America (3)

Franz Kafka

O VILA ÎN ÎMPREJURIMILE NEW YORK-ULUI

— Am sosit, zise Pollunder, smulgîndu-l pe Karl din somnolenţă.
Maşina stopa în faţa unei vile de ţară, cum sînt cele ale bogătaşilor în împrejurimile New York-ului; era mai încăpătoare şi mai înaltă decît avea nevoie o singură familie. Era luminată doar partea de jos a acelei clădiri, deci nu puteai şti pînă la ce înălţime urcau zidurile ei. O străjuiau castani foşnitori şi un grilaj de fier — porţile erau date în lături — iar o scurtă alee ducea pînă la scara de la intrarea casei. Karl coborî şi, după oboseala pe care o simţea în oase, îşi dădu seama că totuşi călătoria durase cam mult. Undeva lîngă el, în întunericul din aleea cu castani, auzi vocea unei fete:
— în sfîrşit, iată-l pe domnul Jakob !
— Numele meu este Rossmann, se prezentă Karl, apucînd mîna întinsă a fetei; silueta acesteia se desluşea acum.
— Este nepotul domnului Jakob, spuse domnul Pollun­der. Numele lui este Karl Rossmann.
— Asta nu schimbă cu nimic bucuria de a-l avea în mij­locul nostru, zise fata, căreia puţin îi păsa ce nume poartă oaspetele.
Pe cînd se apropia de casă, flancat de domnul Pollunder Şi de fată, Karl întrebă :
— Dumneavoastră sînteţi domnişoara Klara ?
— Da, spuse aceasta, în timp ce o lumină slabă îi reliefa obrazul. Dar n-am vrut să mă prezint în plin întuneric.
„Ne-a aşteptat oare în dosul grilajului ?" se întrebă Karl, pe care mişcarea îl înviora.
— De altfel, mai avem un oaspete în seara asta, vesti Klara.
— Imposibil, strigă Pollunder supărat.
— Domnul Green, zise Klara.
— Cînd a venit ? se interesă Karl, cuprins parcă de o presimţire.
— Chiar acum. Credeam că i-aţi observat maşina gonind în faţa voastră.
Karl îl privi pe Pollunder să vadă cum reacţionează; acesta ţinea mîinile în buzunarele pantalonilor şi, după toate aparenţele, călca parcă mai apăsat.
— Nu-i de ajuns să locuieşti în împrejurimile New York-ului, spre a nu fi deranjat Voi fi silit să mă mut undeva mai departe, cu riscul să mă prindă miezul nopţii pînă ajung acasă.
Se opriră lîngă scara de la intrare.
— Dar domnul Green n-a mai fost de foarte multă vreme pe la noi, spuse Klara (împărtăşea întru totul părerea tatălui său, însă dorea să-l liniştească).
— De ce să vină tocmai în seara asta ? se nedumeri domnul Pollunder, şi cuvintele se rostogoleau cu ciudă peste buza lui de jos, o bucată de carne, flască şi grea, care tremura puternic.
— Ai perfectă dreptate! spuse Klara.
— Poate că nu va sta mult, îşi dădu părerea Karl, mirat el însuşi cît de repede împărtăşea părerea acestor persoane, întru totul străine, pe care ieri nici nu le cunoştea.
— O, nu, zise Klara. Pare să aibă o afacere importantă cu tata, cu care vrea să discute îndelung; m-a şi ameninţat în 1 glumă că, dacă ţin cu tot dinadinsul să fiu o gazdă politi-| coasă, va trebui să le suport discuţiile pînă dimineaţă.
— Ei, asta-i bună! înseamnă că rămîne aici peste | noapte ! exclamă Pollunder, ca unul peste care a dat o marel belea. Tare aş mai avea chef — şi la acest gînd se lumină lai faţă — tare aş mai avea chef să vă poftesc, domnule Ross-| mann, din nou în maşină şi să vă conduc la unchiul dumneavoastră. Seara asta tot e ratată şi, la urma urmelor, cine ştie cînd vă va mai permite unchiul dumneavoastră să ne vizitaţi a doua oară. Ducîndu-vă însă înapoi încă în seara asta s-ar putea presupune să nu vă refuze cu un alt prilej.
îl şi apucă pe Karl de mînă, gata să facă ceea ce spusese. Tînărul însă nu se clinti şi Klara îl rugă pe tatăl său să re­nunţe la acest gînd, întrucît ea şi tînărul vizitator nu pot fi cu nimic deranjaţi de prezenţa domnului Green; în cele din urmă îşi dădu seama şi Pollunder că nu voinţa sa era cea de­cisivă. Pe de altă parte — şi acesta a fost, pare-se, argumen­tul hotărîtor — se auzi deodată vocea domnului Green, care strigă din capul scării:
— Dar unde aţi rămas ?
— Haideţi, îi îndemnă Pollunder pe cei doi şi o coti spre scara de la intrare. îl urmau Karl şi Klara care se studiau re­ciproc în lumina care-i învăluia.
„Ce buze rumene are această Klara !" îşi zise Karl şi în faţa ochilor minţii îi apărură instantaneu buzele domnului Pollunder; era de admirat ce sublim se schimbaseră acestea în cazul fiicei sale.
— După cină, anunţă Klara, ne vom retrage imediat în apartamentul meu, dacă vă va face plăcere, ca măcar noi să scăpăm de acest domn Green; tata, oricum, tot trebuie să se ocupe de el. Veţi avea, cred, amabilitatea să-mi cîntaţi ceva la pian, pentru că tata mi-a şi povestit cît de înzestrat sînteţi; în ce mă priveşte pe mine sînt total incapabilă să fac muzică Şi nici nu mă ating de pian, cu toate că ador muzica.
Karl acceptă întru totul propunerea Klarei, deşi ar fi dorit ca şi domnul Pollunder să se afle în mijlocul lor. Uitîndu-se la dimensiunile uriaşe ale domnului Green, care se conturau tot mai bine în timp ce urca scările — cu statura lui Pollunder se familiarizase — Karl nu spera să-l poată scăpa pe domnul Pollunder de prezenţa acelui om.
întîlnirea cu domnul Green s-a petrecut cam în fugă; ca Şi cum ar fi avut prea multe chestiuni de pus la punct, acesta apucă braţul domnului Pollunder, iar pe Karl şi pe Klara îi faipinse înaintea lui spre sufragerie. Florile de pe masă, ivite dintr-un mănunchi de frunze, dădeau un aer sărbătoresc încăperii făcînd şi mai regretabilă prezenţa inoportunului domn Green. Karl se opri în dreptul mesei, aşteptă să se aşeze mai întîi ceilalţi, şi se bucură la gîndul că uşa mare cu geam dinspre grădină va rămîne deschisă; prin ea pătrundea înlăuntru o mireasmă puternică, dîndu-ţi senzaţia că eşti ocrotit de o imensă boltă de verdeaţă. Domnul Green, însă, tocmai se repezi, gîfîind, să închidă uşa cu geam; se aplecă şi puse zăvoarele din josul uşii, apoi se întinse spre cele de sus, făcînd toate acestea cu atît de tinerească agilitate, încît servi­torului, care sosi în grabă, nu-i mai rămase nimic de făcut. Din primele cuvinte pe care le rosti la masă, domnul Green îşi arătă uimirea că senatorul îi dăduse voie lui Karl să facă această vizită. îşi sorbea supa, lingură după lingură, şi se apleca ba în dreapta, înspre Klara, ba în stînga, înspre dom­nul Pollunder; le explică acestora motivul mirării lui, vorbi de grija cu care veghează unchiul asupra lui Karl, şi cum dra­gostea acestui unchi pentru nepot era prea mare pentru a mai putea fi numită dragoste de unchi.
„Nu-i ajunge că a dat buzna aici în chip cu totul nepotri­vit, dar se mai bagă şi în relaţiile dintre mine şi unchiul meu", îşi zise Karl şi nu mai avu chef să soarbă o singură înghiţi­tură din supa aurie. Dar tocmai pentru a nu arăta cît de jenat se simte, începu — încremenit în muţenia lui — să-şi leorpăie supa. Cina se desfăşura încet, era un adevărat chin. Doar domnul Green şi uneori Klara mai înviorau atmosfera, găseau ocazia să mai rîdă din cînd în cînd. Domnul Pollun­der intra rar în conversaţie, doar cînd domnul Green aducea vorba de afaceri. Isprăvea repede şi '-.u acest subiect, încît domnul Green fu mereu silit să-l readucă, în felurite chipuri, la chestiunea în discuţie. Ţinea să precizeze, de altfel, că avusese de gînd să facă această vizită inopinată. (Şi aic simţind parcă o primejdie, Karl ciuli urechile, încît Klai trebui să-l facă atent că are în faţă o friptură şi că se află " cină.) Nu avusese de gînd să vină, spunea Green, în sensul < afacerea aceea, deşi extrem de importantă, putea fi foartţj bine discutată, în fondul ei, chiar în timpul zilei şi în ora urmînd ca amănuntele să se stabilească mîine ori mai tîrzii De aceea l-a şi căutat pe domnul Pollunder mult înainte orei de închidere a biroului; împrejurările au făcut să nu-l găsească, deci a telefonat în cele din urmă acasă, a anunţat că pleacă din oraş, şi iată-l ajuns aici.
— înseamnă că trebuie să-mi cer scuze, zise Karl cu voce tare încă înainte ca cineva să fi putut scoate o vorbă. Din cauza mea şi-a părăsit azi domnul Pollunder mai de­vreme biroul, lucru pe care îl regret nespus.
Domnul Pollunder îşi acoperi aproape toată faţa cu şer­vetul, în timp ce Klara îi surise lui Karl; nu era unsurîsoa­recare, de simpatie, ci voia să-l influenţeze într-un fel anume.
— Scuzele mi se par de prisos, vorbi domnul Green, în timp ce tranşa cu meticulozitate un porumbel fript. Dimpo­trivă, sînt fericit că am ocazia să-mi petrec seara într-o socie­tate atît de plăcută; altminteri aş fi cinat acasă, de unul singur, servit de bătrîna mea menajeră. Este o fiinţă atît de bătrînă încît îi vine greu să se mişte de la uşă pînă la masă; pînă face drumul din bucătărie, am timp să mă întind în spătarul scaunului şi s-o tot studiez, odihnindu-mă. Abia în ultimul timp am reuşit s-o conving ca servitorul să aducă mîncărurile pînă în uşa sufrageriei; de acolo însă — dacă reţin bine — alergătura îi aparţine numai şi numai ei.
— Doamne, cîtă fidelitate ! exclamă Klara.
— Da, mai există ceva fidelitate pe lumea asta, spuse domnul Green şi, ducîndu-şi îmbucătura la gură, îşi aruncă limba în aşa fel, încît reuşi să înfulece bucăţica dintr-o niişcare, după cum putu să observe Karl, căruia i se făcu silă Şi se ridică de la masă. Aproape în acelaşi timp, domnul Pol­lunder şi Klara îl opriră, apucîndu-l de mîini.
— Trebuie să rămîneţi, zise Klara. După ce Karl se aŞeză la loc, îi şopti: Vom dispărea imediat. Aveţi răbdare.
Domnul Green se ocupă nestingherit de mîncarea sa, ca Şi cum domnul Pollunder şi Klara n-ar fi avut altceva mai "un de făcut decît să-l liniştească pe Karl ori de cîte ori îi stîrnea acestuia silă.
Cina se prelungi mai ales din pricina migalei cu care domnul Green îşi savura fiecare fel de mîncare, fiind însă mereu nesăţios şi gata să-l primească pe cel următor; se vedea clar că acestui domn i se cam acrise, la urma urmelor, de încetineala bătrînei sale menajere. Din cînd în cînd lăuda arta domnişoarei Klara în a conduce menajul, fapt care o tulbura pe fată în mod vizibil şi Karl se simţea obligat s-o apere, ca şi cum cineva ar fi dojenit-o. Domnul Green însă1 nu se mulţumi să se ocupe numai de ea; fără a-şi ridica ochii j din farfurie, îl compătimi pe Karl în repetate rînduri pentru că îi lipsea pofta de mîncare. Domnului Pollunder însă, din1 contră, i se păru că tînărul Karl mănîncă normal şi cu plăcere, deşi — dată fiind calitatea lui de gazdă — ar fi fost mai nimerit să-l îndemne pe Karl să mănînce. Sila pe care o simţise tot timpul cinei îl aduse pe Karl într-o asemenea stare de iritare încît, contrar obişnuinţelor lui, socoti cam| nepoliticoase cuvintele domnului Pollunder. Starea asta îl făcu, în cele din urmă, ba să mănînce necuviincios de repede; şi de hulpav, ba să-şi arunce cu gesturi obosite cuţitul şi fur-) culiţa, fiind cel mai nesuferit dintre comeseni; servitorul care aducea bucatele se zăpăcise de-a binelea, nu ştia cum să j mai procedeze cu el.
— Chiar mîine îi voi povesti domnului senator cum aţi jignit-o pe domnişoara Klara nemîncînd nimic, spuse dom­nul Green şi îşi juca furculiţa în aer, lăsînd a se înţelege că vorbele pot fi luate şi în glumă. Ei, poftim, s-a şi supărat fata, continuă el şi o apucă pe Klara de bărbie; ea nu sej împotrivi şi închise ochii. Drăguţă fetişcană ! exclamă el şi, lăsîndu-se în spătarul scaunului, rîse cu poftă, ca orice ghif­tuit, pînă i se congestiona faţa.
Karl nu-şi putea explica atitudinea domnului Pollunder; acesta încremenise cu privirile în farfurie, ca şi cum acolo, s-ar fi petrecut ceva într-adevăr mai important. Nu schiţa nici cea mai mică intenţie de a se apropia de Karl, iar cînd se întîmpla să zică ceva, se adresa tuturor, fără a avea să-i co­munice acestuia nimic special. Suporta, în schimb, ca domnul Green, acest bătrîn şi înrăit holtei new-yorkez, s-o ia pe Klara de bărbie fără pic de ruşine şi cu vădite intenţii, ofensîndu-l astfel pe Karl, invitatuflui Pollunder, şi tratîndu-l, la urma urmei, ca pe un copil oarecare; cine putea şti pentru ce deznodămînt îşi aduna forţele domnul Green şi ce alte atacuri plănuia ?
Masa se isprăvi abia cînd Green, observînd starea gene­rală, se ridică primul, obligîndu-i astfel şi pe ceilalţi să facă le fel. Karl se apropie de una dintre ferestrele mari care dădeau pe terasă; geamul era străbătut de stinghii înguste albe şi, abia cînd fu aproape, observă că acolo era o uşă în toată regula. Ce a mai rămas oare din mînia pe care Pollunder şi fiica acestuia au arătat-o la început faţă de Green şi pe care Karl nu o înţelesese din prima clipă ?! Acum cei doi se aflau de partea lui Green şi îl aprobau dînd din cap. Trabucul pe care Pollunder i-l oferise lui Green avea nişte dimensiuni ieşite din comun; despre ceva asemănător obişnuia să po­vestească uneori tatăl lui Karl, acasă, susţinînd că o astfel de ţigară de foi ar exista pe undeva, deşi, dacă ne gîndim bine, el nu avusese vreodată ocazia să o vadă cu ochii. Fapt e că tra­bucul ăsta al lui Green afuma cumplit, răspîndea fumul în toată sufrageria şi fumătorul se făcea astfel simţit pînă în cele mai îndepărtate colţuri şi firide, unde în mod normal nu ar fi putut ajunge vreodată. Deşi se afla la o depărtare apre­ciabilă, fumul îi da lui Karl o mîncărime de nas, iar purtarea acestui domn Green — pe care îl mai săgeta o dată cu privi­rea — i se părea de-a dreptul infamă. Nu părea de loc ex­clusă ipoteza ca unchiul său să nu fi fost de acord cu această vizită tocmai pentru că ştia ce caracter slab are domnul Pol­lunder ; chiar dacă n-ar fi prevăzut ceva jignitor pentru Karl, de la o împrejurare ca asta te puteai aştepta la orice. îi displăcea şi tînăra americană, deşi nu se aşteptase din capul locului la cine ştie ce frumuseţe, însă din momentul în care domnul Green începuse să se ocupe de ea, Karl fu mirat de schimbările care se petrecură pe faţa acesteia, fu mirat de frumuseţea pe care o căpătară trăsăturile ei şi, mai cu seamă, de strălucirea ochilor ei jucăuşi. Şi apoi, nu mai văzuse vreo­dată o fustă care să îmbrace atît de bine un corp; stofa gălbuie, delicată şi plină, cădea în cute mici, scoţînd astfel în evidenţă marca ţesăturii. Karl era însă nepăsător la tot şi la toate; ar fi renunţat cu dragă inimă să fie condus în aparta­mentul fetei, preferind în schimb să deschidă uşa pe a cărei clanţă şi pusese, de altfel, mîna, spre a se îndrepta spre auto­mobil, iar în cazul că l-ar fi găsit pe şofer dormind, s-o ia pe jos, făcînd o plimbare de unul singur pînă la New York. Noaptea senină avea lună plină, care te privea de sus; era la îndemîna oricui, nemaivorbind de acest tînăr, să o ia la pi-cior, fără pic de teamă, în spaţiul noptatic. Pentru întîia oară se simţi bine în această sufragerie, deoarece îi treceau prin minte fel de fel de lucruri; se şi văzu că-i face o surpriză un­chiului său, dimineaţa, pentru că umblînd pe jos nici n-ar fi putut ajunge mai devreme. Deşi nu intrase vreodată în dor-mitorul acestuia şi nici nu ştia în ce loc era situat, s-ar fi putut la urma urmei interesa. Ar fi bătut la uşă şi îndată ce ar fi auzit vorba aceea gratuită „intră !", ar fi dat buzna în ca­meră, şi unchiul său — pe care nu-l cunoscuse pînă acum decît într-o ţinută îngrijită — ar fi apărut într-o cămaşă de noapte, lungit în pat şi privind cu uimire spre uşă. La drept vorbind, n-ar fi fost ceva ieşit din comun, însă trebuiau cîntărite urmările pe care un asemenea fapt le-ar fi putut avea. Te pomeneşti că s-ar fi ivit pentru prima dată ocazia să ia micul dejun împreună, unchiul şezînd în pat, iar el pe un taburet; bucatele ar fi fost aşezate pe o măsuţă între ei doi şi poate că micul dejun în comun ar fi putut deveni de acum încolo obişnuinţă, ceea ce înseamnă că şi întîlnirile lor zil­nice ar fi putut spori de la una singură, cum s-a întîmplat pînă acum, la mai multe. Ar ajunge astfel, fără doar şi poate, să discute de la inimă la inimă. Faptul că ajunsese astăzi să fie cam neascultător sau, mai bine zis, încăpăţînat faiă de un­chiul său, se datora, de fapt, numai absenţei acestor discuţii intime. Şi chiar dacă ar fi să petreacă noaptea în locul acesta ceea ce, spre regretul său, părea de neevitat (deşi fu lăsat stea singur lîngă fereastră, în plata Domnului, liber să amuze cum pofteşte), era foarte posibil ca această vizită n< fericită să fie un moment de bun augur în relaţiile cu unchii său; acesta, la rîndul său, lungit acolo în dormitor, nutr< poate aceleaşi gînduri.
Cît de cît împăcat, Karl se întoarse; în faţa lui se al Klara, care i se adresă astfel:
— Nu vă place la noi ? De ce nu vă simţiţi ca acasă ? Ve­niţi cu mine, să facem o ultimă încercare.
Traversînd sufrageria, ea îl conduse pînă la uşă. Cei doi domni erau aşezaţi la o masă mai retrasă, în faţa unor pahare înalte în care spumega uşor o băutură necunoscută lui Karl şi din care acesta ar fi voit să guste. Domnul Green îşi spriji­nise un cot pe masă şi sta obraz în obraz cu Pollunder; cine nu l-ar fi cunoscut pe domnul Pollunder ar fi putut crede lesne că acolo se discută despre ceva cu caracter criminal, şi nu despre o afacere. în timp ce domnul Pollunder îl urmări pe tînăr cu o privire binevoitoare, lui Green nici nu-i păsa de Karl, deşi firesc ar fi fost să imite cel puţin gestul celui cu care se întreţinea. Karl văzu în această purtare semnul unei anume atitudini a domnului Green: fiecare cu ale lui; Karl, pe de o parte, iar Green, pe de alta, aveau să-şi pună în va­loare aptitudinile, încît relaţiile sociale dintre ei urmau să fie stabilite în timp, prin victoria sau eşecul de care va avea parte fiecare.
„Dacă atîta îi poate capul, este un nebun, hotărî Karl. La o adică, nu-i cer nimica şi vreau să mă lase şi el în pace."
Ajuns pe coridor, îşi zise că se purtase probabil nepoliti­cos ; fiind cu ochii aţintiţi asupra lui Green, aproape că se lăsase tîrît din cameră de Klara. Asta-i sporea bucuria de a merge acum alături de fată. Străbătînd coridoarele clădirii, nu-i veni să-şi creadă ochilor că întîlnea la fiecare douăzeci de paşi cîte un servitor spilcuit, în livrea, avînd asupra lui cîte un sfeşnic gros, care trebuia ţinut cu ambele mîini.
— Noua instalaţie electrică n-a fost pusă la punct pînă acum decît în sufragerie, explică Klara. Casa am cumpărat-o de curînd şi am transformat-o complet, atît cît poate fi trans­formată ciudata arhitectură a unei clădiri atît de demodate.
— Există şi în America clădiri vechi ? vru să ştie Karl.
— Desigur, spuse Klara rîzînd şi îl trase după ea mai de-Parte. Aveţi o imagine curioasă despre America.
7- Să nu rîdeţi de mine, ceru Karl pe un ton supărat. In definitiv, el cunoştea atît Europa cît şi America, pe cînd ea nu văzuse decît America.

Klara întinse o mînă şi, din mers, deschise o uşă, zicînd fără să se oprească:
— Aici veţi dormi.
Karl ar fi vrut desigur să vadă camera pe loc, însă Klara îi explică nerăbdătoare, aproape ţipînd, că are destul timp pen­tru asta şi-i porunci s-o însoţească mai întîi pe ea. Se mai smuciră reciproc, cîtva timp, încoace şi încolo, după care Karl se gîndi că n-are de ce să se ţină de fusta fetei, as-}. cultînd-o orbeşte; se smulse aşadar de lîngă Klara şi] pătrunse în cameră. întunecimea neobişnuită din faţa feres- j trei se datora unui arbore a cărui coroană se desfăşura acolo în toată măreţia ei. Se auzea cîntecul păsărilor. Cum luna nu! apucase încă să lumineze camera, aceasta nu-şi arăta aproape deloc obiectele. Karl regretă că nu avea la el lanterna de buzunar pe care i-o făcuse unchiul cadou. într-o asemenea casă, lanterna nu putea să lipsească; avînd la îndemînă cîteva lanterne, ai fi putut foarte bine trimite toţi servitorii ăştia la culcare. Se aşeză în rama ferestrei să privească în noapte şi] să asculte. O pasăre speriată părea a se furişa prin frunzişul bătrînului copac. în depărtări, se auzi şuieratul unui tren din suburbiile new-yorkeze. în rest, liniştea se aşternea deplină.
Asta nu dură mult, Klara intră imediat. Strigă, vădiţi supărată:
— Ce înseamnă asta ?! şi se plesni peste fustă. Karl se gîndi să nu răspundă pînă cînd nu se va arăta mai politi­coasă. Klara însă înainta cu paşi mari spre el şi strigă : „Vrei sau nu să vii cu mine?" Apoi, voit sau în focul enervării care o cuprinsese, îi dădu un brînci în piept; cu siguranţă că ar fii căzut de pe fereastră în gol dacă n-ar fi izbutit să-şi arunce picioarele, în ultima clipă, pe duşumeaua camerei, alunecînd astfel înlăuntru.
— Era cît pe-aci să zbor afară, îi spuse el supărat.
— Păcat că nu s-a întîmplat. De ce eşti atît de prost eres cut ? îţi mai dau un brînci.
Şi chiar îl cuprinse cu braţele, iar corpul fetei, oţelit prin sport, reuşi să-l poarte pe Karl, pas cu pas, pînă la fereastr* în timp ce el uită să opună vreo rezistenţă. îşi veni însă rpede în fire şi, printr-o răsucire din mijloc, se eliberă şi o cu­prinse, la rîndul său, cu braţele.
— Au, mă doare ! se vaită ea.
Karl însă nu era convins că trebuie să-i dea drumul. O slăbi din strînsoare cît să poată sta pe picioare, dar nu-i dădu drumul, prefera s-o studieze. îi era lesne s-o ţină în braţe, pentru că fata era îmbrăcată cu rochia acea strînsă pe corp.
— Dă-mi drumul, şopti ea, apropiindu-şi obrazul înfierbîntat de obrazul lui; era atît de aproape, îneît Karl se osteni să o distanţeze puţin, ca s-o poată privi cît de cît. Dă-mi drumul; îţi voi oferi ceva frumos.
„De ce suspină aşa ? se întrebă Karl. N-are cum s-o doară căci nu o apăs deloc", şi nu o eliberă. Curînd însă, dintr-o neatenţie de o clipă, forţa tinerei fete se făcu iar simţită şi se transmise în corpul lui; cu un gest abil, ea îi scăpă din strînsoare, după care se apără de gambele lui printr-o gardă a picioarelor, o tactică de luptă necunoscută de el. îl sili astfel să păşească în faţa ei, pînă la perete, timp în care ea respira adînc, şi cu o regularitate surprinzătoare. Acolo se afla o canapea; îl culcă pe Karl, fără a se apleca prea mult asupra lui, şi îi zise:
— Acum mişcă dacă poţi.
— Pisică, pisică turbată! mai putu să strige Karl în amestecul de stări — mînie şi ruşine — care îl stăpîneau. Eşti nebună, pisică turbată ce eşti!
— Măsoară-ţi cuvintele, avertiză ea şi îi puse mîna în gît; începu să-l strîngă atît de tare, îneît lui Karl îi pieri toată vla­ga. Respira greu, în timp ce ea îşi agita ameninţător cealaltă mînă deasupra obrazului său, dîndu-i a înţelege că oricînd îl putea pălmui.
— Ce-ai zice, întrebă ea, dacă te-aş pedepsi pentru pur­tarea ta faţă de o doamnă, expediindu-te acasă pălmuit zdravăn ?! Poate ţi-ar folosi la ceva pentru viitor, chiar dacă nu ar fi o amintire prea plăcută. Dar mi-e milă de tine; eşti un băiat destul de drăguţ şi, dacă ai fi învăţat jiu-jitsul, m-ai fi bătut, la rîndul tău, cu siguranţă. Totuşi, zău, că mă simt ^re tentată să te iau la palme, aşa cum stai acum culcat. Dar s-ar putea să regret acest lucru — îţi spun sincer — aş proceda aproape contra voinţei mele. în cazul că aş face-o, fii sigur! n-o să mă mulţumesc să-ţi trag o singură palmă; o să dau în stînga şi în dreapta pînă o să-ţi căptuşesc bine obrajii. S-ar putea să fii un om a cărui onoare e mai presus de orice — uite că-s gata să cred un asemenea lucru — încît n-ai să su­porţi un asemenea afront şi ai să te sinucizi. în definitiv, de ce ai fost atît de pornit contra mea? Poate că nu-ţi plac? Oare nu merita să fi venit în camera mea ? Bagă de seamă! Era cît pe-aci să-ţi aplic respectivul tratament. Dacă scapij astăzi numai cu atîta, caută să te porţi altminteri în viitor.1 Eu nu sînt unchiul tău, căruia îi poţi face în sîc. Trebuie să-ţi atrag însă atenţia că dîndu-ţi drumul nepălmuit, onoarea tai nu trebuie să fie lezată ca în cazul unei chelfăneli zdravenej De eşti de altă părere, aş prefera să te pălmuiesc în toată-regula. Ce va spune oare Mack atunci cînd îi voi relata toate cele petrecute?
Cu gîndul la Mack, îi dădu drumul lui Karl; în nebuloasa; minte a acestuia, Mack apăru ca un salvator. Mai simţi un timp mîna Klarei pe gît, se scutură niţel, apoi se linişti.
Ea îi spuse să se scoale, dar el nu răspunse şi nu se mişcă. Fata aprinse undeva o luminare şi camera prinse viaţă; p plafon se vedea un desen albastru în zig-zag, iar Karl stat întins, cu capul sprijinit pe perna divanului, fără a fi făcu1 cea mai mică mişcare, aşa cum îl trîntise Klara. Aceas" umbla prin cameră şi fusta îi juca foşnitor în jurul picioar lor; se opri undeva, probabil lîngă fereastră.
— Ţi-a trecut scrînteala ? veni întrebarea.
Lui Karl îi părea rău că nu se putea odihni în cam care îi fusese destinată de domnul Pollunder pentru respectiva noapte. Fata asta ba se plimba, ba se oprea locului, ba vorbea; o suporta cu o nesfîrşită silă. Singura lui dorinţă era să doarmă puţin şi apoi să plece din acest loc. N-avea de ce să se mai culce în pat, putea rămîne foarte bine pe această canapea. Abia aştepta să dispară fata, pentru a sări la uşă şi a o zăvorî, ca să se lungească, în sfîrşit, ca lumea, pe canapea. Avea o dorinţă nebună să se întindă şi să caşte în toată regula, dar nu putea face aşa ceva de faţă cu Klara. Stătea, deci, culcat pe spate, cu privirile fixate în tavan şi îşi simţea faţa tot mai încremenită, în timp ce o muscă i se roti prin faţa ochilor şi el nu-şi dădu seama ce putea fi.
Klara veni iar lîngă el şi se aplecă atît de mult asupra ochilor lui, încît, dacă nu ar fi avut stăpînire de sine, ar fi tre­buit să se uite drept în pupilele ei.
— Acum plec. Poate îţi vine chef să mă cauţi mai tîrziu. în încăperile mele dă cea de-a patra uşă, socotind de aici încolo şi mergînd pe aceeaşi parte a coridorului. Treci aşa­dar pe lîngă cele trei uşi, după care ajungi în dreptul aceleia care dă în camera mea. Eu nu mai cobor în sufragerie, rămîn în camera mea. Ai reuşit într-adevăr să mă oboseşti. N-am să te aştept în mod special, dar dacă vrei să vii, vino. Nu uita că mi-ai promis să-mi cînţi la pian. Foarte posibil că te-am vlăguit complet şi nu mai poţi face o singură mişcare; în cazul ăsta rămîi sănătos şi dormi cît pofteşti. Tatii nu-i po­vestesc deocamdată nimic despre păruiala noastră, îţi preci­zez pentru cazul că asta te-ar îngrijora. Spuse toate acestea după care părăsi camera din două salturi, în ciuda aşa-zisei sale oboseli.
Karl se ridică în capul oaselor; nu mai suporta să stea întins. Ca să facă puţină mişcare, se duse pînă la uşă şi se uită în lungul coridorului. Ce întunecime! Fu fericit să închidă uşa, s-o ferece şi să stea din nou lîngă masă, la lumina lumînării. Hotărî pe loc să nu mai rămînă o clipă în această casă, să coboare la domnul Pollunder şi să-i spună deschis cum fusese tratat de către Klara. Nu-i păsa că-şi destăinuie astfel înfrîngerea; cu preţul acestui argument, va cere per­misiunea să plece acasă, eventual chiar străbătînd drumul pe jos. în cazul că domnul Pollunder ar fi avut ceva de obiectat Privitor la înapoierea sa neîntîrziată acasă, Karl l-ar fi rugat să dea ordin ca unul dintre servitori să-l conducă pînă la cel mai apropiat hotel. Desigur că nu se procedează astfel cu nişte gazde amabile, dar e şi mai neobişnuit ca cineva să te trateze în maniera în care l-a tratat Klara. Şi, poftim, ea îi face favoarea să nu-i pomenească deocamdată domnului Pollunder despre păruiala lor, socotind asta drept o amabili­tate ; e într-adevăr strigător la cer ! El, Karl, a fost oare invi­tat să ia parte la o luptă atletică, ca să aibă ruşinea de a fi învins de o fată ? Nu cumva Klara şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii învăţînd trucuri sportive ? Cine ştie dacă nu a fost, la acest capitol, chiar eleva lui Mack. N-avea decît să-i povestească totul de-a fir-a-păr; Mack va fi, nu se îndoia Karl, destul de înţelegător, deşi n-a avut ocazia să se convingă mai îndeaproape. Karl mai ştia însă că, dacă ar beneficia el însuşi de instructajul lui Mack, ar fi capabil de progrese mult mai mari decît Klara; ar fi atunci în măsură să apară aici, într-o bună zi, desigur, neinvitat, ar examina întîi şi întîi faţa locului cu atenţie — ăsta a fost, de fapt, marele avantaj ai Klarei — după care ar înşfăca-o pe această Klara şi ar scutura cu ea divanul ăsta pe care el însuşi fusese răpus azi.
Acum trebuia să găsească drumul spre sufragerie unde, distrat cum fusese din capul locului, îşi uitase probabil pălăria într-un loc nepotrivit. Se gîndea să-şi ia luminarea cu sine, însă drumul şi aşa era greu de dibuit. Nu ştia, de pildă, dacă odaia în care se găsea era situată la acelaşi nivel cu su­frageria ori cu totul în altă parte. Pînă să ajungă aici, Klara îl trăsese în aşa hal după dînsa, încît îi fusese imposibil să se uite în jur. Nu se putuse gîndi decît la domnul Green şi la servitorii care purtau sfeşnice. Pe scurt, Karl nu mai ştia de­loc dacă a urcat o scară, dacă a urcat două, ori poate nici una. Judecind după tot ceea ce se putea zări în jur, era de presupus că această încăpere se afla la un nivel destul de ri­dicat, fapt care îi întărea bănuiala că a urcat un etaj; ţinînd însă cont că şi la intrarea principală ajungeai urcînd nişte trepte, cine ar putea jura că această aripă a clădirii e situată undeva mai sus ? Bine ar fi fost dacă s-ar fi strecurat pe cori­dor vreo rază de lumină scăpată pe după vreo uşă, ori dacă s-ar fi auzit de undeva, oricît de departe şi de slab, o voce !
Ceasul său de buzunar, primit cadou de la unchi, arăta orele unsprezece; Karl apucă luminarea şi ieşi pe coridor. Lăsă uşa deschisă dinadins ca, în caz de nereuşită, să-şi regăsească cel puţin camera ori, la nevoie — caz într-adevăr extrem — uşa Klarei. Spre a nu se închide singură uşa, aşeză acolo un scaun. Trecînd pe lîngă camera Klarei pentru a o coti la stînga, avu ghinionul să întîlnească un curent de aer care, deşi foarte slab, ar fi putut stinge lumînarea, deci Karl ■ fu nevoit să protejeze flacăra cu mîna; fapt e că se opri de ! mai multe ori, ca flacăra tremurătoare să revină la normal. | înainta, deci, cît se poate de încet şi drumul îi părea de două 1 ori mai lung. Karl lăsă astfel în urmă mari porţiuni de ziduri cu desăvîrşite lipsite de uşi încît, pur şi simplu, nu-ţi puteai . imagina ce se află în dosul lor. Se ivi apoi din nou uşă după uşă; încercă să deschidă cîteva, însă erau încuiate şi încăpe­rile păreau evident nelocuite. Era o risipă de spaţiu de neînchipuit şi lui Karl îi veniră în minte cartierele din estul New York-ului, unde îi promisese unchiul său că-l va duce într-o zi; se părea că locuiau acolo mai multe familii într-o singură cameră şi că fiecare familie se cuibărea în cîte un colţ al camerei, în vreme ce copiii se buluceau în jurul părinţilor. Iar aici stăteau pustii atîtea odăi, care sunau a gol ori de cîte ori i se năzărea cuiva să bată la uşă. Lui Karl i se păru că domnul Pollunder are prieteni nesinceri şi rău sfătuitori sau că, la rîndu-i, o iubeşte la nebunie pe fiica sa, deci este un om ca vai de lume. Unchiul îl judecase, desigur, . drept şi numai ambiţia pe care şi-o impusese de a nu in­fluenţa cu nimic părerile lui Karl cu privire la cei din jur îi adusese acestuia plocon această vizită şi goana pe coridoare. Karl era decis să-i povestească unchiului său toate acestea chiar a doua zi, fără ascunziş, întrucît lui — judecind după modul în care se comportase — trebuia să-i fie pe plac această spovedanie şi era de presupus că va asculta cu răbdare tot ce spune nepotul. Tocmai această deprindere a unchiului său de a asculta răbdător tot şi toate nu era pe placul lui Karl; dar la urma urmelor, nici nu era sigur dacă îi displăcea chiar atît de mult.
De o parte a coridorului zidul se isprăvi şi-i luă locul o balustradă de marmură, rece ca de gheaţă. Karl puse jos lumînarea şi se înclină cu precauţie peste balustradă. Un hol larg îl întîmpină. Dacă acesta era holul principal al casei — zarea luminării îi arăta o porţiune boltită a plafonului — atunci de ce nu intraseră acolo ? La ce putea servi oare această încăpere mare şi adîncă ? Aici, sus, aveai impresia că te afli în strana unei biserici. Lui Karl aproape că îi părea rău că nu poate rămîne pînă a doua zi în această casă; condus de către domnul Pollunder, ar fi umblat peste tot, la lumină de zi, şi ar fi primit toate explicaţiile de rigoare.
Balustrada nu era lungă şi Karl ajunse iar în îngustimea coridorului. La o neaşteptată cotitură, intră cu toată puterea în zid şi numai felul său grijuliu de a purta lumînarea îl făcu să n-o scape din mîini şi să n-o stingă. Cum coridorul nu se ■ mai sfîrşea — o fereastră nu exista să dea viaţă locului — şi i cum nimic nu mişca jur împrejur, atît pe sus cît şi înj adîncime, Karl avu impresia că străbate unul şi acelaşi cori­dor umblînd în cerc; ar fi voit să regăsească măcar uşa des-! chisă a camerei sale, însă aceasta nu mai apăru, cum nu mai apăru nici balustrada. Pînă acum Karl se abţinuse să strige, nedorind să stîrnească gălăgie într-o casă străină, la o oră atît de înaintată; acum însă n-avea încotro, socoti un atare lucru devenit normal în casa asta stăpînită de beznă şi era cît pe-aci să strige „hallo" cu voce tare, înspre ambele capete ale coridorului, cînd tocmai observă o luminiţă care se apro­pia din direcţia de unde venise el. Abia acum îşi dădea seama de adevărata mărime a acelui coridor lung şi drept; casa nu era o vilă, era o cetate, şi Karl fu alît de bucuros de apariţia acestei lumini salvatoare încît uită de orice precauţie şi fugi către ea. La primele lui mişcări lumînarea i se stinse. îi era totuna, nu mai avea nevoie de ea; în întîmpinarea lui venea un servitor bătrîn, cu felinar şi care, fără doar şi poate, avea să-i spună încotro s-o ia.
— Cine sînteţi dumneavoastră ? întrebă servitorul şi lumină cu felinarul faţa lui Karl, şi în acelaşi timp pe a sa. Obrazul servitorului părea cumva încremenit din pricina unei bărbi albe, stufoase, care cădea în scutul pieptului, risi­pită în inele mătăsoase. „Trebuie să fie unul din servitorii credincioşi, căruia i se permite să poarte o asemenea barbă", gîndi Karl şi-i studie cu ochi curioşi barba, în lung şi în lat, fără să se ruşineze că celălalt îl observă la rîndul său. De alt­fel îi şi aduse imediat la cunoştinţă că este oaspetele domnu­lui Pollunder şi, ieşind din camera sa pentru a ajunge în sufragerie, nu nimereşte drumul.
— O, da, vorbi servitorul; aici nu am instalat lumina electrică.
— Ştiu, spuse Karl.
— Doriţi cumva să vă aprindeţi lumînarea de la felinarul meu ? întrebă servitorul.
— Vă rog, zise Karl şi aprinse.
— Pe coridorul ăsta suflă un curent grozav, continuă servitorul. Lumînarea se stinge cît ai clipi, motiv pentru care mă folosesc de un felinar.
— Da, un felinar e un lucru cît se poate de practic, spuse Karl.
— Haina dumneavoastră e toată picată cu ceară, ob­servă servitorul şi ţinu felinarul în aşa fel ca celălalt să vadă totul cu uşurinţă.
— Nici n-am observat, exclamă Karl. îi păru foarte rău de cele întîmplate; era vorba de haina lui cea neagră despre care unchiul îi spunea că-i sade cel mai bine dintre toate. Se gîndi apoi că nici încăierarea cu Klara nu-i prea scutise îmbrăcămintea. Servitorul părea destul de binevoitor, îi curăţă haina atît cît putea face la repezeală; Karl se tot învîrtea sub ochii lui, arătînd ba ici, ba colo, cîte o pată pe care servitorul o curăţa supus.
— De ce-i atîta curent aici ? vru să ştie Karl după ce o porniră împreună pe coridor.
— Aici mai trebuie construit mult, explică servitorul. De altfel reconstrucţia a şi început, dar totul merge într-un ritm foarte lent. După cum ştiţi, fac grevă şi lucrătorii din construcţii. O asemenea clădire îţi dă multă bătaie de cap. S-au făcut cîteva străpungeri mari pe care nimeni nu le mai zideşte la loc şi e curent în toată clădirea. Dacă n-aş avea urechile umplute cu vată cred că n-aş rezista.
— în cazul acesta ar trebui să vorbesc mai tare, nu-i aşa ? întrebă Karl.
— Nu. Aveţi o voce clară, zise servitorul. Dar să revin la discuţia despre casă; mai ales aici, în apropierea capelei, pe Porţiunea care, de altfel, va fi separată de restul clădirii, cu­rentul e într-adevăr insuportabil.
— Balustrada, de pe acest coridor duce care va să zică, la o capelă.
— Da.
— Mi-am închipuit că aşa trebuie să fie, spuse Karl.
— E ceva care merită, într-adevăr, să fie văzut, spuse servitorul. Dacă n-ar fi existat capela, fără îndoială că dom­nului Mack nici nu i-ar fi trecut prin minte să fie cumpărată casa asta.
— Domnul Mack ? întrebă Karl. Credeam că edificiul e al domnului Pollunder!
— Desigur, aşa este, vorbi servitorul. însă domnul Mack şi-a spus cuvîntul hotărîtor în această afacere. Nu-l cu­noaşteţi pe domnul Mack ?
— îl cunosc, cum să nu, spuse Karl. Dar ce legătură are el cu domnul Pollunder ?
— Este logodnicul domnişoarei, zise servitorul.
— Ce e drept pe asta n-o ştiam, spuse Karl şi se opri lo­cului.
— Acest lucru vă miră aşa de tare ? întrebă servitorul.
— Voiam doar să nu trec cu uşurinţă peste acest amănunt. Cînd îţi sînt necunoscute asemenea legături, eşti în stare să faci cele mai mari gafe, explică la rîndul său Karl.
— Ceea ce mă miră este că nu vi s-a adus la cunoştinţă în nici un fel acest lucru, zise servitorul.
— Da, într-adevăr, recunoscu Karl ruşinat.
— Probabil au crezut că sînteţi la curent cu această chestiune, vorbi servitorul, şi că nu-i o noutate. De altfel, ?un şi ajuns.
Deschise o uşă în spatele căreia se ivi o scară, coborînd perpendicular, care făcea legătura cu o altă uşă din dosul su­frageriei ; aici totul era iluminat din belşug, ca la sosirea lor.
Din sufragerie, vocile domnilor Pollunder şi Green răsu­nau exact ca în urmă cu două ore; înainte de a pătrunde, ser­vitorul zise:
— Dacă doriţi, vă aştept aici, ca să vă conduc apoi în ca­mera dumneavoastră. Oricum, din prima seară este greu sâ vă orientaţi.
— Renunţ să mă întorc în camera mea, anunţă Karl şi, în chip ciudat, se întrista la aceste vorbe.
— La urma urmei, nu-i nimic tragic în asta, spuse omul de serviciu şi, surîzînd cu oarecare subînţeles, îl bătu protec­tor pe braţ.
Desigur a înţeles din spusele lui Karl că are de gînd să stea toată noaptea în sufragerie, spre a se întreţine şi a bea cu domnii. Karl nu era dispus să se întindă la vorbă, dar cum servitorul îi era dintre toţi cel mai pe plac şi cum acesta i-ar fi putut arăta drumul spre New York, îi zise:
— Văd în faptul că vreţi să mă aşteptaţi o mare amabili­tate pe care o primesc recunoscător. în tot cazul, mă întorc într-o clipă, şi vă voi spune atunci ce am de gînd să fac mai departe. Sînt sigur că voi mai avea nevoie de ajutorul dum­neavoastră.
— Bine, zise servitorul şi puse jos felinarul, iar el se aşeză pe o banchetă scundă, rămasă acolo fără vreo între­buinţare anume; obiectul acesta avea legătură tot cu re-construqia clădirii. Voi aştepta, deci, în acest loc. Puteţi să lăsaţi lumînarea la mine, mai spuse servitorul, cînd Karl'era gata să pătrundă în sufragerie, cu lumînarea aprinsă.
— Distrat mai sînt, se dojeni Karl şi îi întinse servitoru­lui lumînarea; acesta îi mulţumi clătinîndu-şi capul, însă nu puteai şti exact dacă o face anume ori, pur şi simplu, îşi mîngîia barba.
Karl deschise uşa, care zurui zgomotos; nu era însă el de vină, deoarece uşa era croită dintr-o singură foaie de sticlă, care vibra cînd puneai mîna pe clanţă şi o deschideai cu re­peziciune. Karl îi dădu drumul cu spaimă, deoarece avusese intenţia să intre acolo cît mai discret cu putinţă. Nu se întoarse din drum, însă băgă de seamă că servitorul, care coborîse probabil de unde se aşezase, închise uşa în urma lui ftă să facă cel mai mic zgomot.
— Iertaţi-mă că vă deranjez, se adresă Karl celor doi îl priviră cu ochi mari şi miraţi. Cercetă cu o privire su­frageria în lung şi-n lat, să-şi descopere pe undeva pălăria. Da nu o putea zări nicăieri, masa era strînsă şi poate că pălăria îi fusese dusă undeva în bucătărie, ceea ce ar fi fost foarte neplăcut.
— Unde ai lăsat-o pe Klara ? întrebă domnul Pollunder, care nici nu părea prea supărat că fusese întrerupt; îşi schimbă imediat poziţia în fotoliu, întorcîndu-se cu faţa spre Karl. Domnul Green era indiferent; îşi scoase portofelul, un obiect de dimensiuni ciudate, mare şi încăpător, pe care îl răscoli, părînd a căuta un anume lucru prin multele despărţi­turi, însă citind fel de fel de hîrtii care îi cădeau sub ochi.
— Aş avea o rugăminte pe care nu trebuie să o înţelegeţi greşit, zise Karl şi se apropie decis de domnul Pol­lunder ; spre a fi cît mai în vecinătatea acestuia, puse mîna pe braţul fotoliului.
— Despre ce rugăminte e vorba ? întrebă domnul Pol­lunder, privindu-l pe Karl deschis şi sincer. Se înţelege că e ca şi împlinită. întinse braţul şi îl cuprinse pe Karl de mijloc, îl apropie, pînă îl aduse în deschizătura picioarelor. Karl ac­ceptă, deşi se simţea, la urma urmelor, prea matur pentru un asemenea gest. Oricum, rugămintea lui era mai greu de for­mulat acum.
— De fapt, cum îţi place la noi ? întrebă domnul Pollun­der. Nu ţi se pare că, părăsind oraşul, omul se simte la ţară liber ca pasărea ? în general, continuă domnul Pollunder să vorbească dindărătul lui Karl care îl acoperea, deci putînd să arunce o privire cu înţeles spre domnul Green — în general eu simt acest lucru seară de seară.
„Vorbeşte ca şi cum i-ar fi necunoscută casa asta mare, cu nesfîrşitele ei coridoare, cu capelă, încăperi pustii şi întu­nericul cuibărit peste tot", gîndi Karl.
— Ei, reluă domnul Pollunder, să auzim ce rugăminte ai, şi îl scutură prieteneşte pe Karl, care amuţise.
— Vă rog, începu Karl şi, în ciuda faptului că vorbea cu o voce scăzută, nu putu evita să fie auzit de către domnul Green; acesta şedea alături şi n-ar fi fost nimerit să audă această rugăminte, spre a nu o lua drept o ofensă adresa domnului Pollunder. Vă rog să-mi îngăduiţi să plec a încă în noaptea asta.

Cum lucrul cel mai penibil fusese spus, celelalte veneau acum de la sine, într-o repede revărsare, fără a folosi cel mai mic şiretlic; erau nişte lucruri pe care, la drept vorbind, nici nu le ticluise în prealabil.
— Aş vrea nespus de mult să mă întorc acasă. Voi reveni bucuros, căci acolo unde sînteţi dumneavoastră, domnule Pollunder, îmi face plăcere să fiu şi eu. Din păcate, astăzi nu pot rămîne aici. Cum bine ştiţi dumneavoastră, unchiul n-a prea fost de acord să fac această vizită. Nu mă îndoiesc că a avut motivele sale întemeiate, cum motive bine întemeiate are în tot ceea ce face; pot spune că i-am smuls această per­misiune aproape contra voinţei lui. Nu am făcut decît să abuzez de dragostea pe care mi-o poartă. Motivele care l-au făcut să se împotrivească acestei vizite nu mai au acum nici o însemnătate; ştiu în schimb cu siguranţă că nu-i vorba de ceva de natură să vă supere, deoarece sînteţi, în chip cert, cel mai bun prieten al unchiului meu. Nimeni nu se poate compara cu dumneavoastră nici pe departe în ce priveşte prietenia pe care v-o arată unchiul meu. Aceasta e, de fapt, şi singura scuză a neascultării mele, însă, recunosc, insufi­cientă. S-ar putea să vi se pară, din acest punct de vedere, ne­clare raporturile dintre unchi şi nepot şi, în consecinţă, nu amintesc aici decît acele lucruri care au o anumită evidenţă. Pînă nu-mi închei studiile de limbă engleză şi nu mă descurc suficient de bine în domeniul comercial, depind întru totul de bunăvoinţa unchiului meu, avînd dreptul să mă bucur de aceasta în calitate de rudă de sînge. Nu trebuie să vă închi­puiţi că aş fi capabil să-mi cîştig de pe acum singur pîinea în chip mulţumitor. Iar cît despre alte aptitudini, să mă fe­rească Dumnezeu! Educaţia mea are, sub acest aspect, scăderi de ordin practic. Am absolvit patru clase gimnaziale în Europa, ca elev mediocru şi asta este egal cu zero cînd e vorba să cîştig bani, căci gimnaziile noastre sînt foarte rămase în urmă în privinţa programelor de studii. Aţi rîde dacă v-aş povesti ce am învăţat. Dacă studiezi asiduu şi ter­mini un liceu, ca să treci apoi la universitate, foarte probabil că toate capătă un oarecare echilibru şi ajungi, în cele din urmă, la o cultură ca lumea, spre a putea întreprinde ceva şi a avea curaj să cîştigi bani. Spre părerea mea de rău, n-am avut parte de acest lanţ de studii; uneori am senzaţia că nu ştiu absolut nimic şi, la drept vorbind, toate cunoştinţele mele puse cap la cap nu fac faţă cerinţelor americane. Au început să ia fiinţă, ici şi colo, în patria mea, nişte licee spe­ciale pentru învăţarea limbilor moderne şi, bănuiesc, a ştiinţelor comerciale; dar cînd am terminat eu şcoala pri­mară, acestea încă nu existau. Tatăl meu ar fi vrut, se înţelege, să învăţ limba engleză; pe atunci însă eu nu pu­team bănui ce pacoste va da peste mine şi cît de mult voi avea nevoie de această limbă, asta-i una, iar în al doilea rînd îmi luau mult timp studiile gimnaziale, încît nu aveam sufi­cient timp liber pentru alte preocupări. Pomenesc toate acestea spre a vă arăta cît de mult depind de unchiul meu şi, deci, cît de îndatorat îi sînt. Veţi recunoaşte, cred, că în atari împrejurări, nu-mi pot îngădui vreun fapt care ar fi contrar, chiar şi în aparenţă, cu voinţa lui. De aceea trebuie să mă întorc imediat acasă, spre a repara, măcar în parte, greşeala făcută faţă de unchiul meu.
Pe tot parcursul acestui lung discurs, domnul Pollunder l-a ascultat atent pe Karl şi l-a strîns cu discreţie şi de mai multe ori la piept, îndeosebi cînd pomenea de unchiul său; în cîteva rînduri s-a uitat sever şi cu vădită nelinişte la Green, care se ocupa în continuare de portofelul său. Karl însă, pe măsură ce se confesa şi îi deveneau tot mai clare ra­porturile cu unchiul său, era tot mai nerăbdător şi, fără voia lui, căută să se elibereze de braţul lui Pollunder. Toate îl in­comodau aici; nu voia altceva decît s-o ia la goană spre unchiul său, ajungînd dincolo de uşa de sticlă, coborînd pe scări, parcurgînd aleea, şoselele, străbătînd suburbii şi apoi marea arteră de circulaţie. Toate se legau, i se aşterneau în cale, păreau că-l aşteaptă pe el, că îl cheamă insistent. Bunătatea domnului Pollunder şi felul de a fi scîrbos al dom­nului Green nu mai existau acum; se afla în sufrageria aceea plină de fum şi nu mai avea vreo altă dorinţă decît să i se îngăduie a-şi lua rămas bun. în ceea ce îl priveşte pe domnul Pollunder lucrurile puteau fi socotite ca şi încheiate, iar pe domnul Green care venea spre el era gata să-l înfrunte; simţea totuşi o teamă nelămurită din toate părţile, împăien-jenindu-i ochii prin tăria cu care îl asalta.
Se dădu cu un pas îndărăt, ca să se afle la o distanţă egală între domnul Pollunder şi domnul Green.
— Intenţionaţi să-i spuneţi ceva ? întrebă domnul Pol­lunder pe domnul Green, apucîndu-l îmbietor de mînă.
— N-aş găsi ce să-i spun, zise domnul Green, scoţînd, în cele din urmă, din buzunarul său o scrisoare pe care o puse pe masă. Este destul de lăudabil că vrea să se întoarcă la un­chiul său şi, dacă ne gîndim bine, s-ar părea să-i producă ast­fel unchiului o mare plăcere, afară de cazul că nu l-a supărat prea rău prin această nesupunere deloc neglijabilă. în acest al doilea caz nu încape îndoială că ar fi mai bine să rămînă aici. La urma urmelor e greu să spun ceva precis; deşi sîntem amîndoi prietenii unchiului şi este cît se poate de greu de stabilit o diferenţă între prietenia pe care i-o port eu şi aceea a domnului Pollunder, în sufletul senatorului n-ai cum să priveşti, mai ales de la un număr apreciabil de kilo­metri care ne despart de New York.
— Vă rog domnule Green, vorbi Karl şi, făcînd efortul de a se stăpîni, se apropie de acesta. Deduc din cuvintele dumneavoastră că cel mai nimerit lucru ar fi să mă întorc imediat acasă.
— Nu am vrut de loc să spun aşa ceva, negă domnul Green şi începu să contemple scrisoarea, în timp ce degetele sale se jucau cu plicul. Se putea înţelege că răspunde astfel întrebării domnului Pollunder, în sensul că n-ar avea ceva de zis în legătură cu Karl.
între timp, domnul Pollunder se apropie de Karl, pe care îl duse la o oarecare depărtare de domnul Green, lîngă una din ferestrele mari.
— Dragă domnule Rossmann, zise aplecîndu-se spre urechea lui Karl, nu însă înainte de a-şi şterge obrazul cu ba­tista şi a-şi sufla nasul. Doar nu crezi cumva că am intenţia sâ te reţin aici împotriva voinţei dumitale ?! Despre asta nici nu poate fi vorba. Din păcate, nu pot să-ţi ofer maşina; aceasta se află într-un garaj public, la o mare depărtare de aici, deoarece amenajările în curs nu mi-au dat răgazul să-mi fac un garaj propriu. Şoferul, la rîndul său, nu doarme aici în casă, ci pe undeva în apropierea garajului, nici eu nu ştiu exact unde. Afară de asta, nu are vreo obligaţie să fie acasă la această oră, datoria lui fiind să se prezinte dimineaţa la timp. Nu ţi-am spus însă toate astea spre a te împiedica să te reîntorci imediat acasă. Dacă insişti, te pot conduce pînă la prima staţie de metro; trebuie să ştii însă, că staţia asta e atît de îndepărtată încît nu vei ajunge acasă mult mai devreme decît în cazul că ai pleca dimineaţa, cu maşina mea, la orele şapte, cînd pornim noi de obicei.
— Aş prefera, în acest caz, domnule Pollunder, să iau metroul, spuse Karl. Pierdusem din vedere posibilitatea reîntoarcerii cu metroul. Chiar dumneavoastră aţi afirmat că ajung mai repede cu metroul decît dacă aş pleca dimineaţa cu maşina.
— Dar diferenţa de timp e foarte mică.
— Totuşi, totuşi, domnule Pollunder, insistă Karl; îmi voi aduce aminte mereu de amabilitatea dumneavoastră şi mă voi întoarce oricînd cu plăcere, bineînţeles dacă veţi voi să mă mai invitaţi după purtarea mea de azi. S-ar putea ca atunci să vă pot explica mai bine motivul pentru care acum îmi este atît de preţios fiecare minut pe care îl cîştig spre a-l revedea pe unchiul meu. Şi, ca şi cum ar fi obţinut de acum permisiunea să plece, adăugă : Dar să nu mă însoţiţi în nici un caz. Este într-adevăr de prisos. Afară se află un servitor care mă va întovărăşi cu plăcere pînă la staţia de metro. Acum trebuie doar să-mi caut pălăria. Spunînd aceste ultime cuvinte, traversă încăperea, făcînd o ultimă şi grăbită încer­care să-şi găsească pălăria.
— Şapca mea nu ţi-ar putea fi de folos ? vorbi domnul Green şi îşi scoase şapca din buzunar. S-ar putea să ţi se po­trivească.
Karl se opri cu uimire şi zise:
— Doar n-am să vă iau şapca. Pot foarte bine să plec în capul gol. Nu am nevoie de nimic.
— Nu este şapca mea; în defintiv, ia-o.
— în orice caz, mulţumesc, zise el, şi, pentru a nu mai tărăgăna lucrurile, primi şapca. Şi-o puse şi rîse din prima clipă, deoarece i se potrivea de minune; şi-o scoase apoi şi o cercetă, fără să poată descoperi ceva anume la ea, după cum era şi de bănuit. Era o şapcă nou-nouţă. Mi se potriveşte foarte bine, spuse el.
— Ei, poftim, i se potriveşte ! exclamă domnul Green şi izbi cu pumnul în masă.
Karl se îndreptă spre uşă să-i dea de ştire servitorului, cînd domnul Green se ridică, se destinse după masa abun­dentă şi odihna prelungită, apoi se lovi cu pumnul în piept şi zise pe un ton care putea fi luat şi ca sfat şi ca ordin:
— înainte de a pleca trebuie să-ţi iei rămas bun de la domnişoara Klara.
— Asta aşa e, zise şi domnul Pollunder care de aseme­nea se ridicase. Glasul acestuia din urmă era lipsit de convin­gere, cuvintele nu prea îi erau la îndemînă; bătu uşor cu palma pe cusătura pantalonilor, după care începu să des­cheie şi să încheie nasturii sacoului său croit după ultima modă, foarte scurt, încît abia îi ajungea pînă la şolduri, lucru ce nu-l putea avantaja pe un om gras cum era domnul Pol­lunder. De altminteri, cînd acesta se afla alături de domnul Green, îţi dădeai lesne seama că masivitatea domnului Pol­lunder nu era un semn de sănătate; spatele său era niţel încovoiat, burta avea moliciuni şi se revărsa, o adevărată po­vară, în timp ce obrazul îi era palid şi chinuit. Dimpotrivă, domnul Green, care era poate ceva mai rotofei decît domnul Pollunder, avea o grăsime mai bine legată, călca vioi, ostăşeşte, iar capul şi-l purta drept, legănîndu-l uşor; avea alura unui gimnast de marcă, pe care îl priveai cu plăcere.
— Du-te, deci, mai întîi la domnişoara Klara, reluă domnul Green. Acest lucru te bucură desigur şi se potriveşte de minune şi cu felul în care îmi orînduisem eu însumi timpul, pentru că — încă înainte de plecarea dumitale — am să-ţi comunic ceva interesant, ceva care ar putea hotărî într-un fel sau altul această reîntoarcere. O raţiune superioară mă opreşte, din păcate, să divulg ceva înainte de miezul nopţii. Iţi poţi închipui că acest lucru nu-mi face deloc plăcere, deoarece îmi strică somnul, însă trebuie să ţin seamă de dis-Poziţia primită. Acum este ora unsprezece şi un sfert, aşa că mai am timp să-mi termin convorbirile de afaceri cu domnul Pollunder; cum prezenţa dumitale ne-ar putea stingheri, ai putea petrece un timp ceva mai îndelungat cu domnişoara Klara. Revino aici exact la orele douăsprezece şi vei afla cele de trebuinţă.
Putea oare Karl să evite această invitaţie care nu-i cerea decît politeţe şi recunoştinţă faţă de domnul Pollunder ?! Unde mai pui că i se adresa un ins necioplit şi în afara ches­tiunii ? în schimb, domnul Pollunder, care ar fi fost poate in­teresat în aceasta, se arăta cît se poate de rezervat; nu-i vorbea şi nici nu-l privea. Şi care va fi acel lucru interesant pe care îl va afla la miezul nopţii ? De vreme ce acel ceva, în loc să-i grăbească reîntoarcerea cu trei sferturi de oră, i-o amîna, însemna că n-avea cum să-l intereseze, îl lăsa cu totul rece. De altfel nu era convins că ar mai fi cazul să treacă pe la Klara, care era duşmana lui. De-ar fi avut asupra lui măcar cuţitul acela de cioplit, pe care i-l oferise unchiul său drept coupe-papier! Camera Klarei era probabil un iad, te pîndeau primejdii la tot pasul. Acum era însă cu totul nelalocul său să spui ceva contra Klarei; ea era fiica lui Pollunder şi, după cum i se spusese, logodnica lui Mack. Dacă ea s-ar fi purtat cît de cît mai ca lumea, nu încape îndoială că ar fi admirat-o sincer prin prisma acestor relaţii. încă mai avea în minte toate aceste lucruri cînd băgă de seamă că nimănui nu-i păsa de reflecţiile lui, iar Green deschise uşa şi strigă către servi-ş tor, care sărise de pe bancheta sa:
— Condu-l pe acest tînăr la domnişoara Klara.
„Aşa se execută un ordin", îşi zise Karl, pe cînd servitoi îl luă de mînă şi, gîfîind de bătrîneţe, îl duse aproape în fugi pe un drum deosebit de scurt, pînă la camera Klarei. Trecu prin faţa odăii sale şi uşa mai era deschisă încă; ar fi vrut intre măcar o clipă, pentru a se calma. Servitorul însă nu-i permise aşa ceva.
— Nu! Trebuie să mergeţi la domnişoara Klara, zise| acesta. Aţi auzit cu urechile dumneavoastră acest lucru.
— M-aş opri doar o clipă, vorbi Karl, gîndindu-se că va lungi puţin pe canapea; timpul pînă la miezul nopţi putea trece astfel mai iute.
— Nu-mi îngreuiaţi îndeplinirea unui ordin, vorbi cate­goric servitorul.
„Pare a crede că această vizită la domnişoara Klara este o pedeapsă", gîndi Karl, făcînd cîţiva paşi, după care se opri din nou încăpăţînat.
— Veniţi o dată, domnişorule, îl zori servitorul. Din moment ce sînteţi aici... Ştiu că aţi vrut să plecaţi încă în timpul nopţii, dar asta nu-i după voia fiecăruia. V-am spus, de altfel, că nu va fi posibil.
— Eu vreau să plec şi am să plec, se încăpăţînă Karl. îmi voi lua doar rămas bun de la domnişoara Klara.
— Tocmai! continuă servitorul — şi Karl putu să ob­serve că acesta nu crede un cuvînt din ceea ce spune. Atunci de ce ezitaţi să vă luaţi rămas bun ? Veniţi o dată !
— Cine-i pe coridor ? se auzi vocea Klarei. Apăru în ca­drul unei uşi apropiate şi ţinea în mînă o lampă mare de masă cu abajur roşu. Servitorul fugi spre ea şi-i dădu rapor­tul. Karl se apropie încet.
— Vii cam tîrziu, spuse Klara.
Fără a lua în seamă deocamdată cele spuse, Karl se aplecă spre servitor, căruia îi spuse încet, dar pe un ton as­pru, poruncitor, dat fiind că îi cunoştea deja felul de a fi:
— Să mă aştepţi în faţa acestei uşi!
— Tocmai voiam să mă culc, spuse Klara şi aşeză lampa pe masă. Servitorul închise şi de astă dată uşa cu grijă pe di­nafară exact cum procedase jos, în sufragerie. E trecut de unsprezece şi jumătate.
— Trecut de unsprezece şi jumătate ? se întrebă Karl părînd că această cifră îl sperie. înseamnă că trebuie să-mi iau rămas bun imediat, deoarece la orele douăsprezece fix trebuie să fiu în sufragerie.
— Ce afaceri urgente te aşteaptă ? întrebă Klara, în timp ce, cu gîndurile aiurea, îşi puse în ordine pliurile am­plei cămăşi de noapte. Era îmbujorată la faţă, surîdea întruna. Karl trăia sentimentul că nu mai exista vreun pericol să se ia din nou la harţă cu Klara. Nu ai putea totuşi să cînţi puţin la pian, aşa cum mi-a promis tata ieri şi chiar dumneata astăzi ?
— Dar nu este prea tîrziu ? întrebă Karl. I-ar fi plăcut să n-o refuze, pentru că era cu totul alta acum, părînd a avea ceva din distincţia lui Pollunder sau a domnului Mack.
— Ce-i drept e tîrziu, spuse ea şi avu aerul de a-şi fi pierdut cheful pentru muzică. De altfel, fiecare sunet prinde ecou în casa asta şi sînt sigură că dacă ai cînta, s-ar trezi toată servitorimea de la mansardă.
— Atunci nu mai cînt. La urma urmei, nu mă îndoiesc că voi mai reveni. Dacă nu ţi-e prea greu, vizitează-l o dată pe unchiul meu şi cu acea ocazie vei arunca o privire şi în ca­mera mea. Am o pianină minunată. Unchiul mi-a dat-o ca­dou. Am să-ţi cînt atunci toate bucăţile pe care le ştiu, dacă îţi va face plăcere; din păcate nu sînt multe aceste piese şi nici nu se potrivesc cu un instrument atît de mare ca acesta, pe care ar trebui să-l folosească doar virtuozii. S-ar putea să-ţi împlinesc şi această plăcere, dacă mă vei anunţa din vreme; unchiul meu tocmai intenţionează să angajeze un profesor cu renume — îţi închipui ce bucurie ! — şi prezenţa lui o să te stimuleze, sper, să-mi faci o vizită în timpul unei lecţii de pian. Să fiu sincer, mă bucur că-i prea tîrziu pentru a mai cînta, căci, realmente, încă nu ştiu nimic; te-ai mira cît de puţin ştiu. Şi acum permite-mi să-mi iau rămas bun, e timpul să te culci. întrucît Klara îl privea cu bunătate şi părea să fi uitat de tot păruiala de adineauri, îi surîse şi adăugă în timp ce îi întindea mîna: în patria mea e obiceiul să se zică: Somn uşor, vise plăcute.
— Aşteaptă, zise ea refuzîndu-i mîna. Poate totuşi cînţi. Deschise o uşiţă laterală unde se zărea, la numai cîţiva paşi, o pianină.
„Ce-o mai fi şi asta ? se întrebă Karl. Mult nu mai pot întîrzia, oricît ar fi ea de drăguţă." Dinspre coridor se auzi o bătaie în uşă, aceasta se întredeschise şi se ivi servitorul care — neîndrăznind să deranjeze — şuşoti de acolo:
— Scuzaţi-mă, am fost chemat acum şi nu mai pot aştepta.
— Duceţi-vă, îi spuse Karl, care avea acum destul curaj să-şi caute singur drumul spre sufragerie. Lăsaţi-mi numai felinarul în faţa uşii. De altfel, cît e ceasul ?
— Aproape douăsprezece fără un sfert, răspunse servi­torul.
— încet mai trece timpul, spuse Karl. Servitorul era pe punctul de a închide uşa cînd tînărul îşi aminti că nu-i dăduse încă bacşiş; scoase un şiling din buzunarul pantalo­nului — se deprinsese să-şi ia mereu cu sine bani mărunţi, pe care să-i sune prin buzunare, după bunul obicei american, în timp ce banii de hîrtie îi ţinea în buzunarul vestei. îi întinse deci servitorului piesa de un şiling, zicînd: Pentru bunele dumitaje servicii.
Klara reveni, aranjîndu-şi coafura înaltă, cînd îi dădu prin minte lui Karl că nu-i bine să se lipsească de servitor. Cine îl va conduce pînă la staţia de metrou ? La urma urmei, domnul Pollunder putea să găsească alt servitor; şi nu-i ex­clus ca acesta să fi fost chemat doar pînă în sufragerie, aşa încît îl va avea la dispoziţie mai tîrziu.
— Totuşi, te-aş ruga să cînţi puţin. Aici se aude muzică atît de rar, încît n-aş vrea să pierd o asemenea ocazie.
— Aşadar, fiecare lucru la timpul său, spuse Karl şi, fără a mai sta pe gînduri, se aşeză la clavir.
— Doreşti partitură ? întrebă Klara.
— Mulţumesc, nici nu ştiu să citesc bine notele, fu răspunsul lui Karl, care începu să cînte. Era un cîntec nu prea lung care după cum îşi dădea seama Karl, trebuia cîntat într-un tempo lent, spre a putea fi lesne înţeles, mai ales uind vorba de o ureche străină; Karl îl dădu însă peste cap, îl interpretă în cel mai cumplit ritm de marş. După ce isprăvi, liniştea izgonită puse din nou stăpînire pe casă, reve­nind parcă de prin unghere.
— Destul de drăguţ, spuse Klara, fără a folosi una din formulele de politeţe care l-ar fi putut măguli pe cel ce cîntase.
— Cît e ceasul ? întrebă Karl.
— Douăsprezece fără un sfert.
— înseamnă că mai am ceva timp la dispoziţie, spuse el: şi gîndi astfel: „Adevărul e că nu mă obligă nimeni să cînt toate cele zece cîntece pe care le ştiu, dar unuia tot îi mai dau drumul" şi începu să cînte cîntecul său soldăţesc prefe­rat, îl cîntă atît de rar încît dorinţa aţîţată a ascultătoruluij chema pur şi simplu nota următoare, pe care Karl o reţim cu zgîrcenie, ca s-o elibereze apoi cu mare greutate. E dre] că era pus în situaţia ca la fiecare frază melodică să ghii notele din puzderia de clape şi, afară de asta, simţi cum năpădeşte nostalgia dureroasă care ţîşneşte în acel final d< cîntec, cerînd parcă alt sfîrşit, pe care însă tînărul nu-l m putea găsi.
— Sînt neputincios, spuse Karl după ce termină şi o p; pe Klara cu lacrimi în ochi.
Din camera vecină se auziră aplauze puternice.
— Mai ascultă cineva ! strigă Karl trezit la realitate.
— Este Mack, spuse Klara pe un ton scăzut.
De dincolo începură să se audă chemările celuilalt: Karl Rossmann, Karl Rossmann!
Karl sări peste bancheta din faţa pianului şi deschise uşa spre camera de alături. Acolo era Mack, pe jumătate culcat într-un pat cu baldachin şi o cuvertură aruncată neglijent îi învelea picioarele. Baldachinul de mătase albastră era singu­rul lucru luxos, cu o notă feminină, în rest, patul era făcut cu simplitate, croit din esenţe tari şi sculptat la colţuri. Pe nop­tieră ardea o luminare, iar lenjeria de pat şi cămaşa lui Mack erau atît de albe încît lumina pe care o reflectau îţi lua ochii; din această pricină baldachinul părea să fi luat foc, îndeosebi pe la margini, unde mătasea era uşor evazată şi făcea cute. îndărătul lui Mack, patul şi tot ce se mai afla acolo se cufun­dau într-un întuneric absolut. Klara se sprijinea de pat şi nu se uita decît la Mack.
— Servus, zise acesta şi întinse mîna spre Karl. Cînţi destul de bine; pînă acum nu am cunoscut decît arta dumi-tale ecvestră.
— Mă pricep la fel de prost la una ca şi la cealaltă, spuse Karl. Dacă aş fi bănuit că mă asculţi, se înţelege că n-aş fi cîntat. Dar stimata dumitale... domnişoară... îşi întrerupse fraza; se codea să pronunţe cuvîntul „logodnică" deoarece era clar că Mack şi Klara se culcau împreună.
— Am bănuit că n-ai fi cîntat, zise Mack. De aceea a tre­buit să te ademenească Klara să vii de la New York. Altmin­teri nu te-aş fi auzit niciodată cîntînd. Ceea ce ai izbutit e de nivelul unui începător oarecare; ba chiar în cazul cîntecelor cu care erai întrucîtva familiarizat şi care sînt scrise într-o manieră extrem de primitivă, ai făcut nişte greşeli. Totuşi, m-am bucurat foarte mult, trecînd peste faptul că în general nu dispreţuiesc încercările nimănui. Nu vrei să iei loc şi să mai rămîi o clipă cu noi ? Klara, dă-i un scaun.
— Mulţumesc, zise Karl rămînînd locului. Nu pot întîrzia, oricît aş dori acest lucru. Aflu prea tîrziu că există încăperi atît de prietenoase în această casă.
— Transform totul în stilul ăsta, zise Mack.
Se auziră atunci douăsprezece bătăi de clopot, curgînd în succesiune, sunetele acoperindu-se unul pe celălalt. Karl simţi cum îi atinge obrajii suflul acestor mişcări ample de clopote care pendulau. Ce fel de sat putea să aibă asemenea clopote ?
— E timpul, zise Karl şi îşi flutură degetele spre Mack şi Klara, fără să dea mîna cu ei, după care fugi pe coridor. Aici nu găsi felinarul şi îi păru rău că s-a grăbit să-i dea bacşiş ser­vitorului. Pipăi zidul voind să înainteze pînă va da de uşa deschisă a camerei sale; abia străbătuse jumătate din acest spaţiu cînd îl zări pe domnul Green, care se apropia repede, umblînd legănat, cu o lumînare înălţată deasupra capului. în mîna cu luminarea avea şi o scrisoare.
— Rossmann, de ce nu vii ? De ce mă laşi să aştept ? în defintiv, ce ai făcut la domnişoara Klara ?
„Cam multe întrebări, aprecie Karl. Şi, pe deasupra, mă Şi înghesuie în zid." Fapt e că celălalt se postase atît de aproape de Karl, care se sprijinise cu spatele de perete, încît
îl incomoda vădit. Pe coridorul acela, statura lui Greei căpăta proporţii ridicole şi Karl se întrebă în glumă dacă nu-l înghiţise cumva pe bunul domn Pollunder.
— E clar că nu eşti un om de cuvînt. Promiţi să cobori la orele douăsprezece şi, de fapt, dai tîrcoale pe la uşa dom­nişoarei Klara. Cît mă priveşte, ţi-am promis pentru miezul nopţii ceva interesant şi iată-mă sosit cu acel ceva.
Vorbind astfel, îi înmînă lui Karl un plic pe care sta scris: „Pentru Karl Rossmann. A se preda personal, la miezul nopţii, oriunde s-ar afla el în acel moment."
— La drept vorbind, spuse domnul Green în timp ce Karl deschidea scrisoarea, nu-i lucru de ignorat că am venit de la New York special. N-ar trebui să mă faci să alerg după dumneata pe coridoare.
— Este de la unchiul! exclamă Karl de cum îşi aruncă privirile asupra scrisorii. M-am aşteptat la asta, explică el, \ privindu-l pe domnul Green.
— îmi este total indiferent dacă te-ai aşteptat la asta sau | nu. Apucă-te de citit, îi porunci şi apropie lumînarea să vadă * mai bine.
Karl citi următoarele:
„Dragul meu nepot! Aşa cum desigur ţi-ai putut da seama în timpul convieţuirii noastre, din nefericire prea scurtă, şînt întru totul un om al principiilor, fapt neplăcut şi trist nu nu-; mai pentru cei din jurul meu, ci şi pentru mine. Dar acestor j principii le datorez tot ceea ce sînt şi nimeni, nici măcar tu, dragă nepoate, nu este în măsură a-mi cere să mă dezic de] principii pe lumea asta, chiar dacă mi-ar veni odată ideea să; îngădui un atac general împotrivă-mi, la care tu ai lua parte primul. Cum te-aş mai prinde atunci tocmai pe tine şi te-aş face zob cu mîinile astea care stau acum asupra hîrtiei şi scriu ! Deşi, deocamdată, n-am vreun semn că aşa ceva s-ar putea întîmpla, e de datoria mea să te îndepărtez neapărat de lîngă mine, după incidentul de astăzi, şi te rog insistent n mai căuta să intri în legătură cu mine, nici personal, nici prin scrisori ori cu ajutorul intermediarilor. Pentru că ai hotărît să mă părăseşti astă-seară contrar voinţei mele, rămîi la această hotărîre toată viaţa : numai aşa devine aceasta o de­cizie a ta, demnă de un bărbat. Drept mesager l-am ales pe domnul Green, prietenul meu cel mai bun, care îţi va adresa desigur destule cuvinte de mîngîiere ce îmi lipsesc mie în clipa de faţă. Este un om influent şi, dacă ar fi s-o facă numai de dragul meu, tot îţi va veni în ajutor, cu fapta şi cu poveţele sale, ajutîndu-ţi să faci primii paşi de sine stătători. Spre a putea înţelege despărţirea noastră, care, pe măsură ce ajung spre finalul scrisorii, îmi pare de necrezut, trebuie să îţi re­pet întruna : familia ta, Karl, nu e în stare să-ţi ofere nimic bun ! în caz că domnul Green ar uita să-ţi înmîneze geaman­tanul tău şi umbrela, adu-i aminte. Cele mai bune urări pen­tru fericirea ta viitoare. Devotatul tău unchi, Jakob."
— Ai terminat ? întrebă Green.
— Da, spuse Karl. Mi-aţi adus geamantanul şi umbrela ?
— Iată, zise Green şi aşeză pe ciment geamantanul vechi al lui Karl, pe care îl ţinuse pînă atunci cu abilitate, în mîna stîngă, la spate.
— Şi umbrela ? mai întrebă Karl.
— Totul e aici, zise Green; umbrela ieşi la iveală dintr-un buzunar al pantalonului, unde fusese atîrnată. Obiectele as­tea le-a adus un oarecare Şubal, maşinist-şef pe linia Ham-burg — America. Pretinde că le-a găsit pe vapor. Cînd se va ivi ocazia îi vei putea mulţumi.
— Bine că măcar mi-am regăsit lucrurile, spuse Karl, aşezînd umbrela deasupra geamantanului.
»' — Domnul senator te povăţuieşte să ai mai multă grijă de ele în viitor, îi puse în vedere domnul Green, după care întrebă cu o vădită curiozitate personală : De fapt, ce fel de geamantan e ăsta ?
— Este un gemantan pe care îl folosesc recruţii din pa-Jtria mea atunci cînd se duc la armată, dădu lămuriri Karl. E |jechiul cufăr de campanie al tatălui meu. Aş zice că e destul de practic. Apoi adăugă surîzînd : Bineînţeles, dacă nu este uitat pe undeva.
— în definitiv eşti destul de instruit, zise Green. Foarte probabil că nu mai ai un al doilea unchi în America. îţi dau, deci, un bilet de tren clasa a treia pentru San Francisco. Eu am hotărît această călătorie a dumitale; întîi de toate, Ves­tul îţi poate oferi mai multe posibilităţi de cîştig, iar în al doilea rînd, în orice ramură ai vrea să lucrezi prin locurile astea, vei da de unchiul dumitale şi o eventuală întîlnire tre­buie evitată cu orice preţ. La San Francisco poţi lucra cu to­tul nestingherit; porneşti de jos, fără multă bătaie de cap, şi cauţi să te ridici, încetul cu încetul, prin muncă.
Karl nu găsea nici o urmă de răutate în aceste cuvinte; vestea rea pe care celălalt i-o tăinuise toată seara ajunsese la destinaţie şi, din acel moment, Green îi apărea ca un om inofensiv, cu care puteai vorbi eventual mai deschis decît cu oricare altul. Oricît de bun ar fi omul pe care, împotriva voinţei lui, îl faci solul unei hotărîri atît de secrete şi de chi­nuitoare, este normal să apară suspect atîta timp cît deţine asemenea taină. Voind să recurgă la ajutorul unui om expe­rimentat, Karl spuse:
— Voi părăsi de îndată această casă, unde am fost pri­mit în calitate de nepot al unchiului meu; ca străin nu mai am ce căuta aici. Dacă aţi avea amabilitatea să-mi arătaţi pe unde să ies şi să-mi arătaţi drumul care să mă ducă pînă la hanul cel mai apropiat.
— Dar repede, zise Green. îmi dai prea multă bătaie de cap.
Văzînd cu ce paşi mari porneşte la drum Green, Karl încetini, părîndu-i-se suspectă această grabă. îl apucă pe Green de poala hainei şi, pentru că tot trebuia odată clarifi­cată chestiunea, îi spuse dintr-o răsuflare:
— îmi mai datoraţi o explicaţie; pe plicul scrisorii scrie, clar ca bună ziua, că trebuie să-mi fie predat la miezul nopţii, oriunde m-aş afla. De ce m-aţi reţinut, deci, atunci cînd am: vrut să plec de aici la orele unsprezece şi un sfert ? V-aţi depăşit prin asta mandatul!
Green făcu înainte de toate, un gest cu mîna, dînd a înţelege că obiecţia lui Karl este exagerată şi inutilă, după care spuse:
— Scrie oare pe plic că trebuie să mă las fugărit din pri­cina dumitale ca un cal de curse ? Textul scrisorii lasă oare să se întrevadă că recomandarea trebuie interpretată astfel ? Dacă nu te-aş fi reţinut, aş fi fost pus în situaţia să-ţi predau această scrisoare chiar la miezul nopţii, undeva pe şosea.
— Nu, spuse Karl fără a se intimida cîtuşi de puţin. Nu este chiar aşa. Pe plic scrie „a se preda la miezul nopţii". Fiind cît de cît obosit nici nu m-aţi fi putut urmări sau — lu­cru pe care domnul Pollunder n-ar fi în stare să-l creadă — aş fi ajuns pînă la miezul nopţii la unchiul meu. Ar fi fost, în definitiv, de datoria dumneavoastră să mă duceţi înapoi la unchiul meu cu maşina proprie, despre care nu s-a scos o vorbă tocmai pentru că cerusem cu tărie să mă întorc. Nu scrie clar pe adresă că miezul nopţii e ultimul meu termen ? Dumneavoastră purtaţi vina pentru că l-am pierdut.
Karl îl privi pe Green cu ochi severi şi văzu cum în cugetul celuilalt se dă lupta între ruşinea de a fi fost dat în vileag şi bucuria de a i se fi împlinit intenţiile. Se regăsi în cele din urmă şi spuse răstit, de parcă ar fi trebuit să-l întrerupă pe celălalt dintr-un lung discurs, deşi Karl isprăvise de mult:
— Nici o vorbă în plus !
Karl trebui să-şi strîngă degrabă geamantanul şi umbrela, după care fu împins printr-o uşiţă pe care Green o deschise. Tînărul se trezi, spre mirarea lui, sub cerul liber. Se afla în capul unei scări recent adăugate acelei clădiri. Scara nici nu avea balustradă. N-avea altceva de făcut decît să coboare şi să cotească uşor la dreapta pe aleea care ducea spre şosea. Era lună plină şi n-avea cum să se rătăcească. în grădină auzi lătratul sacadat al cîinilor, care, lăsaţi în libertate, alergau care încotro printre arborii învăluiţi de întuneric. Cum era o linişte de cristal, se auzea cum se tăvălesc cîinii prin iarbă, după ce alergaseră în salturi mari.
Karl ieşi cu bine din grădină, cîinii nu-i tăcură nici un rău. Nu-şi putea da seama exact în ce direcţie se afla New York-ul. Venind încoace fusese prea puţin atent la acele amănunte care i-ar fi fost de ajutor acum. Dar nici n-avea de ce să plece neapărat la New York, unde nu-l aştepta nimeni şi unde, mai ales, cineva anume nu-l aştepta chiar deloc. Alese, deci, o direcţie oarecare şi se aşternu la drum.

(va urma)