Abis (14)

Colin Forbes

NOTA AUTORULUI
Toate personajele înfăţişate sunt creaţii ale imaginaţiei autorului şi nu au nici o legătură cu vreo persoană în viaţă. De asemenea, mi-am luat libertatea de a face modificări în geografia regiunii Dorset, creând un vârf care nu există, Lyman's Tout. La fel am procedat şi în Elveţia şi am inventat un munte, Kellerhorn, şi alte două zone - Col du Lemac şi Col de Roc.

A doua zi de dimineaţă, toată lumea - cu excepţia unei singure persoane - se întoarse la Londra de la hotelul Priory. Pe Tweed Îl băgase în criză descoperirea cadavrului din Bowling Green.
- Trebuie să plecăm repede din Dorset, îşi informase el echipa, într-o scurtă şedinţă ţinută în camera lui. - De ce atâta grabă? întrebase Paula.
- Pentru că asta e cea de-a patra crimă şi, într-un fel sau altul, unii dintre noi au fost martori la aceste crime. Nu mai putem risca să rămânem aici până se apucă Buchanan să pună tot felul de întrebări tendenţioase. De asemenea, intenţionez să accelerez puţin lucrurile în Park Crescent...
Pete Nield era singurul care fusese lăsat la faţa locului, cu ordinul de a fi cu ochii în patru şi de a raporta orice mişcare. La ora zece dimineaţa, Tweed era în cabinetul său împreună cu Paula, Newman şi Marler. Newman îi spunea lui Tweed cum se descurcase cu Franklin şi cu Eve.
- M-am văzut cu fiecare în parte. I-am explicat lui Franklin că ai primit un mesaj urgent care te cheamă înapoi la Londra şi am lăsat-o aşa.
- Cum a reacţionat?
- Că lui îi convine să se întoarcă la Londra, ca să verifice cum mai merg anumite investigaţii... - Şi Eve?
- Şi ea a zis că va fi fericită să plece. Se pare că imediat după ce noi am plecat să ne întâlnim cu Ben, stomacul i-a dat de lucru. S-a retras
imediat în apartamentul ei, gândindu-se că nu i-a priit ceva din ce a mâncat.
- Mai degrabă prea multă votcă şi coniac, zise Paula caustică. Sună telefonul. Monica răspunse, apoi îi făcu semn lui Tweed.
- Arthur Beck, din Elveţia. Spune că ar vrea să vorbească cu tine urgent... - Necazuri, Arthur? întrebă Tweed.
- Am încercat să dau de tine ieri-noapte. Cam pe la unsprezece, ora voastră, cineva mi-a spus că Monica tocmai plecase. Brazii a aterizat ieri-noapte pe aeroportul Cointrin din Geneva. L-a aşteptat o limuzină. Unul dintre oamenii mei care supravegheau aeroportul l-a văzut plecând cu ticălosul ăla violent, Carson Craig. Limuzina a fost urmărită de două maşini fără numere de înmatriculare şi de un motociclist. A luat-o spre est, către Ouchy şi Montreux...
- Curios. Am auzit că are birouri la Paris şi la Zurich, dar nu...
- Lasă-mă să termin. În Ouchy, ambele maşini neînmatriculate l-au pierdut, dartipul de pe motocicletă a fost mai isteţ. I-a văzut pe Brazii şi pe Craig schimbând, în Ouchy, limuzina cu una identică... chiar cu acelaşi număr ca aceea care a plecat din Geneva. A urmărit-o până la Berna şi până aici. Brazii are un cartier general la nici o sută de metri de locul unde stau eu acum, în propriul meu cartier general, la sediul central al poliţiei.
- Şmecher tip, comentă Tweed.
- Cred c-o s-o ia din loc în curând. Ştii că avem un aeroport micuţ la Belp, în afara oraşului. Ei bine, avionul care l-a adus la Geneva a aterizat aici. Iar pilotul a completat un plan de zbor, ia ghici pentru unde?
- Eu nu ghicesc niciodată.
- Tu ghiceşti întotdeauna. Planul arată că aparatul trebuie să zboare la Geneva în această seară. Am şi eu observatori la aeroportul din Belp.
- Seamănă cu o lăcustă dată naibii, acest domn Brazii.
- Trebuie să închid. Ţinem legătura... chiar dacă o să plătesc cu slujba...
Tweed oftă, puse receptorul în furcă şi le spuse celorlalţi pe scurt ce vorbise cu Beck.
- Ce credeţi? întrebă el.
- Că Geneva continuă să uimească, spuse Newman.
- Sunt cam neîncrezătoare după ceea ce ne-ai spus, zise Paula rar, în timp ce îşi ridica privirea de pe blocnotes. Dacă aş fi în locul lui Beck, aş trimite pe cineva la aeroportul ăsta din Belp care să-l recunoască sigur cel puţin pe Brazii... şi, dacă e posibil, şi pe Craig. Să fie sigur că cei doi bărbaţi care se suie în avionul acela sunt chiar cei care se bănuieşte că sunt.
- Cred că tocmai ai avut un moment de revelaţie. Tweed rămase pe gînduri o clipă, apoi se uită la Monica. Eşti drăguţă să-l suni din nou pe Beck şi să-i dai ideea Paulei? Spune-i că vine de la Paula - ştiu că o respectă - şi că eu sunt total de acord cu această sugestie.
De-abia termină de vorbit, că telefonul sună din nou. Monica răspunse, se încruntă şi Îl privi pe Tweed. - Bill Franklin aşteaptă jos. Spune că vrea să te vadă puţin, dacă ai timp.
- Atunci o să ne facem timp pentru Bill. Sună-l pe Beck după ce pleacă el...

Într-o vilă mică de piatră de pe Kochergasse, în Berna, nu departe de sediul central al Poliţiei Federale, Brazii stătea în spatele unui imens birou Ludovic al XV-lea. În camera cu pereţii acoperiţi cu tapiserii vechi, mai era doar un singur personaj, José, un bărbat înalt, slab, îmbrăcat într-un costum elegant, de culoare gri. Stătea întrun colţ, în spatele unui birou mult mai mic.
- Ei, José, izbucni vesel Brazii, nu zici că i-am prostit azi-noapte? Ideea ta de a schimba limuzinele a fost sclipitoare.
- Din câte am auzit despre Tweed, aş zice că e periculos să te arăţi prea încrezător. - Eu vorbeam despre Beck, nu despre Tweed, zise Brazii tăios.
- Comentariul meu rămâne în picioare.
Brazii se uită fix la confidentul său în care avea cea mai multă încredere. Apropiindu-se de patruzeci de ani, José era originar din Guyana Franceză, o fostă colonie a Hexagonului în America de Sud, acum un département al Franţei. José avusese o copilărie săracă, dar muncise din greu şi economisise bani pentru un bilet dus până în
Statele Unite. Aici vânduse ziare pe stradă, spălase pe jos în restaurante şi locuise într-o cameră sărăcăcioasă, în timp ce noaptea învăţa ca să devină contabil. Îşi luase examenele cu note maxime şi ajunsese să lucreze într-una din marile companii din America conduse de Brazii, pe postul de contabil începător. Brazii intrase în cabinetul în care era intervievat José şi preluase el însuşi interviul. Fusese impresionat de inteligenţa lui José, de etica lui şi il numise adjunctul său, post pe care José il ocupa de când Brazii se mutase în Europa. Avea pielea de culoarea cafelei. Bine ras, se îmbrăca întotdeauna impecabil şi era singurul om care nu ezita să nu fie de acord cu şeful lui. Calitate pe care Brazii o admira.
- Acum, că ai o clipă liberă, începu José, pot să-ţi spun de un telefon pe care l-am primit din Anglia la prima oră, azi-dimineaţă. Era informatorul pe care tu l-ai poreclit Receptorul.
- Informaţii interesante?
- Receptorul mi-a dat câteva nume ale oamenilor de bază din echipa lui Tweed. Robert Newman, Paula Grey şi - ceea ce era de confirmat - William Franklin.
- Asta-i tot? În vocea lui Brazii se simţi o undă de nervozitate. Cât mai repede posibil trebuie să am numele tuturor membrilor de bază ai echipei lui Tweed. Asta mi-a adus aminte că trebuie să dau un telefon în Anglia. Pe când intra în birou, Paula se gândi cât de elegant arată Franklin. Purta o scurtă bleumarin, lungă până la coapse, şi o pereche de pantaloni largi, asortaţi, croiţi impecabil. Îşi scoase scurta şi descoperi un sacou bleumarin cu nasturi aurii, o cămaşă cu dungi albastre şi o cravată gri-pal.
- 'Neaţa la toată lumea, îi salută el pe cei de faţă. Afară e atât de frig, încât poţi să îngheţi un eschimos. Mulţumesc, răspunse el invitaţiei lui Tweed de a lua loc.
- O ceaşcă de cafea? sugeră Monica. Fără zahăr şi cu un pic de lapte.
- Aveţi şi îngeri în personal, spuse el, zâmbind din nou şi privind-o pe Paula. Da, te rog, Monica. - Unde e Eve acum? întrebă Tweed.
- Cred că Philip a lăsat-o la apartamentul ei din South Ken. Nu departe de apartamentul tău, îi spuse lui Newman.
- înţeleg că i s-a făcut rău la puţin timp după ce am plecat noi, continuă repede Tweed.
- Aşa e. A mâncat cam mult şi la scurt timp după ce voi aţi plecat a zis că se simte rău. Zicea că are nişte pastile la ea în apartament care-i aranjează stomacul, şi dusă a fost. Aşa că am rămas de unul singur. Mi-am aprins o ţigară şi după câteva minute am ieşit în scuar, să iau o gură de aer. Mi se părea că e cam linişte şi peste ce-am dat? Peste un motociclist care rula cu viteză maximă pe South Street înspre North Street. Cred că-avea vreo nouăzeci la oră.
- La cât timp după ce am plecat noi se întâmpla asta? Îl presă Tweed.
- Cel mult zece minute.
- Şi cât timp, întrebă Tweed, uitându-se la Newman, crezi că ne-a luat ca să ajungem în Bowling Green?
- Maximum douăzeci şi cinci de minute. M-am uitat la ceas când am plecat şi l-am verificat din nou după ce am găsit ce-am găsit.
- Şi ce-aţi găsit? întrebă Franklin după ce îi mulţumi Monicăi pentru ceaşca de cafea pe care i-o întindea. Sau e secret de stat?
Tweed scutură din cap.
- îmi pare rău! Franklin ridică o mână în semn de scuză. Bănuiesc că n-ar fi trebuit să întreb. De asemenea, n-ar trebui să vă reţin, aşa că o să trec direct la motivul pentru care sunt aici. Când eram în Dorset, ai zis că s-ar putea să vrei să te foloseşti de mine. O misiune importantă tocmai a aterizat pe biroul meu. E o chestiune plictisitoare
şi aş da-o imediat cuiva din personalul meu... asta în cazul în care vrei să mă ocup de vreo investigaţie.
- Vreau. Doar de una mică. Tweed zâmbi răutăcios. E vorba de un om pe nume Leopold Brazii.
- înţeleg. Franklin îi întoarse sec zâmbetul. O nimica toată. Ce vrei să ştii despre acel domn, de unde propui să încep?
- Vreau să ştiu tot ce poţi să scoţi la iveală. În special, toate locurile de unde operează. Începi cu Geneva. Ai spus că ai o agenţie acolo.
- Geneva, sosesc. Franklin înghiţi restul de cafea, se ridică şi îşi puse scurta, aruncându-i o privire Paulei. Tweed, dacă va trebui să trimiţi pe cineva acolo, ca să ia legătura cu mine, aş fi foarte fericit dacă ar fi Paula.
- Şi Paula ar fi foarte fericită să vină, zise Paula.
Franklin îi salută scurt pe toţi. Apoi se uită la Marler care stătea rezemat de un perete, fumând o ţigară lungă şi care nu spusese nimic.
- Nu cred că ştiu cum te cheamă.
- Nu, nu ştii, replică Marler.
- Alt secret de stat, îi spuse Franklin lui Tweed; zâmbi şi ieşi din încăpere. - Nu pierde prea mult timp, remarcă Paula.
- Şi tu Îl găseşti interesant, nu-i aşa? o tachină Tweed.
- Da. E curtenitor, inteligent şi are simţul umorului. Şi îi plac femeile. - Ce poţi să vrei mai mult?
- De ce erai atât de interesat să-l cronometrezi pe motociclistul pe care Bill l-a auzit imediat după ce am plecat noi de la Priory ca să mergem să ne întâlnim cu Ben? întrebă ea, schimbând subiectul.
- Pentru că am impresia că ar fi putut fi Năluca ducându-se la Bowling Green, ca să-l omoare pe Ben înainte ca noi să ajungem acolo.
- Cum Dumnezeu ar fi putut cineva să ştie ora şi locul unde urma să ne întâlnim noi cu el?
- Ai uitat, îi spuse Tweed. Când am făcut aranjamentele, Ben a ridicat vocea de câteva ori, iar la bar erau doi străini care aşteptau, cei care au bătut cu moneda în tejghea. Ei ar fi putut să spună altcuiva care, apoi, a dat instrucţiuni Nălucii. Cred c-ar fi trebuit să îmi dau seama de primejdie.
- Nu te poţi gândi la absolut totul. Şi mă întreb cum se descurcă Philip cu Eve?
Philip se întorsese din Wareham în Land Rover-ul lui, având-o pe Eve în spate, în Porsche-ul ei. De fiecare dată când putea, Îl depăşea, pentru a fi ea prima. Apoi, Philip aştepta până ce avea şoseaua liberă în faţă şi depăşea el, făcându-i cu mâna, aşa cum îi făcuse şi ea. Continuaseră această cursă până intraseră în traficul londonez.
Philip fu surprins de cât de aproape era apartamentul ei de cel al lui Rob Newman. Eve locuia într-o casă mare din cărămidă roşie, care fusese împărţită în apartamente şi părea costisitoare. Ajunsă în apartamentul ei de la etajul întâi, Eve îşi aruncă, neglijentă, haina pe marginea unei canapele lungi.
- Dulapul cu băuturi e chestia aceea de-acolo, Îl informă ea. Pune-mi o votcă mare până mă duc la baie.
Deschise dulapul , scoase un pahar în care turnă o cantitate modestă de votcă... modestă pentru Eve. Apoi se duse la fereastra arcuită şi se uită jos, în South Ken. La ora aceea a dimineţii era liniştită.
La micul dejun luat la Priory, Eve ajunsese foarte târziu, apoi mâncase două ochiuri cu şuncă şi roşii. Îi explicase de ce întârziase, între două îmbucături.
- N-am dormit aproape toată noaptea. Am stat în pat şi am citit... Ceea ce, pe moment, lui Philip i se păru ciudat.
Înainte să se ducă la culcare, se plimbase pe afară, în jurul apartamentului ei, dar nu era lumină în nici una din camere.
Se uita în jos şi se gândea la toate astea, când ea intră în cameră. Îi dădu paharul. - Asta numeşti tu o votcă mare? Pentru numele lui Dumnezeu!
- Nu e puţin prea devreme...?
- Nu, nu e, i-o întoarse ea, umplându-şi paharul. Tu nu bei? Poţi să-ţi torni un suc de portocale foarte tare.
Se lăsă pe o canapea lungă şi-şi dezmorţi picioarele. El se aşeză în celălalt capăt şi o privi bându-şi votca din două înghiţituri. Se întinse şi o luă de mână.
- Nu încă. Nici nu ne cunoaştem, dragul meu. Sări în picioare şi se aşeză într-un fotoliu din apropiere, etalânduşi zâmbetul cald. Se aplecă în faţă. Nici despre munca ta nu ştiu nimic.
- Lucrez în asigurări, îi răspunse Philip, pus dintr-odată în gardă.
- Ce fel de asigurări? Cine sunt oamenii de bază? În branşa ta, Tweed e şeful? E simpatic. Cu cine mai lucrează, în afară de tine? Mă interesează.
- Tu nu-mi spui nimic despre munca ta, îi aminti el. Doar că e confidenţială... - Şi a ta e confidenţială? întrebă ea repede.
- Nu, dar mă plictisesc să vorbesc despre munca mea. Ţi-am mai spus că lucrez în asigurări. Îşi privi ceasul. Acum, că te-am văzut în siguranţă acasă, trebuie să ajung la serviciu.
Deranjat de schimbările ei de atitudine, nu-şi dorea decât să iasă de-acolo. Ea făcu un pas mare din fotoliu, Îl luă în braţe, Îl sărută puternic pe gură, apoi îi dădu drumul din îmbrăţişare.
- Sună-mă diseară, Philip. Înainte de şase. S-ar putea să plec în străinătate pentru o treabă.
- Unde?
- Dumnezeu ştie şi cu şeful meu. Eu o să ştiu când o să-mi spună. - O să-ţi dau eu un telefon...

Tweed se plimba în jurul biroului, dus pe gânduri, în timp ce se juca cu piesele mozaicului pe care încerca să-l asambleze.
- Îl înconjuri pe Leopold Brazii într-o cortină de fier, comentă Paula. Primul a plecat la Geneva Keith Kent. Acum, Bill Franklin se îndreaptă spre aceeaşi metropolă elveţiană, ca să-şi pună în mişcare detectivii.
- Va fi nevoie de o cortină de fier ca să anihileze ceea ce pune la cale Brazii. - Eşti sigur că pune ceva la cale?
- Eu mă iau după ce mi-a spus Beck. Altfel, la ce atâta agitaţie ca să scape de oricine l-ar urmări... a schimbat maşina la Ouchy, a ajuns la Berna, a trimis avionul la aeroportul Belp? Ridică perdele de fum ca să ascundă ceva.
Întrebarea e ce anume. Apropo, Bob, ai venit aici la puţin timp după ce l-ai dus pe Archie la Heathrow. Cum se simţea?
- L-am luat de la Ursul Negru. Newman îşi compuse o figură resemnată. Părea că este miezul nopţii... era dis-de-dimineaţă. Archie era proaspăt ras şi vioi ca o veveriţă. Am ajuns la Heathrow la timp ca să prindă avionul.
- Ai verificat unde se duce? Discret?
- Nu joci astfel de jocuri cu Archie... el spera să poată avea încredere în tine. Când am ajuns în aglomeraţie, mi-a spus să-l aştept la standul de ziare. L-am văzut îndreptându-se spre casa de bilete a Swissair şi m-am gândit că e ultima oară când Îl văd. Apoi voiam să vin încoace.
- Şi s-a întâmplat ceva? întrebă Tweed.
- Ceva neaşteptat. Archie s-a întors la mine. Mi-a arătat biletul..: tichetul şi buletinul de bord. Ia ghiceşte unde se ducea? Cred c-a ajuns acum câteva ore.
- Spune-mi, zise Tweed nerăbdător.
- Geneva.

(va urma)