Pessoa&Pessoa

Ioan Stanomir

Enigmatic, intraductibil, misterios şi inclasabil: profilul lui Pessoa, poetul, se suprapune peste cel al patriei sale, Portugalia. În maniera sa atât de neobişnuită şi paradoxală, Pessoa a fost obsedat de naţiunea şi de limba căreia i–a aparţinut. Unică în literatura secolului XX, prin anvergura experimentului şi prin vigoarea poematică, arta lui Pessoa este replica pe care ţara lui Camoes o dă lumii care o înconjoară. Sinteză de misticism şi de elan gnostic, de patimă futuristă şi de repliere melancolică, poezia lui Pessoa atrage pe cei care se apropie de ea cu forţa magnetică pe care o poţi întâlni doar în naraţiunile lui Borges.

În epistola adresată lui Casais Montero, omul – Pessoa ridică cortina şi lasă să intre în intimitatea creaţiei sale pe viitorii săi cititori. Geneza identităţilor sub care se va ascunde/ revela Pessoa ţine nu de detaliul de istorie literară, ci de miracolul geniului. Jucându-se cu fragmentele de oglindă în care se întrevede imaginea sa tulburată şi mişcată, Pessoa orchestrează un discurs poematic polifonic, a cărui diversitate înseamnă coexistenţa, între paginile aceleiaşi vieţi,a atâtor izvoare de sensibilitate. Alvaro de Campos, Alberto Caeiro, Ricardo Reis şi Fernando Pessoa. Patru chipuri dincolo de care se ghiceşte efigia unui intelectual vizionar ce se aseamănă cu Lewis Carroll prin gustul pentru deghizare şi ludic.

Dintre aceste voci pe care omul Pessoa le caută în interiorul abisului în care priveşte, vocea lui Pessoa Fernando este legată de mistica portugheză a sebastianismului. Invocarea prinţului a cărui întoarcere poate fi semnul renaşterii lusitane este punctul de pornire al aventurii poetice şi ezoterice. “ Mesajul” lui Pessoa se duce mai departe pe intinderea unui ocean care este străbătut de spectrele strămoşilor săi. Poposind în faţa estuarului care te pregăteşte pentru mare, în vecinătatea unei Lisabone modelate de geniul iluminist al lui Pombal, versurile lui Pessoa revin spre a te bântui, cu acea unică sinteză de deschidere şi de dor definind sufletul lusitan însuşi .

Dintre aceşti heteronimi pe care Pessoa ii aduce la suprafaţă, după travaliul său temerar de scafandru,Alvaro de Campos este cel încărcat de energiile veacului trecut. Inginer familiar cu sunetul şi sufletul modernităţii tehnologice,împătimit al exaltărilor whitmaniene, de Campos nu este mai puţin complicat în straturile sale de expresie poetică. Lângă paroxismul dionisiac al “ Odei Maritime”, se află decadenţa narcoticelor din “ Opiarium”. Narativă şi hipnotică, poezia lui de Campos din “ Opiarium “ este un exerciţiu insurgent de transcriere al ritmului vieţii trăite dincolo de cortina de ivoriu a halucinaţiilor. Tensiunea dintre strălucirea halucinată a drumului către Orient şi exaltarea minunilor lumii noi este marca acestui spirit tulburat şi încercat de tentaţii.

Cât despre Alberto Caeiro şi Ricardo Reis, dincolo de jocul lui Pessoa, ce le atribuie biografii şi parcursuri de o concreteţe balzaciană, identitatea lor se naşte din familiaritatea cu un ethos păgân pe care omul Pessoa îl admira, la rândul său. Între Caeiro, omul care a trăit toată viaţa sa în provincia natală, şi exilatul în Brazilia, Reis, numitorul comun este dat de purificarea limbajului poetic şi de aspiraţia către o limpiditate antică ce evocă, în anumite poeme, incremenirea de cleştar a picturilor metafizice ale lui Giorgio de Chirico.

În cele din urmă, taina pe care o incifrează în lirica lui Pessoa se lasă citită doar de cel care are temeritatea de a urma drumul indicat de creator, către inima vulcanului din care izbucneşte poezia însăşi.



Iluminări.

Imaginea lui Pessoa este o sumă de contradicţii- o existenţă banală dublată de o extraordinară capacitate de a face să se nască trei măşti diferite ale eului său, un cosmopolitism care se întâlneşte cu obsesia lusitanităţii şi a destinului Portugaliei, o aplecare către experiment ce coexistă cu iniţierea în arcanele tradiţiei şi hermetismului. Poet, prozator , mistic şi vizionar, trăitor într-o patrie ce trece de monarhie la salazarism prin medierea republicii, Pessoa este , asemeni strămoşilor pe care i-a omagiat şi invocat, un argonaut ce contemplă infinitele ape ale spiritului pe care a ales să navigheze.

Eseurile din “Ultimatum şi alte manifeste” sunt o cale naturală de acces în interiorul acestei minţi ce lasă ca moştenire un volum uriaş de postume. În textele publicate în reviste sau în cele refuzate de cenzură, în schiţele pe care le abandonează în cufărul său straniu posterităţii, Pessoa este la fel de fluid şi deconcertant ca şi în poezia sa.

Există,aşadar, un Pessoa/ Alvaro de Campos deschis către inovaţie şi modernitate. Un de Campos ce venerează epoca în care trăieşte, un de Campos ce elogiază pe Whitman, un de Campos ce declară război, prin “ Ultimatum”, lumii intelectuale care îl inconjoară. Energic şi iconoclast,de Campos canalizează explozia vulcanică a lui Pessoa însuşi. Ceea ce “ ultimatumul” cere Occidentului şi Portugaliei este ieşirea din această eră mediocră a micimii burgheze. Din mijlocul primului război mondial, vocea lui de Campos împărtăşeşte vigoarea escatologică a manifestelor avangardiste postbelice. Belicos şi vizionar, de Campos este profetul unei noi religii care aspiră să înlocuiască surogatul călduţ al orbirii contemporane. “ Oda triumfală “ şi “ Oda maritimă” se hrănesc din această vocaţia argonautică şi ziditoare pe care o codifică textul “ ultimatumului”. “ Oda maritimă” şochează tocmai prin această confesiune dionisiacă a eului ce visează să se emancipeze de sub tutela unei morale înguste şi ipocrite. Poemul lui Pessoa, în care vocea lui Whitman se întâlneşte cu cea a lui Rimbaud, este o beţie vizuală şi olfactivă. Cheiurile către care se îndreaptă vasele este poarta prin care eul lui Pessoa / de Campos se îndreaptă spre marea mântuitoare, către spaţiul ce acordă omului libertatea refuzată de uscatul laş şi orb.

Dar Pessoa înseamnă şi partea mistică, ezoterică pe care eseurile sale o revelă, gradual. Fascinat de masonerie, de rozicrucianism şi de păgânism, Pessoa este posesorul unei erudiţii borgesiene, este un om-bibliotecă, contemporan cu o tradiţie pe care cei din jurul său o ignoră. Eruditul argument în favoarea masoneriei, provocat de intenţia regimului de a interzice societăţile secrete, evocă, schimbând ce-i de schimbat,pasiunea monomană a lui Mateiu I.Caragiale. Teoretician al păgânismului, admirator al misterelor, autor al unor proze aproape ininteligibile în cifrarea lor gnostică, Pessoa este întruchiparea paradoxului evocat de mai toţi contemporanii săi- paradoxul modernismului modelat de recuperarea unei linii culturale îndepărtate şi marginale. Păgânul Pessoa este şi ezotericul Pessoa.

Pessoa este, în fine, misticul care visează la un al cincilea imperiu portughez. Nimic imperial în accepţiune salazaristă în această donchişotescă afirmare a lusitanităţii. În miezul acestui edificiu ideatic se află mitul care nu încetează să îl bântuie pe Pessoa. În poemele din “ Mesaj” ca şi în textele programatice,himericul Dom Sebastiao,cel mort fără că mormântul să i se găsească vreodată, este silueta în jurul căreia se organizează această renaştere anticipată de Pessoa. Spectrale şi încărcate de o nobleţe melancolică, poemele din “ Mesaj “ îşi au în teoriile lui Pessoa complementul lor natural. Asemeni unei corăbii ce părăseşte malul portughez, în căutarea gloriei pierdute a lui Albuquerque, spiritul lui Pessoa este tentat de evadarea din strânsoarea Portugaliei în care trăieşte.