feldwebel Willy Beier, conducătorul plutonului nostru. Ilustra foarte puţin ideea armatei despre ostaşul perfect strivind drumul cu o pereche de bocanci cu câteva numere mai mari decât măsura lui, având uniforma ponosită şi barba nerasă de o săptămână, dar era cel mai bun conducător de pluton pe care l-am cunoscut vreodată.
Am cotit, părăsind şoseaua, şi mergeam acum prin ceea ce, în urmă cu câteva zile, era o întinsă şi minunată pădure. Copacii erau însă acum doborâţi, pământul răscolit de trecerea şenilelor de tancuri; tot felul de resturi arse, jeepuri abandonate, camioane răsturnate zăceau, unele lângă altele, pe tot terenul. Nici grămezile de cadavre umane nu erau mai rare.
— Isuse, au avut niţică treabă ăştia, mormăi Micuţul, părând pentru prima oară în viaţă aproape impresionat.
Porta făcu o binevenită pauză în povestirea sa despre dame şi prostituţie.
— Obuze grele, spuse el.
— E un tip nou de mortier, îl contrazise Heide care era întoteauna la curent cu ulti - mele informaţii. Se evaporă pe uniformă şi te ard.
— Nostim, nostim! spuse Porta aplaudând. Abia aştept să încerc una!
Într-adevăr, cadavre carbonizate erau la tot pasul. Şi mai erau şi alte privelişti cutre - murătoare. Proptit de trunchiul unui copac, era un corp fără picioare. Picioare şi mâini erau împrăştiate peste tot. Micuţul dădu peste un cap retezat, acoperit încă de cască şi îi dădu un şut puternic de se rostogoli ca o minge de fotbal. Le­gionarul, care de obicei nu era cea mai impresionabilă persoa­nă, îşi puse mâna la gură şi îşi întoarse privirea.
— Sunt câteva lucruri, care pur şi simplu îmi întorc stomacul pe dos, ne spuse el. Şi vederea capetelor de oameni ţopăind aşa, singure, se întâmplă să facă parte din această categorie.
— E ca într-un abator aici, remarcă Gregor într-una din rarele sale dovezi de imagi - naţie. Peste tot atârnă hălci de carne.
— Mai curând ca în bucătăria iadului, dacă vreţi părerea mea, spuse Porta. Pun pariu că aici e suficientă carne friptă să hrănească jumătate din Armata germană o săptă - mână întreagă.
— Mai tăceţi din gurile alea scârboase! izbucni Bătrânul deoda­tă.
Ne cufundarăm într-o linişte jenantă. Porta tocmai începuse să întrebe dacă ne-a spus-o vreodată „pe aia despre...", când pământul se zgudui şi dudui sub picioarele noastre şi se auzi zgomotul asur­zitor al unei explozii. Instinctiv, am căzut în genunchi toţi ca unul.
— Aruncaţi chiştoacele! Împrăştiaţi-vă!
Ne-am împrăştiat în grabă. O trombă de flăcări ţâşni strălucitoare spre cer, peste capetele noastre. Probabil că venea dinspre bateriile Dora, baterii de rachete cu douăsprezece ţevi.
În şir indian, aplecaţi de la mijloc, ne-am furişat la adăpostul unuia dintre zidurile de piatră care abundau în această parte a ţării. Inamicul ne făcea viaţa mai grea decât era absolut nece­sar, schimbându-şi poziţiile după fiecare nouă salvă, muncind din greu să-şi mute tunurile în locuri noi pentru a trage asupra noastră din cine ştie ce punct neaşteptat.
— Mişcaţi-vă odată, n-auziţi? şuieră Bătrânul. Se apropie tot mai mult. Acuşi-acuşi ne cad în cârcă.
Remarca era absolut justificată: chiar în spatele nostru se ridica un nor de fum dens, străbătut din când în când de flăcări purpu­rii. Judecând după urletele şi ţipetele înfiorătoare care ne ajungeau la urechi de dincolo de nor, se părea că mulţi nefericiţi o păţise­ră.
Ne strecurarăm pe lângă zid. Protecţia pe care ne-o oferea acesta era mai mult psiho - logică decât reală, dar din fericire nimeni nu stătea să se gândească atunci la asta. Un locotentent de artile­rie, observator din linia întâi, sări deodată dintr-o gaură de obuz şi ne întâmpină mânios. Era plin de noroi şi de sânge şi avea o rană proaspătă în frunte.
— Ce dracu se întâmplă aici? întrebă e. Cine răspunde de adu­nătura asta de cretini?
Locotenentul major Löwe, care îl înlocuia pe fostul nostru lo­cotenent, Brandt, tremu - ra de enervare:
— Cui îi zici tu adunătură de cretini?
Locotenetul îşi ridică braţelel spre cer, într-un gest de dispera­re.
— Nenoricitei dumitale de companii, fireşte! Nu puteţi să plecaţi dracului de-aici? Atrageţi focul inamicului spre noi!
Ghemuiţi în spatele zidului de piatră, noi urmărea discuţia cu interesul nostru obişnuit pentru astfel de ocazii.
— Vrea un şut zdravăn în fund, declară Porta cu voce tare. Ce-şi închipuie că facem aicea? Că ne jucăm de-a baba oarba?
Bateria de rachete era aşezată pe poziţie, la câteva sute de metri distanţă, pe cealaltă parte a drumului. Proiectilele veneau me­reu, dese şi rapide, iar umbrela de foc lumina aerul ceţos pe distanţe de kilometri.
Noi continuam să stăm la adăpostul iluzoriu al zidului, grămadă, înghesuiţi unul într-altul, Flăcările nu mai erau acum aşa depar­te. Îşi adunau forţele şi, fără îndoială, vor năvăli şi ne vor înghiţi. Locotenentul Löwe dădu ordin să pornim în şir indian, subli - niind că vrea să plecăm într-adevăr unul câte unul şi să nu se producă agitaţie şi indisciplină pentru ocuparea locurilor din frunte.
Am pornit disciplinaţi. Ne depărtasem foarte puţin când, ui­tându-ma înapoi, am văzut o avalanşă de flăcări rostogolindu-se de-a curmezişul drumului şi lovindu-se de baza zidului care fusese adăpostul nostru. Pentru o clipă conturul unui om se profila pe lumina orbitoare, apoi îşi ridică încet mâinile şi căzu înapoi, în flă­cări. Era arogantul locotenent de artilerie. Dacă n-ar fi pierdut atâta timp pentru a încerca să-l pună la punct pe locotenentul Löwe, poate că ar mai fi viu. Dar, asta-i viaţa, cum îmi reaminti vesel Porta.
Mi-am amintit de altă ocazie când, din pură întâmplare, lucrurile au ieşit bine pentru noi şi prost pentru alţii, iar Porta a făcut aceeaşi remarcă. Grupul nostru se adăpostea într-o pădure în compania unor oameni dintr-un corp de tehnicieni. Ploua cu găleata şi după puţin timp eram la fel de uzi ca şi când am fi stat sub cerul liber. Micuţul, ca de obicei, se plictisise să nu facă nimic.
— Mi-ajunge! declară el. N-am putea să plecăm mai depar­te?
Şi aşa, a trebuit să plecăm. Înainte de a ne fi depărtat cu 50 de metri se auzi o explo - zie asurzitoare şi atât copacii cât şi teh­nicienii au sărit în aer în mici fărâme.
Iar altă dată, îmi amintesc, ne instalasem într-o casă părăsită într-un sat — am uitat unde eram — şi el juca o partidă de cărţi cu un grup de băieţi de la aruncătoarele anititanc. Numai purul noroc a făcut ca ochii lui Porta să rătăcească tocmai în colţul aceia de cameră unde se puteau vedea două sârme pe lângă plită.
— Staţi aşa, spuse el. Ce-i acolo?
Fiind suspicioşi atât prin natură cât şi prin experienţă, noi am pus jos cărţile şi am început să urmărim sârmele. Băieţii de la arun­cătoarele antitanc au rămas la locurile lor înjurându-ne că am în­trerupt jocul. Câteva secunde mai târziu noi urmăream sârmele după ce ieşisem pe uşa din spate şi înainte de a ajunge la capătul lor casa sări în aer, cuprinsă de flăcări.
Dar, asta-i viaţa.
În cele din urmă am ajuns la cota 112 şi am preluat-o în ordine de la compania pe care ni se ordonase s-o eliberăm. Erau SS-işti din Divizia a 12-a Panzergrenadieren, din diviziile Hitler Jugend. Nici unul dintre ei, cu excepţia ofiţerilor, nu avea mai mult de 17 ani, dar în ultimele trei zile aceşti băieţi liniştiţi, ţepeni, îm­bătrâniseră, deveniseră adulţi cu feţele brăzdate, cu capul vârât între umeri, cu ochii ficşi şi adân- ciţi în orbite. Mai mult de jumătate din compania lor căzuse în luptă.
La sosirea noastră, ei şi-au împachetat fără un cuvânt efectele şi au rămas în picioare, asteptând semnalul de plecare. Predaseră până şi situaţia cartuşelor folosite. Erau un model de perfecţiune şi asta era cea mai tristă privelişte din lume. Ne uitam la ei cum plecau şi dădeam din cap a uimire. Numai Heide era impresionat favorabil.
— Aşa o disciplină v-ar trebui! spune el cu admiraţie. Ce mai soldaţi sunt băieţii ăştia! Vedeţi, ei îşi merită ofiţerii pe care îi au... Aţi văzut? Toţi aveau Crucea de Fier Clasa I-a, fiecare om... Doamne, ce n-aş da să fiu comandant de pluton la băieţii ăştia!
— Să-ţi fie de bine, spuse Porta laconic. Este absolut sini­stru, dacă vreţi să-mi ştiţi părerea.
— La dracu, cu nenorociţii ăştia de eroi, adăugă Micuţul pentru echilibru.
Rămăsesem în picioare uitându-ne lung cum coloana se îndepărta şi cum aceşti ade - văraţi bătrâni, înşiraţi doi câte doi, dispăreau din câmpul nostru vizual, dincolo de vârful dealului. Uniformele le erau imaculate, ţinuta militărească, echipamentul stră - lucea şi scânteia prin ceaţă — toate astea după trei zile de lupte grele! Pentru noi toţi, cu excepţia lui Heide, priveliştea era aproape insuportabil de patetică. Pentru Heide ea părea perfecţiunea însăşi. Ochii îi stră­luceau şi părea incapabil să priceapă cum de noi, ceilalţi, simţim altfel.
— Du-te după ei, dacă asta vrei, mormăi Porta. Cine dracu' te opreşte, aţâţător de război nenorocit ce eşti!
Heide a rămas indiferent la cuvintele lui Porta. După toate pro­babilităţile nici măcar nu le auzise. Era pierdut în propriile visuri intime despre glorie. În imaginaţia sa el se visa deja ofiţer într-un regiment trăznet. I-am văzut mâna ridicându-se spre piept, fără îndoială căutând Crucea de Cavaler care într-o zi va trebui să îi împodobească tunica. Micuţul dădu din cap a dezgust. Rupse în grabă două crenguţe şi le legă împreună în formă de cruce.
— Na! Vezi dacă îţi e bună ca mărime!
Heide îl privi cu ochii goi şi-i adresă un zâmbet mai curând frumos, deşi absolut gol. Micuţul se întoarse şi trase un scui­pat.
Începu să plouă, iar picăturile reci răpăiau dezolant pe căştile noastre şi ni se scurgeau pe spate în jos. Ce climă nenorocită era în partea asta a ţării! Ceaţă, ploaie, vânt, noroi — noroi în special.
Nu te puteai mişca fără să te înnămoleşti. Era un fel de clei gros, lipi­cios şi roşu, care se agăţa cu încăpăţânare de uniformă şi de echipament şi care lăsa o pată roşiatică pe orice.
Puţin înainte de căderea serii inamicul atacă. Ei nu ştiau că trupele S S care apăraseră poziţia în ultimele trei zile fuseseră retrase şi noi nu-i lăsarăm să se apropie suficient pentru a-şi da seama de schimbare. Noi aveam propria noastră disciplină îndârjită când ne aflam în bătaia focului, disciplină învăţată în condiţii amare, pe frontul rusesc.
Inamicul părea să fie reprezentat aici mai ales printr-un regiment canadian. Îi uram în mod special pe canadieni şi metodele lor sadice. Auzisem că ei obişnuiau să lege prizonierii cu sârmă ghimpată şi să-i atace cu tancurile şi ştiam sigur că dacă am fi căzut în mâinile lor, lucrul cel mai bun la care puteam spera era un glonte în cea­fă.
După un timp, canadienilor li s-au alăturat Highlander-ii, iar scoţie­nilor nu le purtam vreo ranchiună specială. Ba am mers până acolo încât am salvat trei răniţi de-ai lor care se încurcaseră în sârma ghimpată a tranşeelor noastre. Băieţii nenorociţi erau îngroziţi şi evident sub impresia că îi vom împuşca la prima vedere. Dumnezeu ştie de unde aveau o aseme­nea informaţie. Propaganda, presu­pun. Zvonuri răspândite de ziarişti cu limba ascuţită care, dac-ar fi după mine, ar merita să fie măcelăriţi pe loc fără nici o problemă.
Ne-am petrecut întreaga zi sub foc continuu. Britanicii lansau un atac aerian asupra Caenului, iar cerul era plin de bombardiere şi obuze şi alte proiectile zburătoare.
— Sper, pentru Dumnezeu, că nu se gândesc să ne trimită încolo, mormăi Porta dând din cap în direcţia Caenului. Ţineţi minte cum a fost la Kiev, cu ruşii la numai doi paşi în spatele nostru tot timpul? Ce dracu! Nu pot să sufăr lupta în oraşe.
— Dar despre Roma, ce zici? îl provocă'Micuţul. Te-ai distrat al dracului de bine la Roma, dacă-mi amintesc eu bine. Ca prin minune ai scăpat să nu ajungi cardinal.
— Ei, Roma a fost altceva, zise Porta.
O mitralieră inamică împroşcă terenul din faţa noastră cu o ploaie de gloanţe. Casca lui Barcelona îi zbură din cap şi se rostogoli până la capătul tranşeei. El ţipă şi se aplecă să şi-o ridice.
— Adunătură de scoţieni nenorociţi! Hai, veniţi încoace şi vă arăt eu vouă!
O bruscă acalmie în furia măcelului. Întinserăm repede man­talele şi ne aşezarăm la capătul tranşeei, la un joc de cărţi. Ochii mici şi străluci­tori ai lui Porta fulgerau pe sub sprâncenele stufoase iscodind într-o parte şi în alta în încercarea de a vedea ce cărţi au ceilalţi în mână. Heide, mereu bănuitor, îşi ţinea cărţile la piept şi trăgea din când în când cu ochiul la ele. Era, probabil, o precauţie înţeleaptă, se ştia că Porta tri- şa întotdeauna şi că ochii lui erau adevărate raze X. Din expresia de pe faţa lui Gregor, mi-am dat seama că se gândea la o şmecherie cu cel puţin toate cinci cărţile. M-am întors să mă uit la Micuţul, dar acesta era departe, întins pe spate, cu picioarele lui urât mirositoare sprijinite pe geanta unei măşti de gaze, scobindu-şi dinţii cu limba. Doamne, cum îi mai miroseau picioarele! Trebuie să fi fost săptămâni de când nu mai văzuseră apa, şi numai Dumnezeu ştie când au venit în contact cu săpunul ultima oară.
Barcelona aruncă o privire la cărţile din mână şi declară pe un ton dezgustat:
— Hombre! Eu am terminat-o cu voi!
Şi îşi aruncă pe jos toate cărţile. În ultimul timp, Barcelona devenise mai spaniol decât oricând. Veşnic visa la anii petrecuţi în Spania, luptând în Războiul Civil. Păstra chiar o portocală uscată în buzunar, ca amintire.
— E chiar din Valencia, obişnuia să ne spună el cu dragoste în glas.
Legionarul îşi luă cărţile şi le privi fără emoţie. N-aveai ce în­ţelege dacă fi studiai figura. Anii petrecuţi în Legiunea Străină fran­ceză îşi lăsaseră amprenta asupra lui, ochii săi cenuşii erau întotdeauna ficşi şi reci, iar gura întotdeauna strânsă într-o linie sinistră. Mi-era greu să-mi amintesc dacă l-am văzut vreodată râ­zând. În general mă gândeam că, probabil, nu-l văzusem, pentru că dacă aş fi făcut-o mi-aş fi amintit cu siguranţă ocazia.
Bătrânul scoase un zgomot din fundul gâtului şi îşi aruncă jos cărţile, apelând la dra - ga lui pipă să-l consoleze. Într-un fel sau altul, Bătrânul îmi amintea de Kat al lui Erich Maria Remarque. Bătrânul fusese cel care ne învăţase pe toţi cum să recunoaş - tem diversele grenade după sunetul pe care-l fac, exact aşa cum făcuse „Kat" pen­tru grupa lui. Tot Bătrânul fusese cel care ne învăţase aproape tot ce ştiam acum, şi Dumnezeu mi-e martor că mulţi dintre noi n-ar mai fi fost astăzi în viaţă dacă n-ar fi fost el. El scosese compania dintr-o mulţime de situaţii neplăcute la vremea lor. Şi existau mulţi tineri ofiţeri, abia ieşiţi de la şcoala de antrenament militar de la Potsdam, care aveau motive să-i mulţumească. Şi nu trebuia să-l uit pe Oberstürmführerul SS care ne-a fost trimis să-şi ispăşeas­că o parte din pedeapsă. Nu-i luase mai mult de o jumătate de oră pierderea unei întregi companii, pe care ruşii o încercuiseră pe nesimţite, chiar sub ochii lui. Oberstürmführerul fusese unul din­tre puţinii care reuşiseră să rupă încercuirea şi să supravieţuias­că, şi, dacă n-ar fi fost firea îndurătoare a maiorului Hinka omul ar fi fost fără îndoială târât în faţa curţii marţiale. Dar aşa, el a devenit dintr-o dată plin de umilinţă şi s-a dovedit, până la urmă, unul dintre cei mai silitori învăţăcei ai Bătrânului.
Am auzit odată, din întâmplare, o conversaţie între Bătrân şi unul dintre medicii ofi - ţeri de pe lângă Statul Major, care declara cu febrilitate că trebuie să câştigăm războ - iul, deoarece suntem mai buni decât adversarii noştri.
— Din nefericire, spuse Bătrânul pe un ton sec, nu totdeauna cel mai bun câştigă, şi în orice caz, nu uşor.
— Ei, da, spuse medicul, probabil că ai dreptate. Personal, nu ştiu prea multe despre problemele astea militare... Dar spune-mi, când crezi că o să primim acea splendidă armă nouă pe care ne-o promit de atâta vreme?
— Armă nouă? Bătrânul îşi scărpină lobul urechii cu marginea pipei şi îşi râse în barbă. Ştii, nu pun prea mare bază pe acest mit despre o nouă armă. Vreau să continui să lupt cu alea vechi...
Şi se întoarse făcând un semn spre noi. Spre Porta, cu gâtul lui lung şi slăbănog, cu picioarele în paranteze; spre Micuţul, un bărbat de proporţiile unui bou, cu o inimă mare şi cu un creier mic; spre Barcelona cu groaznicul lui platfus; spre mine, cu ochii mei slabi care nu suportă lumina, spre Gregor, care îşi pierduse jumătate din nas, şi spre maiorul Hinka. El îşi pierduse braţul drept.
— O adunătură la care îţi e milă sa priveşti, recunoscu Bătrânul, când maiorul era destul de departe ca să nu-l mai poată auzi. Dar, crede-mă, prefer să-l am pe ei lângă mine decât orice arme noi. Oameni ca ei l-au ţinut pe inamic în loc, nu rachetele sau bombele voastre zburătoare.
Doctorul oftă.
— Ei, da, spuse; el din nou, şi de data aceasta suspină categoric a disperare, probabil că ai dreptate. Personal nu ştiu prea multe despre problemele astea militare...
Două zile mai târziu am aflat că îşi trăsese un glonte în creier. M-am întrebat de multe ori dacă remarcile Bătrânului nu au fost mai mult decât putea el să suporte. La prima vedere nu apăream chiar ca o echipă care să inspire multă încredere. Probabil că l-a zguduit rău gândul că pe oameni ca noi trebuie să se bazeze pentru câştigarea războ - iului.
Deodată sună alarma, ascuţit şi alert. În sfârşit, veneau. O hoar­dă de soldaţi, îmbrăcaţi în haine kaki, săriră peste sârma ghimpată, împroşcâ­ndu-ne cu grenade precedate de valuri de foc ce se ros­togoleau. Prin flă­cări, le puteam vedea baionetele strălucind. Obiec­tivul lor era să ocupe cota 112. Ordin de la generalul Montgome­ry, care dorea să captureze Caenul cu orice preţ, chiar dacă asta însemna să piardă o întreagă divizie de scoţieni.Cota 112 urma să devină în curând un al doilea Munte Golgota.
Scoţienii atacau frontal. Pe ambele flancuri erau divizii blindate. Gregor servea mortierul de 81 mm pe care îl mânuia ca pe o mi­tralieră. Îşi pierduse casca şi faţa îi era plină de fum, ici şi colo brăzdată de şiroaie de, sudoare. Maiorul Hinka, cu mâneca goală a hainei vârâtă în buzunar, preluase o mitralieră grea şi trimitea salve de gloanţe în masa de infaterişti care se apropiau. Era ajutat de o ordonanţă de la serviciul medical. Nimeni nu spunea un cuvânt, gurile le erau strânse într-o linie gravă, iar unifor-me­le pline de noroi.
Micuţul pregătea câte două grenade deodată. Ambele explodau în clipa în care îşi atingeau ţinta. Se ştia că Micuţul nu dă niciodată greş, când e vorba de grenade. În ce mă priveşte, eu aveam probleme cu mitraliera. Era un model care mie nu-mi plăcea deloc. Din experienţa mea, pierdeai mai mult timp meşterind nenorocita de ma­şinărie decât trăgând rafale cu ea. De data asta, ca în atâtea altele, un cartuş se-nţepenise în dispozitivul de încărcare. Cu o înjurătură stridentă, am scos baioneta din armă şi am început să învârtesc glonţul vinovat. Nu obţineam nici un rezultat, decât poate să-l împing mai în interior. Din fericire, Porta îmi veni în ajutor.
— Dă-te la o parte, tâmpitule!
Mă dădu la o parte cu cotul, şi câteva secunde mai târziu mă împinse spre o armă care funcţiona perfect. În acele câteva secunde, scoţienii aceia sinucigaşi îşi croiseră deja drum şi se întindeau acum în faţa ochilor noştri ca o masă unduitoare de culori. Roşu, verde, albastru, galben... atât de frumoase, dar atât de periculoase! Urlau cu toţii ca nebunii, aruncând-se peste sârma ghimpată, fără să ţină seama de bubuitul neîncetat al grenadelor şi al focului de mitraliere. Era evident că Montgomery îşi dorea într-adevăr nespus de mult Caeenul. Scoţienii mureau cu sutele pe sârma ghimpată. Diviziile de blindate mureau în chinuri în tancurile lor, care luau foc. Şi totuşi, ei continuau să vină, pentru că oraşul Caen trebuia cucerit.
Grupa care deţinea poziţiile în flancul din dreapta noastră era în pericol de a fi distru- să. În tranşeele înguste începuse lupta corp la corp. Vecinii noştri duceau acum o luptă disperată pe viaţă şi pe moarte, cu baionetele, paturile puştilor şi cuţitele, şi ştiam că dacă ei cădeau, noi eram următorii. Maiorul Hinka s-a întors o clipă de la mitraliera lui. Dădea din mână cu putere, cu un gest imperios, şi striga ceva care s-a pierdut însă în zgomotul general. Ştiam ce ni se cerea. Nu era nevoie să repete. Barcelona îşi întoarse arma către tranşee şi trimise o salvă constantă de focuri în mijlocul încăierării. Prieteni sau duşmani, toţi au fost măcelăriţi. Nu era loc de sentimentalisme pe Muntele Golgota. De undeva mai sus, de-a lungul liniei, am văzut ridicându-se un steag alb, de fapt, o vestă cenuşie şi veche, clătinându-se nesigură în vârful unei puşti. Am văzut un mic grup de canadieni îndreptându-se spre ea. I-am văzut cerându-le germanilor care se predau să-şi părăsească adăpostul şi să se alinieze la marginea tranşeei, să lase jos armele şi să-şi pună mâinile la spute. Am auzit ordinul „foc". Un sergent şi-a ridicat automatul şi oamenii în cenuşiu căzură unul după altul la pământ.
— Ticăloşii! zbieră Legionarul cât putu de tare.
Cu o zvâcnire rapidă a capului către Porta şi Micuţul, îi chemă la o şedinţă fulger şi aparent decisivă. În clipa următoare, Porta trăsese deja o vestă găurită de pe cel mai apropiat cadavru, şi-o legase de puşcă şi se târa încet în „ţara nimănui", către grupul de canadieni care se adăposteau acum, cu un aer victorios, în tranşeea care le-nghiţise victimele. În spatele lui Porta se furişau Micuţul şi Legionarul, trăgând cu ei aruncă - torul de flăcări. Porta îşi flutură steagul cenuşiu şi strigă la canadieni. L-am văzut pe sergentul cu automatul ridicându-se în picioare în tranşee: zâm­bea. L-am văzut pregă tindu-se să tragă. Înainte ca degetele să-i atingă trăgaciul, două lucruri se întâmplară aproape simultan: arun­cătorul de flăcări intră în acţiune şi Porta aruncă o grenadă în tranşee. Canadienii fură raşi de pe faţa pământului în răstimp de câteva secunde.
— Asta o să-i înveţe minte pe ticăloşi, mormăi Legionarul când ajunse iar înapoi, lângă mine. N-o să mai folosească trucul ăsta prea curând.
N-am avut timp să-l felicit: tancurile inamice se îndreptau în forţă spre noi. O forma- ţie compactă de Churchill-uri şi Cromwell-uri, care ne spărsese deja prima linie. Noi manevram tunurile antitanc cât puteam mai bine, dar peste tot împrejurul nostru oa - menii îşi abandonau poziţiile şi se împrăştiau din faţa tancurilor care înaintau mereu. Maiorul Hinka ne strigă: folosim Goliat-urile. Acestea erau un anumit tip de mini-tancuri, controlate prin radio şi conţinând fiecare 100 de kilograme de explozibil. Cu multă plăcere, am trimis aceste folositoare piese de armament drept în mijlocul ina - micului. Era clar că nu întâlniseră încă aşa ceva. Pri­mele două Goliat -uri, cu aspectul lor neînsemnat şi inofensiv, traseră pe dreapta şi se opriră chiar în faţa unei companii de soldaţi care avansau. Trebuie să li se fi părut că tancurile nu pot înainta datorită vreunei defecţiuni mecani­ce. Inamicul era complet nedume­rit. La început, le tratară cu o oarecare precauţie, iar apoi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, deveniră mai curajoşi şi începură să se îndrepte spre ele. Cineva scoase un aparat de fotografiat şi le făcu o poză; alţii, foarte cutezători, întindeau mâna şi le atingeau, de aici era numai un pas până la momentul în care un spirit mai avântat să ridice bocancul şi să-i aplice unuia din Goliat-uri un şut din toată inima. Câţiva plonjară încercând să se adăpos - teas­că, dar clovnul companiei stătea prosteşte pe un al doilea mini-tanc şi începu să cânte tare refrenul din „Tipperary"... Chiar în acea clipă, Barcelona apăsă butonul. Goliat-ul explodă aruncând o imensă limbă de foc şi sări în aer cu un zgomot infer - nal, ducând cu el un amestec pestriţ de material uman.
— Nenorociţi tâmpiţi, mormăi Legionarul. Ca nişte copii proşti, trebuiau să meargă şi să pună mâna pe toate... Nu trebuie să te joci niciodată cu obiectele neidentificate... E o chestie elementară, nu?
Şaptezeci de tancuri inamice au sărit în aer cu totul. Şi şaptezeci de echipaje de tan - chişti au ars până s-au făcut scrum. Dar Caenul trebuia cucerit, şi erau veşnic noi tan- curi ţinute în rezervă. Lupta a continuat timp de optsprezece ore, cu obişnuitele pierderi îngrozi­toare de ambele părţi. La capătul acestui interval, nici nu ştiam, nici nu ne mai păsa ce se întâmplase cu Caenul.. Rezista­se, sau căzuse?
— Nu-mi pasă nici cât negru sub unghie, spuse Barcelona.
— Şi în fond, cui dracu' îi trebuie? se enervă Porta. Mie, sigur, nu!
La câteva secunde după schimbul de cuvinte, ambii se prăbuşiră la pământ, cufundân du-se într-un somn adânc. Noi, ceilalţi, căzurăm pe lângă ei ca un castel din cărţi de joc care se prăbuşesc. Cui dracu' îi trebuia oraşul Caen, în fond? Lui Porta nu. Nici mie. Numai lui Montgomery îi trebuia, după cum vedeam eu. Şi, dac-ar fi fost după cum simţeam eu în acel moment, n-avea decât să-l ia.

(va urma)