America (1)

Franz Kafka

FOCHISTUL
De pe vasul care intra în portul New York cu motoarele încetinite, tînărul Karl Rossmann, în vîrstă de şaisprezece ani, expediat în America de sărmanii lui părinţi pentru că fusese sedus de o servitoare care îi făcuse un copil, privea cu încîntare statuia zeiţei Libertăţii, zărită încă din larg, dar care se ivea acum parcă dintr-o lumină solară devenită brusc eruptivă. Braţul cu spada se înălţa drept, de parcă atunci ar fi fost ridicat, în timp ce în jurul corpului statuar adia vîntul.
„Ce înaltă e !" îşi zise el, şi cum nu se mai urnea din loc, valul tot mai gros al hamalilor îl împinse treptat pînă lîngă bordaj.
Un tînăr, pe care îl cunoscuse fugitiv în timpul călătoriei, îl întrebă în treacăt:
— Nu ai chef să cobori ?
— Cum să nu, sînt gata ! răspunse Karl surîzînd şi, ca să pară cît mai grozav, fiindcă era un băiat puternic, îşi aruncă geamantanul pe umăr. Cu ochii la cunoscutul său, care dispărea în forfota pasagerilor legănîndu-şi uşor bastonul, Karl îşi dădu seama, cu spaimă, că îşi uitase umbrela jos, în cabină. Se grăbi să-l roage pe acel cunoscut să aibă amabilitatea să-i păzească o clipă geamantanul, ceea ce pe respectivul nu-l încînta deloc, îşi roti privirea spre a şti unde să revină, după care o luă la fugă. Avu ghinionul ca uşa unui culoar, care i-ar fi scurtat considerabil drumul, să fie pentru prima oară încuiată, probabil din raţiuni privind ordinea debarcării pasagerilor; fu deci nevoit să coboare un şir nesfîrşit de trepte, să parcurgă culoare care coteau întruna, să treacă printr-o încăpere pustie, cu un birou la care nu şedea nimeni, pînă se rătăci de-a binelea pe acest drum pe care circulase doar în grup, cel mult de două ori în timpul călătoriei sale. Cum nu întîlnea pe nimeni, dar deasupra sa puntea bubuia sub tropotul miilor de paşi ai pasagerilor şi îi ajungeau în auz, ca un zvon depărtat, ultimele bătăi ale maşinilor, gata să fie oprite, Karl nu mai stătu pe gînduri şi, dezorientat, bătu în prima uşă care se ivi în cale.
— E deschisă! strigă cineva din interior şi Karl, răsuflînd uşurat, împinse uşa. Ce baţi ta nebunul ?! îl luă în primire un ins cu statură de uriaş, abia aruncîndu-şi privirile asupra lui. O lumină obosită pătrundea prin hublou în cabina mizeră, unde se aflau, înghesuite ca într-o magazie, un pat, un dulap, un scaun şi omul acela.
— M-am rătăcit, spuse Karl; în timpul călătoriei nici n-am băgat de seamă — dar vaporul e grozav de mare.
— Asta cam aşa e, recunoscu omul cu oarecare mîndrie, fără a înceta să încuie un mic cufăr, pe care apăsa cu amîndouă mîinile, ca să audă broasca închizîndu-se. Dar intră odată, mai spuse omul, doar n-o să rămîi afară !
— Nu deranjez ? întrebă Karl.
— Pe dracu'!
— Sînteţi german? căută băiatul să se asigure, căci auzise multe despre primejdiile care îi pîndesc pe noii sosiţi în America, îndeosebi din partea irlandezilor.
— Sigur că sînt, confirmă celălalt. Karl încă mai ezita. Atunci omul apucă pe neaşteptate clanţa şi îl trase pe băiat înăuntru, închizînd uşa dintr-o mişcare.
— îmi sare ţandăra cînd cineva se uită de pe culoar în cabina mea, vorbi omul, văzîndu-şi mai departe de cufărul său. Toţi au treabă aici, toţi se holbează înlăuntru; naiba mai poate suporta aşa ceva !
— Dar pe culoar nu-i absolut nimeni, zise Karl strivit în rama patului, într-o poziţie deloc comodă.
— Ei, da, n-o fi acum, bombăni individul.
„Doar despre acum vorbim", îşi zise Karl. „Cu omul ăsta greu te poţi înţelege."
— Hai, urcă-te în pat. Acolo ai loc mai mult, spuse omul.

Karl se caţără cum putu şi rîse cu hohote de neiscusinţa sa de a-şi face vînt, dintr-o singură mişcare, spre a ajunge în patul înalt. Abia ajuns acolo, exclamă:
— Doamne, am uitat cu totul de geamantanul meu !
— Dar unde e ?
— Sus pe punte; l-am lăsat în grija unui cunoscut de-al meu. Cum l-o fi chemînd oare ? şi scoase o carte de vizită din buzunarul secret pe care maică-sa i-l cususe, anume pentru călătorie, în căptuşeala hainei: Butterbaum, Franz Butter-baum.
— Ai neapărată nevoie de geamantanul acela ?
— Desigur.
— Atunci de ce l-ai lăsat în grija unui străin ?
— îmi uitasem umbrela jos şi, trebuind să alerg după ea, m-am gîndit să nu car geamantanul după mine. Pe urmă m-am şi rătăcit.
— Eşti singur ? Nu te însoţeşte nimeni ?
— Da, sînt singur. „Poate ar fi mai nimerit să mă ţin de omul acesta, îi dădu prin minte lui Karl. Unde să găseşti, cît ai bate din palme, un prieten mai bun ?"
— Şi, colac peste pupăză, ţi-ai pierdut şi geamantanul. Ce să mai vorbim de umbrelă ? Omul se aşeză pe scaun, ca şi cum buclucul lui Karl i-ar fi trezit un oarecare interes.
— Cred, totuşi, că geamantanul meu nu este încă pier­dut.
— Cu credinţa ajungi în rai, zise omul şi prinse a se scărpina cu putere în creştetul năpădit de un păr scurt, negru şi des. Pe vas moravurile se schimbă o dată cu porturile. La Hamburg, hai să zicem că Butterbaum al dumitale ar fi întîrziat lîngă un geamantan. Aici însă lucrurile se schimbă; aproape sigur că au dispărut şi el şi geamantanul.
— E de datoria mea să mă duc chiar acum sus, să mă conving, spuse Karl, uitîndu-se pe unde ar putea să iasă.
— Stai locului, îl opri omul şi, înşfăcîndu-l de piept, îl trînti de-a dreptul brutal înapoi pe pat.
— Dar de ce ? întrebă Karl supărat.
— Pentru că e în zadar, i-o reteză omul. Peste puţină vreme ies şi eu, aşa că vom merge împreună. Geamantanul ori a fost furat, caz în care nu mai e nimic de făcut şi îl poţi plînge liniştit pînă la sfîrşitul vieţii, ori mai e încă păzit, şi atunci omul este un prostănac şi are să stea şi în continuare lîngă geamantan, ori a fost lăsat în părăsire de persoana aceea, deci va fi mai uşor de găsit după ce vaporul va fi gol. La fel şi cu umbrela.
— Vă orientaţi uşor pe vas? se interesă Karl neîncrezător; ideea de a-şi găsi lucrurile pe vaporul golit de lume părea convingătoare dar, la fel de bine, putea ascunde un vicleşug.
— Las' pe mine. Sînt fochist, spuse omul.
— Sînteţi fochist! exclamă Karl bucuros; i se păru că faptul depăşeşte toate aşteptările sale şi, rezemat într-un colţ, îl studie pe celălalt în amănunţime. Din cabina mea, unde dormeam cu slovacul, puteam privi printr-un hublou chiar în sala maşinilor.
— Exact. Acolo am lucrat eu, spuse fochistul.
— Tehnica m-a atras dintotdeauna, mărturisi Karl, urmîndu-şi firul gîndurilor. Nu încape îndoială că aş fi ajuns odată şi odată inginer, dacă n-ar fi trebuit să vin în America.
— Dar de ce a trebuit să-ţi iei lumea în cap ?
— Eh! făcu Karl evaziv şi, privindu-l mai departe surîzător pe fochist, schiţă cu mîna un gest de plictis, părînd a-i cere înţelegere chiar şi pentru ceea ce nu-i mărturisise.
— Neîndoios, există un motiv, zise fochistul, şi nu ştiai bine dacă îl îndeamnă astfel pe celălalt să-i explice cazul sau, dimpotrivă, îl invită la tăcere.
— Acum m-aş putea face şi eu fochist, zise Karl. Părinţi­lor mei puţin le pasă de ce mă apuc în viaţă.
— Locul meu se eliberează, spuse fochistul şi, foarte pătruns de importanţa acestui fapt, îşi vîrî mîinileîn buzu­nare, lungindu-şi pe pat picioarele îmbrăcate într-un panta­lon boţit, de culoare gri-fer, din imitaţie de piele. Karl fu nevoit să se ghemuiască şi mai mult lîngă perete.
— Părăsiţi vasul ?
— Exact, azi spăl putina.
— Dar pentru care motiv ? Nu vă mai place ?
— Astea sînt împrejurările; nu e totdeauna hotărîtor dacă îţi place sau nu ceva. De fapt, să ştii că ai dreptate — nici nu-mi mai place. Bănuiesc că intenţia dumitale de a de­veni fochist nu-i ceva serios, deşi tocmai în astfel de cazuri rişti să devii aşa ceva. în ce mă priveşte, te sfătuiesc categoric s-o laşi baltă. Dacă ai voit să studiezi în Europa, de ce n-ai face acelaşi lucru aici ? Universităţile americane sînt in­comparabil mai bune decît cele din Europa.
— Se poate, admise Karl, însă eu nu prea am bani pentru studii. Am citit cîndva despre cineva care lucra ziua într-un magazin şi noaptea studia, ajungînd în felul acesta medic, ba, mi se pare, chiar primar. Dar pentru asta îţi trebuie multă perseverenţă, nu-i aşa ? Şi mă tem că e tocmai ceea ce îmi lipseşte. Unde mai pui că nici n-am fost cine ştie ce elev sîrguincios şi mi-a fost cît se poate de uşor să mă despart de şcoală. Cele de aici sînt, probabil, şi mai severe. Nu ştiu aproape deloc engleza. La urma urmelor, cred că străinii nu sînt bine văzuţi în această ţară.
— O ştii şi pe asta ? Atunci e bine. înseamnă că eşti omul meu. Ia ascultă la mine. Sîntem noi pe un vapor ger­man ? Aparţine el liniei Hamburg — America ? întrebarea e: de ce n-am putea fi oare numai între germani ? De ce maşi­nistul şef este un român ? îl cheamă Şubal. Să vezi şi să nu crezi. Şi canalia asta scoate untul din noi, care sîntem nemţi, pe un vas nemţesc ! Să nu-ţi închipui — de furie se înecă şi făcu un gest agitat cu mîna — să nu-ţi închipui că mă plîng de florile mărului. Ştiu că n-ai nici un fel de trecere pe nicăieri, şi că nu eşti decît o biată secătură. Mie însă mi-a ajuns cuţitul la os ! Şi fochistul izbi de cîteva ori în masă cu pumnul, fără să-l slăbească din ochi pe celălalt. Şi doar am lucrat pe nenumărate vapoare — înşiră vreo douăzeci dintr-o răsuflare, încît îl năuci pe Karl — şi m-am făcut remarcat, am fost felicitat, am fost un lucrător pe care te poţi bizui, co­mandanţii mei au fost mulţumiţi, ba chiar am petrecut cîţiva ani pe acelaşi velier de comerţ — ţîşni în picioare dînd a înţelege că acolo a fost apogeul vieţii lui — în timp ce aici, pe această troacă, unde totul merge de la sine, şi unde mese­ria nu-ţi cere cine ştie ce, aici, tocmai aici, cică nu fac două parale, stau mereu în drumul lui Şubal, lenevesc, trebuie să fiu dat afară pentru că aş lua — auzi ? — leafa de pomană. Poţi înţelege ceva din toate astea ? Eu unul nu !
— Trebuie să vă apăraţi într-un fel oarecare! exclamă Karl cu înflăcărare. Uită că se află în spaţiul nesigur al unui vas, acostat la ţărmul unui continent necunoscut, într-atît se simţea ca la el acasă pe patul fochistului.
— V-aţi înfăţişat căpitanului ? I-aţi cerut să vă facă dreptate ?
— Dreptate ? Ia cară-te mai bine de aici, şterge-o ! Să nu te mai văd ! N-apuci să asculţi bine ce ţi se spune şi te şi apuci să dai sfaturi. Cum aş putea eu să mă înfăţişez căpita­nului ?! Şi, epuizat, fochistul se aşeză din nou, proptindu-şi capul în mîini.
„Un sfat mai bun nu pot să-i dau", medita Karl. îşi zise apoi că ar fi mai nimerit să se ducă să-şi ia geamantanul, decît să împartă sfaturi care, oricum, sînt socotite proaste. Atunci cînd tatăl său îi pusese în mîini geamantanul, îl între­base în glumă: „Cît timp îl vei păstra oare ?" Şi uite că gea­mantanul acela scump pare că s-a şi pierdut pentru totdeauna. Se consolă cu gîndul că tatăl său, orice ar fi între­prins, n-ar fi putut afla nimic despre situaţia lui în momentul acela. Societatea de navigaţie i-ar putea cel mult confirma sosirea la New York. Karl se întrista la gîndul că nici nu apu­case a se folosi cît de cît de lucrurile din geamantan; ar fi avut de mult nevoie, de pildă, să-şi schimbe cămaşa. Făcuse, prin urmare, o economie nelalocul ei; tocmai acum, la înce­put de carieră, cînd ar fi fost normal să fie îngrijit îmbrăcat, va trebui să se arate într-o cămaşă jegoasă. Altminteri, pier­derea geamantanului n-avea prea mare importanţă, deoa­rece hainele de pe el erau mai bune decît cele din geamantan, care erau de rezervă, şi fusese nevoie ca maică-sa să le cîrpească în ajunul plecării. îşi aduse aminte că mai avea acolo o bucată de salam veronez, pe care maică-sa i-l pusese ca trufanda şi din care gustase foarte puţin pentru că în timpul călătoriei îi pierise pofta de mîncare, aşa că supa care se servea pe puntea intermediară îi era prea' de ajuns. Acum i-ar fi fost de mare folos salamul acela pentru a-l cinsti pe fochist. Pe astfel de oameni îi cîştigi uşor dacă le strecori un fleac oarecare; ştia asta din spusele tatălui său, care cîştiga bunăvoinţa funcţionarilor mărunţi cu care avea afaceri, dîndu-le ţigări. Acum Karl n-avea altceva asupra sa decît banii, de care — deocamdată — nu voia să se atingă, mai ales că geamantanul îi era ca şi pierdut. Gîndurile îi fugiră iar la geamantan; nu putea înţelege de ce îl veghease cu atîta zel tot timpul călătoriei, renunţînd la somn, de vreme ce acum se împăca atît de uşor cu dispariţia lui. îşi aduse aminte de cele cinci nopţi în care nu-l pierduse o clipă din ochi pe slovacul mic de statură ce dormea la distanţă de două paturi, în stînga sa. îl bănuia că a pus ochii pe lucrurile lui. Slovacul acela nu pîndea, se pare, decît clipa cînd Karl, răpus de istoveală, ar fi aţipit niţel, pentru a înhăţa geaman­tanul cu ajutorul unui drug lung, încîrligat, cu care se juca sau exersa cît era ziua de mare. în timpul zilei, slovacul avea un aer destul de nevinovat, însă o dată cu venirea nopţii, se tot ridica în capul oaselor şi se uita cu jind la geamantanul lui Karl. Băiatului îi era uşor să-şi dea seama de acest lucru ori de cîte ori vreunul dintre pasagerii cuprinşi de neliniştea emigrării ignora regulamentul vasului şi aprindea vreo lumînărică, spre a descifra încîlcitele prospecte ale agenţiilor de emigrare. Cînd apărea cîte o astfel de lumină mai în preajma sa, Karl îşi permitea luxul să aţipească puţin; cînd aceasta era însă mai îndepărtată, ori stăruia întunericul compact, el veghea cu ochii deschişi. Aceasta veghe neîntre­ruptă îl epuizase şi iată eforturile sale duse pe apa sîmbetei! Dacă ar mai da cumva, undeva, de acest Butterbaum !
în liniştea deplină de pînă acum, îi răzbi în auz zgomotul îndepărtat, foarte îndepărtat, al unor bătăi slabe şi sacadate; ai fi zis că sînt paşi de copii care se amplifică pe măsură ce se apropie. Se adeveri, în cele din urmă, că sînt paşi liniştiţi bărbăteşti. Cei de afară mergeau, evident, în şir indian, cum e şi normal pe un astfel de culoar îngust; se auzea şi un soi de zăngănit, ca de arme. Lungit pe pat, eliberat de grija gea­mantanului şi a slovacului, Karl era pe punctul de a aţipi în dulce pace, cînd zgomotul acelei coloane, ajunsă, pare-se, în dreptul uşii, îl făcu să tresară; înspăimîntat, dădu un ghiont fochistului, spre a-i atrage într-un fel atenţia.
— Este orchestra vasului, zise acesta. A cîntat pe covertă şi acum se întorc oam§nii să-şi strîngă lucrurile. Acu' totul e gata. Putem pleca. Vino ! îl apucă de mînă pe Karl, scoase în ultima cupă de pe perete o iconiţă înrămată a Maicii Domnului, care atîrnase deasupra patului său, o vîrî în buzu­narul bluzei, îşi înhaţă cufărul şi părăsi repede cabina, însoţit de Karl.
— Acum mă duc la birou; le voi spune acestor domni ce părere am despre ei. Nu mai există picior de pasager pe aici, deci nu mai trebuie să ţin seama de nimic. Fochistul repetă aceste spuse în fel şi chip, în vreme ce — cu o mişcare late­rală a piciorului — vru să strivească un şobolan care tocmai îi ieşise în cale, dar nu reuşi să-i dea decît un şut, proiectîndu-l astfel mai repede în gaura la care animalul apucase să ajungă la timp. Mişcările fochistului erau în gene­ral încete; avea, ce-i drept, picioare lungi, însă erau prea greoaie.
Traversară un colţ al bucătăriei unde un grup de fete cu şorţuri murdare — păreau că se stropesc dinadins — spălau vase în nişte putini mari. Fochistul o strigă pe o oarecare Line şi, cuprinzînd-o de mijloc, o purtă cu sine cîţiva paşi, timp în care aceasta nu încetă să se lipească cu cochetărie de braţul lui.
— Se dă leafa, vorbi el. Vii cu mine ?
— De ce să mă deranjez ? Adu-mi banii încoace, i-o întoarse aceasta şi, abilă, se strecură pe sub braţul lui şi fugi. Unde l-ai pescuit pe băiatul ăsta frumos ? mai strigă ea fără să aştepte răspunsul. Fetele, care îşi întrerupseseră lucrul, iz­bucniră în rîs.
Ei îşi văzură însă de drum şi ajunseră în faţa unei uşi care avea un fronton susţinut de mici cariatide aurite. Pentru in­teriorul unui vapor, asta părea de-a dreptul risipă. Karl îşi dădu seama că nu călcase pe aici în timpul călătoriei; nu încăpea îndoială că erau locuri rezervate pasagerilor de clasa întîi şi a doua. Acum uşile despărţitoare erau demontate pentru a se face curăţenie generală. De altfel, în drumul lor întîlniseră oameni de serviciu cu mături pe umăr, care îl salutaseră pe fochist. Karl fu copleşit de ceea ce vedea în jurul său; clar că de la nivelul punţii intermediare nu putuse observa mare lucru. De-a lungul culoarelor şerpuiau firele instalaţiei electrice şi undeva ţîrîia neîntrerupt o sonerie.
Fochistul bătu grijuliu în uşă, auzi strigîndu-i-se: „Intră!" şi îi făcu semn cu mîna lui Karl să pătrundă fără teamă. Karl făcu întocmai, dar se opri undeva lîngă uşă. Prin cele trei hublouri ale cabinei se zărea oceanul învălurat şi, uitîndu-se la mişcarea aceea veselă, inima începu să-i bată puternic, de parcă de-a lungul celor cinci zile cît durase călătoria n-ar fi privit neîntrerupt oceanul. Mari nave îşi încrucişau drumu­rile şi valurile le asaltau numai cît le îngăduia greutatea în plutire. De îţi închideai ochii pe jumătate, clătinatul acela continuu al vapoarelor părea a fi opera propriei lor încărcături. în vîrful catargelor fluturau pavilioane lungi şi înguste, pe care viteza le ţinea întinse, fîlfîindu-le uşor din cînd în cînd. Se auzeau salve de salut trase, probabil, de pe bordul unor nave de război. Ţevile tunurilor de pe o aseme­nea navă ce trecea prin apropiere te orbeau prin strălucirea lor de oţel; nava aluneca lin pe linia apei, antrenată în această plutire sigură, însă uşor vibrată, pe linia orizontului. De lîngă uşa unde se oprise Karl, nu se putea zări puzderia de vapoare şi bărci ce intrau în port masate în spaţiile dintre marile nave. în profunzime, ca pe un fundal, trona New York-ul, care îl privea pe Karl cu sutele de mii de ferestre ale zgîrie-norilor săi. Da, de aici avea o perspectivă limpede a locului.
în jurul unei mese rotunde şedeau trei domni: un ofiţer de marină în uniformă albastră şi doi funcţionari ai direcţiei portuare purtînd uniforme negre americane. Documente di­verse se aflau îngrămădite pe masă; ofiţerul le parcurgea cu tocul în mînă şi le trecea pe rînd celorlalţi. Aceştia le citeau, făceau extrase, le vîrau în serviete, în caz că unul dintre ei, acela care stîrnea un sîsîit continuu, nu trebuia să-i dicteze colegului un proces-verbal.
La alt birou, lîngă fereastră, se afla un ins mărunt, aşezat cu spatele spre uşă; mînuia nişte dosare mari, rînduite într-un raft masiv situat în faţa lui, la nivelul capului. Lîngă el se găsea o casă de bani deschisă, care părea goală la prima vedere.
A doua fereastră era liberă şi peisajul putea fi văzut în toată mărimea lui. în dreptul celei de a treia ferestre vor­beau doi domni, pe un ton scăzut. Unul dintre ei, purtînd uniformă de marinar, sta rezemat de fereastră şi se juca cu minerul săbiei sale. Interlocutorul său, aflat cu faţa spre fe­reastră, se tot mişca încoace şi încolo, lăsînd vederii cînd o parte, cînd alta din şirul de decoraţii aliniate pe pieptul celuilalt. Bastonul subţire de bambus al civilului părea de asemenea o sabie, pentru că îl ţinea cumva înclinat, stînd cu mîinile proptite în şold.
Karl trebui să-şi întreruptă contemplările; intră un om de serviciu care se îndreptă spre noii veniţi şi îl întrebă pe fochist ce caută acolo, privindu-l ca pe unul nimerit nelalocul său. Fochistul îi spuse tot pe şoptite, cum fusese întrebat, că doreşte să vorbească cu casierul-şef. Omul de serviciu făcu, din liberă iniţiativă, un gest negativ cu mîna; se îndreptă totuşi spre omul cu dosare, umblînd în vîrful picioarelor, şi ocolind de departe masa rotundă. Domnul în cauză — acest lucru se vedea limpede — era de-a dreptul uimit de cuvintele omului de serviciu; spre a evita orice discuţie, îşi agită mîinile neiertător, spre fochist şi, pentru orice eventualitate, făcu acelaşi gest înspre omul de serviciu. Acesta reveni la fo­chist şi îi spuse pe un ton scăzut, ca şi cum i-ar fi încredinţat un secret:
— Şterge-o imediat de aici!
Auzind asta, fochistul îşi coborî privirile spre Karl, ca şi cum acesta ar fi fost inimă din inima lui, adică unul în faţa căruia merită să-ţi verşi, pe tăcute, amarul. Fără a sta pe gînduri, Karl zvîcni înainte, străbătu încăperea, atinse din mers însuşi scaunul ofiţerului, şi se duse glonţ la casierul-şef, în masa căruia îşi înfipse bine braţele; nu dorea cu nici un chip să fie îndepărtat de omul de serviciu care alerga după dînsul încoace şi încolo, umblînd aplecat şi cu braţele des­chise, urmărindu-l ca pe o insectă.

Se înţelege că încăperea se animă deodată. Ofiţerul de marină care şezuse la masă sări în picioare, funcţionarii di­recţiei portului priveau calmi, dar interesaţi; cei doi de la fe­reastră, vădit preocupaţi, se apropiară unul de altul, în timp ce omul de serviciu, văzîndu-i pe înalţii domni abordînd chestiunea, socoti prezenţa sa de prisos şi se retrase. De lîngă uşă, fochistul urmărea încordat scena, pîndind clipa cînd să sară în ajutor. în sfîrşit, casierul-şef se răsuci în foto­liul său rotitor, printr-o largă mişcare spre dreapta.
Fără a se jena de cei prezenţi, Karl scotoci în buzunarul său secret de unde scoase paşaportul şi, fără nici o introdu­cere, îl puse deschis pe masă. Nedîndu-i vreo importanţă, casierul luă paşaportul cu două degete şi îl azvîrli mai încolo; considerînd formalităţile încheiate, Karl şi-l luă înapoi.
— îmi permit să vă aduc la cunoştinţă, începu el, că acestui domn fochist i s-a făcut, după părerea mea, o nedrep­tate. Există aici un oarecare Şubal care se ţine de capul lui. Domnul fochist a lucrat cu rezultatele cele mai bune pe nu­meroase vapoare, pe care vi le poate enumera: este un om harnic, devotat muncii sale şi este într-adevăr de neînţeles cum de e socotit a nu fi la înălţime tocmai pe acest vas unde serviciul nu-i din cale afară de greu, spre deosebire, să zicem, de o navă comercială. Nu poate fi vorba decît de intrigi care îi îngreunează cariera şi, în consecinţă, îl lipsesc de recu­noaşterea meritelor sale. Eu v-am înfăţişat chestiunea doar în linii generale; plîngerile în amănunt vi le va prezenta cel în cauză.
Karl se adresase astfel tuturor celor de faţă, care îl ascul­tară, sperînd că va găsi în atîta lume un om drept, însă ex-cluzînd din capul locului eventualitatea că acela ar putea fi casierul-şef. Mai mult, Karl trecuse cu dinadinsul sub tăcere faptul că pe fochist abia îl cunoscuse. De altfel, ar fi vorbit mult mai degajat, de n-ar fi fost la un moment dat intimidat de faţa roşie a domnului cu bastonul de bambus, pe care abia acum îl băgase în seamă.
— Âsta-i adevărul gol-goluţ, declară fochistul înainte ca cineva să-i fi adresat vreun cuvînt, ba chiar înainte ca cineva să-l fi privit măcar. Această grabă a fochistului ar fi trebuit considerată o mare greşeală dacă domnul cu decoraţii — în care Karl abia acum îl recunoscu pe căpitan — nu s-ar fi arătat gata să-l asculte pe fochist. întinse mîna şi strigă cu o voce puternică, aidoma unei lovituri de ciocan :
— Vino încoace!
„Totul depinde acum de comportarea fochistului" îşi zise Karl, deşi n-avea vreo îndoială cu privire la dreptatea cauzei acestuia.
Din fericire, fochistul arătă o purtare corectă, dobîndită în lungile călătorii prin lume. Cu un calm exemplar, el scoase cu mînă sigură din cufăraşul său un teanc de acte, un carnet de notiţe şi, trecînd peste persoana casierului-şef, merse cu ele drept la căpitan, etalîndu-şi documentele pe pervazul ferestrei. Casierul-şef fu deci nevoit să se ducă acolo.
— Omul ăsta este un scandalagiu în toată legea, informă el. îşi face veacul mai mult pe la casierie decît în sala maşini­lor. Pe Şubal, care e pîinea lui Dumnezeu, a reuşit să-l scoată din sărite. Bagă de seamă, se adresă el fochistului, îndrăzneala dumitale întrece orice închipuire! De cîte ori n-ai fost dat pe uşă afară la plata salariilor din pricina pretenţii­lor dumitale întotdeauna nejustificate ! De cîte ori n-ai venit să reclami la casieria centrală ! Cît m-am muncit să-ţi explic că Şubal este superiorul dumitale direct, pe care trebuie să-l asculţi, în calitate de subordonat! Şi acum, poftim ! Se află aici domnul căpitan şi ai obraz să-l deranjezi! Unde mai pui că eşti şi destul de neîntreg la minte dacă îţi aduci drept aliat pentru acuzaţiile dumitale infame pe acest băieţaş, căruia cine ştie ce i-ai vîrît în cap şi pe care îl văd pentru prima oară pe vas!
Karl se stăpîni cu greu să nu sară de la locul său. Căpita­nul era însă acolo şi spuse:
— Să-l ascultăm totuşi pe omul acesta; Şubal a cam început să-şi ia nasul la purtare în vremea din urmă — ceea ce nu înseamnă că ţi-am şi dat dreptate.
Aceste din urmă cuvinte fuseseră adresate fochistului, evident, nu spre a-i da pe loc cîştig de cauză, însă lucrurile intraseră pe făgaş normal. Dovedind stăpînire de sine, fo­chistul începu să vorbească, numindu-şi inamicul „domnul Şubal". Karl fu atît de bucuros, încît se distra jucîndu-se cu talerul unui mic cîntar pentru scrisori aflat pe biroul părăsit al casierului; îl plimba sus-jos, pe deplin satisfăcut. Domnul Şubal este nedrept! Domnul Şubal îi protejează pe străini! Domnul Şubal l-a dat afară din sala maşinilor, punîndu-l să cureţe closetele, treabă care, desigur, nu intră în sarcina unui fochist! Apoi, venind vorba de priceperea lui Şubal, care-i mai degrabă închipuită decît reală, îl făcu ageamiu. La această afirmaţie, Karl îl privi pe căpitan cu înţeles, cumva familiar, invitîndu-l parcă pe acesta să nu se lase derutat de expresii, modul acela stîngaci de a se exprima al fochistului. Din vorbele încîlcite ale acestuia nu se mai putea desluşi nimic precis. Deşi căpitanul nu încetase să-l privească pe cel care vorbea, de unde puteai înţelege că era gata să-l asculte pînă la capăt, ceilalţi îşi pierduseră răbdarea, vocea fochistu­lui nu mai era singura din încăpere şi situaţia era pe cale să devină îngrijorătoare. Primul care îşi arătă nerăbdarea fu domnul în haine civile, care lovi uşor parchetul cu bastonul lui de bambus. Ceilalţi schimbară şi ei priviri cu înţeles. Domnii de la direcţia portului deveniră grăbiţi, se aplecară iar asupra actelor, pe care le răsfoiau acum cu un aer oare­cum distrat. Ofiţerul de marină se aşeză la birou, iar casie­rul-şef, crezîndu-'se călare pe situaţie, scoase un oftat adînc şi ironic. Singur omul de serviciu, străin de toată situaţia care părea să devină ridicolă, se simţi chemat să facă ceva; clătină din cap cu tristeţe spre Karl, ar'ătînd astfel înţelegere şi milă faţă de obiditul ajuns în faţa superiorilor lui.
Dincolo de hublourile încăperii, viaţa portului îşi urma cursul obişnuuit. Un remorcher, încărcat cu un munte de butoaie (splendid stivuite de vreme ce nu se clinteau de la locul lor), evolua prin dreptul hublourilor, întunecînd aproape complet încăperea. Nişte bărci cu motor, pe care Karl, dacă ar fi avut răgaz, le-ar fi putut observa în cele mai mici amănunte, goneau vuitor, în linie dreaptă, dirijate fie­care cu gesturi nervoase de către insul care stătea înfipt ca un stîlp în faţa cîrmei. Felurite corpuri plutitoare cu forme bizare apăreau din cînd în cînd din valurile agitate, ca să dis­pară în clipa următoare, înghiţite de apă, sub ochii miraţi ai privitorilor. Minate de bătăile viguroase ale vîslaşilor, se apropiau de ţărm bărcile transatlanticelor înţesate pînă la refuz de pasageri care îşi aşteptau cu încordare sosirea; unii dintre ei, neputîndu-şi stăpîni curiozitatea, întorceau capul în toate părţile, spre a nu pierde nimic din decorul mereu schimbător. O mişcare neîntreruptă, o agitaţie generată de zbuciumul apei, se răfrîngea asupra bietei fiinţe umane şi asupra trudei acesteia.
Totul cerea grabă, claritate şi precizie; dar cum se comporta oare fochistul ? Năduşind de încordare, acesta vorbea fără şir, nemaiputîndu-şi stăpîni tremurul mîinilor, cu care-şi etala hîrtiile pe pervazul ferestrei. Din nenumăra­tele plîngcri contra lui Şubal, care îl asaltau parcă de pretu­tindeni, oricare luată separat, ar fi fost după părerea sa, de-ajuns ca să-l răpună. Dar ceea ce reuşea acum fochistul să-i înşire căpitanului nu era decît un jalnic talmeş-balmeş. între timp, domnul cu bastonul de bambus se plictisi, şuieră înce­tişor privind în tavan; domnii de la direcţia portului se întreţineau cu ofiţerul, pe care îl reţineau, fără şanse de scăpare, la masa lor. Numai atitudinea binevoitoare a căpita­nului îl oprea pe casierul-şef să intervină furtunos, în timp ce omul de serviciu aştepta în poziţie de drepţi momentul în care căpitanul i-ar ordona să pună mîna pe fochist.
Asta fiind situaţia, Karl nu mai putea rămîne deoparte. Se apropie încet de grup, chibzuind însă repede asupra a ceea ce avea mai bun de făcut în momentul acela. Era într-a­devăr o şansă unică; dintr-o clipă în alta, amîndoi puteau fi daţi pe uşă afară. Oricît de îngăduitor ar fi fost căpitanul şi oricît ar fi voit acesta să apară ca un comandant drept într-o asemenea situaţie, era totuşi de neîngăduit, i se păru lui Karl, ca fochistul, orbit de indignare, să-şi dea drumul la gură, spunînd vrute şi nevrute.
în consecinţă, Karl îi spuse fochistului:
— Trebuie să povestiţi totul mai clar. Domnul căpitan nu poate aprecia plîngerea dumneavoastră sub forma în care o prezentaţi. De unde să cunoască dumnealui numele şi chiar prenumele tuturor maşiniştilor şi ajutoarelor acestora ca să poată şti la cine vă referiţi. Căutaţi să faceţi o regulă în aceste plîngeri, expunîndu-le în ordinea însemnătăţii lor; în acest mod poate că nici nu va mai fi nevoie să pomeniţi o bună parte din ele. Mie mi le-aţi înfăţişat întotdeauna cu cla­ritate.
„De vreme ce în America se poate fura un gemantan, de ce nu s-ar putea plasa, din cînd în cînd, şi cîte o minciună ?!" îşi zise Karl drept scuză.
Numai de-ar mai fi fost de folos la ceva asemenea sfaturi ! Nu veneau, oare, prea tîrziu ? Fochistul tăcu imediat ce auzi vocea cunoscută, însă ochii înlăcrimaţi ai acestui om ofensat în demnitatea sa, chinuit de cele mai groaznice amintiri şi de mizeria cumplită în care se zbătea, nu mai erau în stare să-l recunoască pe Karl. Acesta înţelese că fochistul, căruia îi pierise glasul de-a binelea, nu şi-ar mai putea schimba dintr-o dată felul de a vorbi, mai ales că — pe de o parte — el avea impresia că a spus totul, iar pe de alta, că n-a spus nimic; iar domnii aceştia nici măcar nu sînt obligaţi să-l asculte, la urma urmelor. Şi, uite că tocmai acum vine Karl, unicul său aliat, care îi dădea, ce-i drept, sfaturi bune, dar îi arăta în acelaşi timp că totul era pierdut.
„Decît să mă fi holbat pe fereastră, mai bine interveneam la timp", se mustră Karl; făcu un semn din cap că se dă bătut, jucîndu-şi palmele pe cusătura nădragilor într-un gest de neputinţă.
Dar fochistul îl înţelese greşit pe Karl, crezu că-i aduce reproşuri ascunse şi — culmea ! — din buna pornire a celui­lalt de a da lămuriri, s-a ajuns la o ciorovăială de toată fru­museţea, în timpul acesta, pe bună dreptate, domnii de la masa rotundă continuau să fie indignaţi de gălăgia inutilă care-i deranja din treburile lor importante. Casierul-şef, neînţelegînd în ruptul capului atitudinea calmă a căpitanu­lui, era gata să-şi iasă din fire, în vreme ce omul de serviciu, redevenit cerber al stăpînilor lui, îl fulgeră cu priviri sălba­tice pe fochist. Domnul cu bastonul de bambus, pe care însuşi căpitanul îl onora cu cîte o privire amabilă, era total dezinteresat de prezenţa fochistului; scîrbit de comporta­mentul acestuia, scoase din buzunar un carneţel şi dînd im­presia că-l preocupă cu totul altceva decît ceea ce se întîmplă, se uita cînd pe filele pe care le avea la îndemînă, cînd spre Karl.
— Ştiu că aveţi dreptate, absolută dreptate şi nu m-am îndoit o clipă de aceasta, spuse Karl, apărîndu-se cu greu de avalanşa de vorbe a fochistului, păstrînd însă, chiar în focul disputei, un surîs prietenesc. De teamă de a nu fi lovit, ar fi voit să imobilizeze mîinile fochistului, care gesticulau nemăsurat, ba chiar l-ar fi împins într-un colţ, spre a-i spune la ureche, ferit de toţi, cîteva cuvinte care să-l potolească. Fochistul însă îşi pierduse minţile. Karl se amuză puţin la gîndul că, în disperare de cauză, fochistul s-ar putea năpusti peste toţi cei şapte care se aflau acolo. Dar biroul era prevăzut — se vedea bine asta — cu o instalaţie avînd un număr mare de butoane electrice şi, la o simplă apăsare, s-ar fi putut alarma întregul vas, şi toate culoarele acelea ar fi fost înţesate îndată de oameni duşmănoşi.
în acest răstimp, domnul cu bastonul de bambus, care se arătase pînă atunci atît de absent, se apropie de Karl şi, foarte la locul lui, dar vorbind totuşi destul de energic pen­tru a domina gălăgia fochistului, întrebă:
— Dar cum vă numiţi ?
în acel moment se auziră bătăi în uşă, ca şi cum cel de dindărătul ei ar fi aşteptat dinadins ca lucrurile să ajungă aici. Omul de serviciu se uită la căpitan care dădu aprobativ din cap. Omul de serviciu merse aşadar şi deschise uşa. Apăru în prag un om de statură mijlocie, îmbrăcat într-o veche tunică militară; după înfăţişare, nu părea să aibă vreo legătură cu maşinile şi totuşi acesta nu era altul decît Şubal. Dacă tînărul Karl n-ar fi fost ispitit să observe brusca mulţumire care se ivi în ochii tuturor, inclusiv în ai căpitanului, s-ar fi înspăimîntat, desigur, văzînd ceea ce se întîmplă cu fochistul; acesta îşi încordase braţele şi îşi făcu pumnii tari, părînd că nu are nimic mai scump decît forţa lui musculară, cu ajuto­rul căreia era gata să-şi sacrifice totul, însăşi viaţa. în pumnii aceia strînşi se adunase toată puterea fiinţei lui, chiar şi acele ultime resurse care-l mai ţineau în picioare.
Aşadar, duşmanul său era acolo, sprinten şi degajat, îmbrăcat cu îngrijire, purtînd sub braţ un registru, probabil statul de salarii şi situaţia despre activitatea fochistului; îi scrută cu atenţie pe cei prezenţi căutînd fără pic de stînje-nire, să citească din priviri starea de spirit a fiecăruia. Toţi cei şapte aveau aerul de a fi devenit prietenii acestuia; chiar căpitanul, care-i adusese iniţial unele obiecţiuni, poate numai de ochii lumii, în urma neplăcerilor pricinuite de fochist, nu mai părea dispus să-i reproşeze absolut nimic lui Şubal. împotriva unui subaltern de teapa fochistului, nici o măsură nu părea prea severă şi tot ce i s-ar fi putut reproşa lui Şubal era că acesta n-a ştiut să frîngă la timp spiritul de împotrivire al fochistului care, poftim! mai avea şi îndrăzneala să apară în faţa căpitanului.
Se mai putea presupune, eventual, că o confruntare a celor doi în prezenţa mai-marilor nu va întîrzia să aducă o oarecare lumină şi că asistenţa va trage învăţămintele de ri­goare ; în ceea ce îl priveşte pe Şubal, oricît de bine s-ar pre­face, acesta nu va putea totuşi rezista pînă la capăt. Cel mai neînsemnat licăr de răutate din partea lui va fi lesne observat de înalţii domni şi tocmai un asemenea lucru dorea să pro­voace Karl; stînd un timp oarecare în acel birou, el se fami­liarizase întrucîtva cu agerimea de minte, slăbiciunile şi capriciile fiecăruia în parte. Ce bine ar fi fost dacă fochistul s-ar fi menţinut în limitele bunei-cuviinţe ! Ajunsese în si­tuaţia cînd părea cu totul incapabil de luptă. Dacă cineva i l-ar fi adus aproape pe Şubal, nu încape îndoială că fochistul, mistuit de nepotolita sa ură, i-ar fi despicat căpăţîna cu lovi­turi de pumn; altminteri, însă, nu avea vlagă să facă nici măcar cîţiva paşi pînă la inamicul său. Cum de n-a prevăzut Karl ceea ce nu era defel complicat, şi anume că Şubal tot trebuia să apară odată şi odată, dacă nu din proprie iniţia­tivă, poate chemat de căpitan ?! Cum de nu i-a dat prin minte ca, venind cu fochistul încoace, să ticluiască împreună un plan de bătaie, şi să nu dea buzna la prima uşă, pre-zentîndu-se complet nepregătiţi, aşa cum au făcut de altfel ?! Mai putea oare fochistul să îngaime, în cel mai fericit caz, un „da" sau „nu" într-o eventuală confruntare ? Adăsta cu pi­cioarele depărtate şi genunchii nesiguri, cu capul uşor ridicat şi gura întredeschisă, ca viţelul la poarta nouă, părînd ci n-are plămîni să respire.
Karl, dimpotrivă, se simţea mai puternic şi mai iute la minte decît fusese vreodată la el acasă. Ce n-ar fi dat să-i fi fost de faţă părinţii! L-ar fi văzut într-o ţară străină, de faţ cu distinse personalităţi, luptînd în numele unei cauze drepte; chiar dacă nu obţinuse încă victoria finală, era pe deplin pregătit să dea ultimul asalt! în atare împrejurări şi-ar fi schimbat oare părinţii părerea despre el ? L-ar fi rechemat oare în preajma lor, copleşindu-l cu laude ? L-ar fi privit ei măcar o dată în luminile ochilor pe atît de devotatul lor fiu ? Erau întrebări nelalocul lor, ele n-aveau ce căuta atunci şi acolo.
— Am venit bănuind că fochistul mă acuză de oarecare înşelătorii. O fată de la bucătărie mi-a spus că l-a văzut ve­nind încoace. Domnule căpitan şi dumneavoastră, domnii mei, mă declar gata să resping orice acuzaţie, bazîndu-mă pe documentele pe care le am la îndemînă şi, la nevoie, pe de­claraţiile unor martori obiectivi, neinfluenţaţi, care aşteaptă în faţa uşii.
Astfel vorbi Şubal. Acestea au fost cuvintele clare ale unuia care, judecînd după feţele celor prezenţi, se părea că aduce în încăperea aceea, după o lungă absenţă, sunetele unei voci omeneşti. Evident, cei de faţă nu băgaseră de seamă că vorbele spuse atît de îngrijit erau totuşi găunoase. De ce tocmai cuvîntul „înşelătorii" a fost primul care i-a venit în minte acelui om ? N-ar fi fost oare mai nimerit ca acuzaţia care i se aducea lui Şubal să pornească de la acest aspect şi nu de la discriminările sale naţionale ? Cum de a ghicit acesta totul dintr-o afirmaţie oarecare a fetei de la bucătărie ? Oare nu conştiinţa propriei sale vinovăţii îi dădea o asemenea ascuţime de minte ? Cum de şi-a adus imediat martori pe care se grăbeşte să-i declare ca fiind „obiectivi şi neinfluenţaţi" ? Totul era o pungăşie şi nimic altceva! Cum de suportau domnii această situaţie ? Oare considerau asemenea comportare ca fiind corectă ? De ce şi-a luat Şubal un răgaz atît de mare între clipa cînd îi vorbise fata de la bucătărie şi momentul intrării sale aici ? Nu poate fi alt motiv decît acela de a-l sili pe fochist să-i obosească peste măsură, pe aceşti domni, fapt care duce, inevitabil, la o scădere treptată a puterilor de judecată; claritatea era lucrul de care Şubal trebuia să se teamă cel mai mult. Oare nu şi-a amînat el dinadins bătaia în uşă pînă cînd unul dintre domni, punînd întrebarea aceea fără însemnătate, l-a făcut să spere că fochistul apără o cauză pierdută ?
Totul devenise clar ca bună ziua; reieşea asta chiar din iresponsabila intervenţie a lui Şubal. Dar acestor domni tre­buia să li se servească fapte concrete, trebuiau treziţi din înţepenirea lor. în sfîrşit, dragă Karl, hai, profită măcar de puţinul răgaz ce ţi-a mai rămas pînă la intrarea martorilor, care ar putea da totul peste cap !
Tocmai în acel moment căpitanul îi făcu semn lui Şubal să se îndepărteze. Bănuind că problema aflată în discuţie se amînă deocamdată, Şubal se dădu mai la o parte, începu a şuşoti cu omul de serviciu, care îl flancase îndată, aruncînd priviri piezişe spre maşinistul-şef şi spre Karl şi agitîndu-şi semnificativ braţele. După toate aparenţele, Şubal se pregătea pentru un nou discurs.
— Domnule Jakob, doriţi cumva să-i puneţi unele întrebări acestui tînăr ? vorbi căpitanul în mijlocul tăcerii generale, adresîndu-se domnului cu bastonul de bambus.
— Desigur, zise acesta şi mulţumi pentru atenţie cu o uşoară înclinare a capului; se adresă apoi lui Karl:
— De fapt, cum vă numiţi ?
Karl socoti că este în interesul importantei cauze aflată în dezbatere să pună repede capăt acestei intervenţii întîmplătoare; interlocutorului său inoportun îi vorbi sec, rostindu-şi pur şi simplu numele, renunţînd la gestul, atît de intrat în obişnuinţă, de a-şi prezenta paşaportul, scop în care ar fi trebuit pe deasupra şi căutat.
— Karl Rossmann.
— Cum ai zis ?! exclamă cel căruia i se spusese domnul Jakob; pînă una, alta, el se îndepărtă cu un surîs de uşoară neîncredere. Căpitanul, casierul-şef, ofiţerul şi chiar omul de serviciu tresăriră miraţi auzind numele tînărului. Doar domnii de la direcţia portului se arătau, asemeni lui Şubal nepăsători de ceea ce se întîmplă.
— Cum ai zis ?! repetă domnul Jakob, apropiindu-se ţanţoş de Karl Rossmann. înseamnă că eu sînt unchiul tău, iar tu eşti iubitul meu nepot! Tocmai îmi încolţise un ase­menea gînd, îi mărturisi căpitanului înainte de a-l îmbrăţişa şi a-l săruta pe Karl, care accepta totul în tăcere.
— Dar cum vă numiţi ? se interesă la rîndul său Karl, desigur, foarte politicos, însă fără pic de emoţie. Scăpat de îmbrăţişări, se strădui să prevadă urmările pe care acest eve­niment le-ar putea avea asupra afacerii cu fochistul; în orice caz, nimic nu-i spunea că Şubal ar putea trage foloase din această situaţie.
— Trebuie să fii conştient de norocul dumitale, tinere, interveni căpitanul, găsind întrebarea lui Karl de natură să lezeze demnitatea personală a domnului Jakob; acesta se trăsese lîngă fereastră, spre a-şi sustrage de la privirile cu­rioase chipul pe care stăruia emoţia, faţa pe care o tampona mereu cu o batistă. Cel ce ţi-a spus că este unchiul dumitale nu-i altcineva decît senatorul Edward Jakob. Chiar dacă nu-ţi închipuiai, te aşteaptă, tinere, o carieră strălucită. Fă un efort să înţelegi acest lucru, mă rog, în măsura în care acest prim moment îţi îngăduie, şi vino-ţi în fire.
— Da, într-adevăr, am un unchi Jakob în America, vorbi Karl, adresîndu-se căpitanului. După cîte am înţeles, Jakob este numele de familie al domnului senator.
— Exact, confirmă căpitanul, curios de ce-o să se mai întîmple.
— Dar unchiul meu Jakob, care e fratele mamei mele, are prenumele de Jakob; numele său ar trebui să fie Bendel-mayer, ca acela al mamei mele înainte de căsătorie.
— Permiteţi-mi, domnilor ! strigă senatorul, edificat de cele spuse de Karl, şi revenind de unde se retrăsese. Toţi iz­bucniră în rîs, afară de funcţionarii portuari; unii parcă de emoţie, alţii din motive pe care nu le trădau.
„Nu mi se pare nimic ridicol în cele ce am spus", gîndi Karl.

— Domnilor, reveni senatorul, fără voia dumneavoastră si a mea asistaţi la o mică scenă de familie şi, neavînd înco­tro, trebuie să vă dau unele lămuriri. Am impresia că doar domnul căpitan este în deplină cunoştinţă de cauză; la această precizare, cei doi se înclinară într-un gest de amabili­tate reciprocă.
„Acum trebuie să fiu foarte atent la ceea ce îmi iese din gură", îşi zise Karl şi, uitîndu-se cu coada ochiului spre fo­chist, se bucură văzînd cum acesta se iluminează la faţă.
— Eu trăiesc, după o îndelungată şedere în America — o, dar cuvîntul şedere nu mi se pare cel mai potrivit mie, care mă consider un atît de zelos cetăţean american — trăiesc, cum vă spuneam, complet rupt de rudele mele din Europa, din motive care, înainte de toate, nu sînt de natură a fi arătate aici şi, în al doilea rînd, aş fi prea afectat povestindu-le. Frică mi-i chiar de clipa în care voi fi obligat să le înfăţişez scumpului meu nepot, prilej cu care nu voi putea evita să ex­prim o părere sinceră despre părinţii săi şi rudele acestora.
„Este unchiul meu, nu încape îndoială, îşi dădu seama Karl, ascultîndu-l. Cu siguranţă că şi-a schimbat numele."
— Iubitul meu nepot a fost... trebuie să rostesc singurul cuvînt care califică realmente un asemenea procedeu... a fost pur şi simplu înlăturat de părinţii săi, aşa cum înlături o pisică jigărită care te deranjează. Nu vreau să înfrumuseţez cu nimic faptele pentru care nepotul meu este astfel tratat; a înfrumuseţa nu stă în obiceiul americanilor, iar vina este de aşa natură încît doar simpla ei enunţare înseamnă o scuză cît se poate de solidă.
„Aşa mai merge, fu de acord Karl, însă nu mi-ar conveni să povestească în amănunţime. De altfel, nici nu are de unde să cunoască toată tărăşenia. Să-l vedem dacă o ştie."
— Vorba e că tînărul... urmă unchiul, punctîndu-şi cu­vintele cu mici arcuiri ale corpului şi tot atîtea arcuiri ale bastonului său de bambus pe care şi-l împlîntă drept în faţă, spre a crea astfel o atmosferă mai degajată — vorba e că tînărul a fost sedus de o servitoare în vîrstă de treizeci şi cinci de ani, pe nume Johanna Brummer. N-am cea mai mică in tenţie să-l jignesc pe nepotul meu rostind cuvîntul sedus, da nu găsesc ceva mai potrivit în clipa asta.
Karl, care se apropiase de unchiul său, se răsuci să vad feţele celor prezenţi; voia să-şi dea seama de impresia pe care o stîrnesc cele relatate. Nimeni nu rîdea, toţi asculta răbdători şi gravi. De altfel nici nu-ţi era la îndemînă să rîs de nepotul unui senator, la prima ocazie care ţi se oferă. N acelaşi lucru se putea spune despre fochist, care-i surîdea Iu Karl; faptul era, desigur, îmbucurător, era un semn di reîntoarcere la viaţă şi, oricum, întru totul scuzabil, pentn că jos, în cabină, Karl făcuse un mare secret din întîmplare care era acum public dezbătută.
— Această Brummer, continuă unchiul, i-a făcut nepo tului meu un copil, un băiat zdravăn, pe care l-a botezat ci numele de Jakob, probabil după umila-mi persoană, despr care fata aceea — putem presupune — avea ştire doar dii vagile aluzii ale nepotului meu, aluzii care, pesemne -adaug eu acum — o impresionară profund. Spre a nu plat pensia alimentară şi a evita orice fel de scandal în care să fi ei înşişi implicaţi — subliniez că nu cunosc nici legile de acolo nici situaţia părinţilor, singura legătură cu ei au fost, în to acest timp, două scrisori de milogeală pe care le-am lăsa fără răspuns — pentru a evita, aşadar, plata pensiei respec tive şi scandalul, părinţii îl expediarâ pe fiul lor, pe iubitu meu nepot, în America şi — după cum bine vedeţi — cît s< poate de prost echipat. Fără un semn sau o minune, cart doar în Lumea Nouă mai pot avea loc, acest tînăr, rămas sin gur, nesprijinit de nimeni, ar fi decăzut cît se poate de re pede, devenind o puşlama de port, în vreo stradelă din apropiere; aşa s-ar fi întîmplat dacă servitoarea aceea n-ar f aşternut pe hîrtie toată povestea — scrisoarea mi-a parvenit după multe întîrzieri, alaltăieri — dîndu-mi semnalmente^ nepotului meu şi, din fericire, şi numele vasului pe care s-a îmbarcat. Dacă mi-ar trece prin cap să vă amuz, domnilor, v-ai citi unele părţi din această scrisoare, mărturisi senatorul scoase din buzunar două enorme coli de hîrtie acoperite cu un scris mărunt. Sînt sigur că această scrisoare v-ar impre­siona, căci este ticluită destul de primitiv, deşi cu o şiretenie bine intenţionată şi dovedind foarte multă dragoste pentru tatăl copilului. Dar nu am intenţia nici să vă distrez mai mult decît o cere însăşi înţelegerea situaţiei şi nici n-aş voi, tocmai la prima întrevedere, să-l lezez pe nepotul meu în sentimen­tele pe care eventual le-ar mai nutri. El va fi liber să par­curgă scrisoarea, dacă va crede de cuviinţă, în tihna camerei sale, care îl aşteaptă.
Karl nu mai avea nici un fel de sentiment pentru această fată. învăluită de ceaţa unui trecut care se îndepărta mereu, el o vedea şezînd în bucătărie, sprijinită cu coatele pe bufet; de cîte ori intra acolo, fie pentru a lua un pahar cu apă cerut de tatăl său, fie pentru a transmite o dispoziţie a mamei sale, fata îl privea. Tolănită pe bufet, ea scria uneori o scrisoare şi îl privea pe Karl galeş, spre a se inspira. Alteori îşi acoperea ochii cu mîinile, nevoind să ştie de nimeni şi nimic. Cîteo-dată îngenunchea în strimta ei cămăruţă de lîngă bucătărie şi se ruga în faţa unui crucifix de lemn. Karl nu se uita la ea decît rareori şi cu timiditate, prin uşa întredeschisă. Uneori, fata fugea hai-hui prin bucătărie şi o zbughea cu un rîs de vrăjitoare atunci cînd Karl îi ieşea în drum. Alteori, după ce apărea el, fata închidea uşa de la bucătărie, bloca zăvorul, pînă ce Karl o ruga să-l lase să plece. Cîteodată îi aducea lu­cruri pe care el nu le ceruse şi nu le dorea şi pe care ea i le punea în braţe fără să scoată o vorbă. într-o bună zi însă, fata strigă: „Karl", şi oftînd, făcînd grimase, îl conduse — el amuţise în faţa acestui familiarism — îl conduse în cămăruţa ei, pe care o încuie cu cheia. îi încolăci gîtul, gata să-l su­grume şi, în timp ce îl tot ruga s-o dezbrace, îl dezbrăcă ea pe el, şi îl culcă în patul ei; ai fi zis că vrea să-l păstreze de acum încolo numai şi numai pentru ea, spre a-l mîngîia şi a-l îngriji pînă în vecii vecilor. „Karl, o Karl al meu!" ţipa, ca şi cum totul ar fi fost firesc, ca şi cum l-ar fi posedat prin sim­plul fapt că el se afla acolo, că era lîngă ea; Karl, în schimb, nu vedea mare lucru şi era foarte incomodat de mormanul de aşternuturi calde, pe care îl îngrămădise — după cît îşi dădea seama — anume pentru el. Ea se lungi alături, căutînd să-i afle unele secrete; deoarece Karl n=avea taine, fata se supără şi, mai în glumă, mai în serios, îl zgîlţîi, îi ascultă bătăile inimii, îşi oferi, la rîndu-i, pieptul ca să-i asculte şi el bătăile inimii, ceea ce pe Karl nu-l interesa deloc. îşi lipi de el burta dezgolită, îi umblă cu mîna între picioare, cu un gest atît de scîrbos încît Karl îşi smuci capul de pe pernă, încordîndu-şi gîtul; apoi ea îl izbi de cîteva ori în şir cu pîntecele; veni momentul cînd puteai crede că femeia face parte din trupul lui şi, foarte probabil, din această pricină, Karl simţi o cumplită nevoie de ajutor. în cele din urmă se întoarse plîngînd în patul lui, după miile de rugăminţi ale fetei de a-l revedea. Asta a fost tot; unchiul reuşi totuşi să între­vadă o întreagă poveste. Dar dacă unchiul fusese avizat de sosirea lui, înseamnă că bucătăreasa se gîndise la el. Era un gest frumos din partea ei, care merita răsplătit odată şi odată.
— Ei! strigă senatorul, spune-mi deschis, sînt sau nu unchiul tău ?
— Eşti unchiul meu, răspunse Karl şi îi sărută mîna, gest pentru care fu răsplătit pe loc cu un sărut pe frunte. Sînt foarte fericit că te-am întîlnit, dar să ştii că greşeşti crezînd că părinţii mei nu spun decît lucruri urîte despre dumneata. Afară de aceasta, în relatarea dumitale s-au strecurat şi unele inexactităţi, cu alte cuvinte vreau să spun că nu toate s-au petrecut întocmai. E de înţeles că de la o asemenea depărtare e greu să judeci lucrurile fără greş; la urma urmei, nu-i nici o nenorocire dacă domnii au fost informaţi într-un mod mai puţin exact asupra unor detalii cărora cred că nu le acordă prea multă importanţă.
— Ai dreptate, fu de acord senatorul; îl conduse pe Karl spre căpitan, care vădea un marcat interes şi simpatie, întrebîndu-l: Aşa-i că am un nepot extraordinar ?!
— Sînt fericit să-l cunosc pe nepotul dumneavoastră, zise căpitanul şi se înclină într-o manieră proprie oamenilor care au făcut militărie. Este o cinste deosebită ca vasul meu să fie locul unei asemenea întîlniri. în schimb, călătoria pe puntea intermediară a fost, îmi închipui, cît se poate de neplăcută; niciodată nu poţi prevedea anturajul. Odată, de pildă, a călătorit la noi, pe puntea intermediară, chiar primul fiu al celui mai mare magnat maghiar — îmi scapă numele şi motivul călătoriei. Iar eu am aflat despre asta mult mai tîrziu. Noi însă facem tot ce ne stă în putinţă să uşurăm voia­jul pasagerilor de pe puntea mijlocie, cu mult mai mult decît o fac, de pildă, cei de pe vasele aparţinînd liniilor americane de transport maritim. E adevărat, n-am reuşit să trans­formăm această călătorie într-un agrement.
— Nu m-a incomodat cu nimic, zise Karl.
— Nu l-a incomodat cu nimic! repetă senatorul rîzînd cu poftă.
— Teamă mi-i, în schimb, că mi-am pierdut geamanta­nul... şi tînărul îşi aduse astfel aminte de tot ce a pătimit, gîndindu-se totodată la ceea ce avea de făcut de acum încolo; întorcîndu-se, îi văzu pe cei prezenţi cum stau la locurile lor şi îl scrutează — erau muţi de respect şi uimire. Numai pe feţele funcţionarilor puteai citi — în măsura în care severita­tea şi expresia lor ştearsă permitea acest lucru — regretul de a se fi înfăţişat pe vas la timpul nepotrivit; interesul lor era mai degrabă atras de ceasul de buzunar pe care şi-l puseseră în faţă şi nu de ceea ce avusese loc sau putea, eventual, să urmeze.
Primul care dădu glas sentimentelor de simpatie, după căpitan, fu — în mod cu totul ciudat — fochistul.
— Te felicit din toată inima, spuse acesta, scuturînd zdravăn mîna lui Karl; îi da astfel a înţelege că îi este cumva şi recunoscător. Cînd fu pe punctul să se adreseze în chip similar senatorului, acesta din urmă se dădu un pas înapoi, semn că fochistul întrecuse limitele. El înţelese şi renunţă pe loc.
Dar toţi ceilalţi înţeleseră ce era de făcut şi îi înconjurară pe Karl şi pe senator cu o veselie exuberantă. Aşa se trezi Karl mulţumindu-i lui Şubal pentru felicitările pe care i _ prezentase. Funcţionarii portuari se apropiară ultimii, cîn calmul se mai restabili, şi spuseră două vorbe în englezeşt făcînd astfel o impresie ridicolă.
Senatorul era dispus să-şi savureze plăcerea pînă la capă şi aduse vorba despre nişte fleacuri ce nu meritau nici atenţie; fleacurile acestea au fost nu numai suportate, dar f urmărite atent de întreaga asistenţă. Aminti astfel că în car netul său sînt notate principalele semnalmente ale lui Kar extrase din scrisoarea bucătăresei, spre a le avea la îndemîn pentru orice eventualitate. Mai spuse că în timp ce fochist îşi desfăşura insuportabila pălăvrăgeală, îşi scosese carnet Iul cu unicul gînd de a-şi mai goni urîtul, amuzîndu-se în pune faţă în faţă descrierile cam primitive ale bucătăresei c trăsăturile lui Karl.
— Iată, aşadar, pe ce cale îşi poate găsi cineva nepotul sfîrşi senatorul pe un ton care parcă invita să fie reînnoite fe licitările.
— Dar ce se va întîmpla cu fochistul ? se interesă Kar după aceste istorisiri ale unchiului. Avea credinţa că nou lui situaţie îi permite să spună exact ceea ce gîndeşte.
— Cu fochistul se va întîmpla ceea ce trebuie să întîmple, adică ceea ce va găsi de cuviinţă domnul căpita_ vorbi senatorul. Sîntem sătui pînă peste cap de acest fochis şi nu mă îndoiesc că toţi domnii aci de faţă gîndesc la fel.
— Acest lucru nu poate fi decisiv într-o chestiune de dreptate, obiectă Karl; aflîndu-se între unchiul său şi căpi­tan, se credea chemat să influenţeze jocul balanţei, socotind că soarta celuilalt se află în mîinile lui.
Fochistul în schimb părea că nu mai speră nimic. Mîinile şi le vîrîse pe jumătate pe după cureaua nădragilor, o bucată a cămăşii bălţate îi spînzura în afară, scăpată din cingătoare în timp ce gesticulase agitat. Lui însă puţin îi păsa de toate astea; îşi vărsase năduful, aşa că n-aveau decît să se holbeze la cele cîteva zdrenţe de pe el şi apoi să-l scoată de acolo. Fochistul îi şi vedea pe omul de serviciu şi pe Şubal, cei mai mărunţi în rang, împlinind această ultimă însărcinare. După asta Şubal va trăi în linişte, nu-şi va mai ieşi din fire, aşa cum spusese casierul-şef. Căpitanul va putea angaja în voie nu­mai şi numai români, peste tot se va vorbi româneşte şi toate vor fi la locul lor. Nu va mai exista un fochist care să pălăvrăgească în biroul casieriei centrale, oamenii vor păstra o amintire destul de plăcută despre ultima pălăvrăgeală care, aşa cum a afirmat senatorul, i-a înlesnit acestuia să-şi desco­pere nepotul. De fapt, acest nepot voise să-i sară în ajutor în cîteva rînduri, răscumpărînd astfel cu prisosinţă şi antici­paţie întîmplarea de a fi nimerit în braţele unchiului său. Fo­chistului nici nu-i trecea prin minte să-i mai ceară băiatului ceva. Cît ar fi fost el de nepot de senator, tot nu putea clinti, nici măcar cu gîndul, puterea unui căpitan; la urma urmei, tot din gura căpitanului trebuia să iasă cuvîntul hotărîtor. Conducîndu-se după propriile sentimente, fochistul socoti că ar putea să-l scutească pe Karl de orice fel de privire nela­locul ei; din păcate însă, nu era nici un locşor în încăperea aceea plină de duşmani unde să-şi fi putut odihni privirile.
— Să nu înţelegi greşit situaţia, îl avertiză senatorul pe Karl. Se prea poate să fie o chestiune de dreptate, însă în acelaşi timp este o chestiune de disciplină. Ambele, şi în spe­cial ultima, ţin de decizia domnului căpitan.
— Ei, asta-i situaţia, bombăni fochistul. Cei pînă la care ajungea acest dialog, zîmbeau oarecum nedumeriţi.
— De altminteri, l-am deranjat şi aşa prea mult pe dom­nul căpitan de la chestiunile sale de serviciu care, desigur, sporesc în chip considerabil o dată cu intrarea în portul New York. E deci tocmai timpul să părăsim vasul, spre a nu împinge lucrurile prea departe; o intervenţie inoportună riscă să transforme meschina ceartă a doi maşinişti într-un eveniment. înţeleg prea bine atitudinea ta, dragă nepoate, şi tocmai asta mă face să te iau cît mai repede de aici.
— Voi da dispoziţie să vi se pregătească imediat o barcă, spuse căpitanul care, spre surprinderea lui Karl, nu avu nici cea mai mică obiecţie faţă de atitudinea unchiului; cuvintele acestuia trebuiau apreciate ca fiind, în orice caz, umilitoare. | Casierul-şef se repezi la biroul său şi transmise fcaw-uluij prin telefon ordinul căpitanului.
„Nu mai e nimic de făcut; un deget nu pot mişca fără a-i \ jigni pe toţi cei de faţă, îşi făcu Karl socoteala. Dar nici nu-ij pot întoarce spatele unchiului meu, tocmai acum cînd m-a| regăsit. Căpitanul este, presupun, un om politicos, dar atîtai tot. Cînd e vorba de disciplină s-a isprăvit şi cu politeţea lui,l iar vorbele unchiului parcă le-a rostit însuşi căpitanul. Cui Şubal n-am ce discuta, ba îmi pare rău că i-am întins mîna.J Restul celor de aici sînt un fel de pleavă.
Absorbit de aceste gînduri, se apropie de fochist, îil scoase acestuia mîna dreaptă de după curea şi o luă într-a j lui, jucîndu-se cu ea.
— Dar de ce nu vorbeşti o dată ? întrebă el. De ce j înghiţi toate mizeriile astea ?
Fochistul se mulţumi să-şi încreţească fruntea, de parcai s-ar fi gîndit intens la ceea ce avea de spus; în cele din urmă,] privirea lui coborî asupra mîinilor lor care îşi luau adio.
— Ţi s-a făcut o nedreptate cum nu s-a făcut nimănui pe 1 acest vapor, asta o ştiu prea bine. Karl mîngîia degetele fo- ] chistului, în vreme ce acesta privea în jur cu ochi lucitori, de ] parcă ar fi dat peste el o fericire pe care nimeni nu i-o putea j răpi.
— Trebuie să te aperi, să spui da sau nu, altminteri oa- J menii nu au de unde să cunoască adevărul adevărat. Pro-j mite-mi ca ai să-mi asculţi sfatul, pentru că — spre marele 1 meu regret — presupun că de acum încolo n-am să te mai pot ajuta. Karl începu să plîngă; îşi lipi de obraz mîna crăpată, aproape inertă a fochistului, şi o acoperi cu sărutări ca pe o comoară de care, iată, se despărţea. Senatorul se apropie de cei doi şi, cu un gest de îngăduinţă, îl trase deo­parte pe nepot.
— Fochistul ăsta pare să te fi vrăjit, zise el, uitîndu-se nu atît la Karl, cît la căpitan, căruia îi făcu cu ochiul. Erai \ singur şi părăsit cînd ai dat peste acest om, căruia — lucru foarte lăudabil — îi arăţi recunoştinţa ta. Rogu-te însă, dra­gul meu, nu exagera şi caută să-ţi înţelegi poziţia socială.
La uşă se iscă o gălăgie infernală; se auzeau ţipete şi se părea că cineva este izbit cu brutalitate în uşă. îşi făcu apa­riţia un marinar, într-o ţinută cam neglijentă, avînd prins la brîu un şorţ de femeie.
— E o mulţime de oameni afară! strigă el, făcînd o mişcare largă cu cotul, croindu-şi parcă în continuare drum prin mulţime. în cele din urmă îşi veni în fire şi fu tocmai pe punctul de a-l saluta pe căpitan, cînd băgă de seamă în ce hal era; îşi smulse de la brîu şorţul, îl azvîrli pe podea şi se plînse de mama focului:
— E de-a dreptul dezgustător; mi-au legat un şorţ de fată ! Bătu imediat călcîiele puternic, şi salută. Careva schiţă un zîmbet, însă căpitanul interveni grav:
— Aşa da, înţeleg şi eu să comanzi. Dar cine sînt cei de afară?
— Sînt martorii mei, spuse Şubal, apropiindu-se. Rog respectuos să scuzaţi purtarea lor necorespunzătoare. Odată voiajul pe mare terminat, în oameni parcă intră necuratul.
— Cheamă-i imediat aici, ordonă căpitanul şi, întor-cîndu-se apoi spre senator, îi vorbi cu politeţe, dar fără a pierde timp de prisos: Rog să aveţi amabilitatea de a-l urma pe acest matelot, împreună cu nepotul dumneavoastră; el vă va conduce la barcă. E de prisos să mai spun ce plăcere şi ce onoare a fost pentru mine să vă cunosc personal, domnule senator. Abia aştept să se ivească o nouă ocazie care să-mi permită să reiau în compania dumneavoastră discuţia pri­vind starea flotei americane; atunci — cine ştie ? — s-ar putea să fim iarăşi întrerupţi într-un mod tot atît de plăcut ca şi astăzi.
— Mi-e de ajuns deocamdată acest unic nepot, zise un­chiul rîzînd. Ei, şi-acum, primiţi, vă rog, din partea mea cele mai calde mulţumiri pentru amabilitatea dumneavoastră, la revedere. — Pe Karl îl cuprinse cu un gest ocrotitor, după care adăugă:
— N-ar fi exclus să petrecem timp mai îndelungat împreună, cu ocazia viitoarei noastre călătorii în Europa.
— M-ar bucura în mod sincer, mărturisi căpitanul. Cei doi domni îşi strînseră mîinile cu putere. Karl nu mai avu cum să-i adreseze vreun cuvînt căpitanului, iar mîna i-o dădu doar în treacăt; căpitanul fu împresurat de vreo cincispre­zece inşi care, deşi păreau a fi cu musca pe căciulă, intrară destul de gălăgioşi, conduşi de Şubal. Matelotul ceru senato­rului permisiunea să o ia înainte; croi astfel loc pentru sena­tor şi pentru Karl, încît cei doi se strecurau cu uşurinţă printre oamenii care salutau, înclinîndu-se. Aveai senzaţia că oamenii aceştia, de altfel destul de simpatici, vedeau în dis­puta dintre Şubal şi fochist o distracţie oarecare, al cărei ri­dicol nu se putea stinge nici în faţa căpitanului. Printre ei, Karl o zări şi pe Line, fata de la bucătărie; era veselă, făcea semne cu mîna, după care îşi puse la brîu şorţul azvîrlit de marinar; era al ei.
Cei doi îl urmară pe matelot; părăsiră biroul, parcurseră un mic culoar cotit şi, după numai cîţiva paşi, ajunseră în dreptul unei uşiţe de unde cobora o scară marinărească pînă la barca ce fusese pregătită pentru ei. Matelotul ajunse dintr-un salt în barca mînuită de cei cîţiva cărora le era şef; imediat aceştia se ridicară în picioare şi salutară. Senatorul tocmai îl sfătui pe Karl să coboare atent cînd, chiar de pe prima treaptă, acesta izbucni în plîns. Senatorul întinse braţul drept şi-l luă de bărbie, îl strînse spre sine, apoi îl mîngîie cu mîna stîngă. în felul acesta coborîră, treaptă cu treaptă, strîns lipiţi, pînă ajunseră în barcă, unde unchiul ochise un loc potrivit pentru Karl, undeva în faţa lui. La un semn al senatorului, matrozii începură să tragă la rame şi se desprinseră imediat de vapor. După numai cîţiva metri, Karl descoperi pe neaşteptate că evoluau tocmai pe partea înspre care dădeau ferestrele casieriei centrale. Toate cele trei fe­restre erau înţesate de martorii lui Şubal, care salutau făcînd fel de fel de semne amicale; chiar senatorul în persoană le] mulţumi, iar unul dintre matrozi, fără a-şi părăsi truda, reuşi — printr-o mişcare abilă — să trimită o bezea spre vas. în atmosfera asta toţi uitaseră de fochist. Karl, care şedea genunchi în genunchi cu unchiul său, îl privi pe acesta drept în ochi şi se îndoi că omul din faţa lui va fi vreodată în stare să-l smulgă din inima sa pe fochist şi să-i ia locul. Unchiul îi ocoli privirile, preferind să urmărească legănatele valuri din jurul bărcii.

(va urma)