Orizonturi Rosii (11)

Mihai Pacepa

Amintirile unui general de securitate Guita cavat lapidem, non vi sed saepe cadendo
[ Picatura gaureste piatra nu prin forja, ci cazind des. ]

Convorbirile din aceasta carte au fost scrise din memorie de general-locotenent Ion Mihai Pacepa. Ele sint tot atit de exacte pe cit pot fi orice convorbiri neinregistrate, reamintite.


CAPITOLUL XI

— Ia te uita cine ma asteapta, am auzit-o spunind pe Elena, cu vocea inmuiata in sirop. Cu geanta plina de bunataaati.
Cind a aparut in cadrul usii, a rostit taraganat „Bu-una-di-imineata", etalindu-si toti dintii gaunosi si intinzindu-mi mina dreapta ca sa i-o sarut. Era imbracata cu un deux pieces liliachiu, din matase inflorata, iar in picioarele ei osoase purta pantofi nou-nouti, tot din matase liliachie. Hainele ei tocmai sosisera de la Paris.

O INTREVEDERE CU TOVARASA ELENA
Vinerea dimineata mi-o rezerva intotdeauna mie Elena, ca sa-i spun ultimele noutati furnizate de microfoanele instalate in birourile si locuintele virfurilor nomenclaturii. Biroul ei, doar cu putin mai mic decit al lui Ceausescu, avea stema Partidului Comunist Roman in locul celei a Romaniei. Pe peretele din fata era un portret al lui Ceausescu, in marime naturala. Pe unul din pereti erau citeva rafturi de carti pline cu operele lui Ceausescu, legate in piele rosie si citeva exemplare ale cartii ei despre chimie. Pe birou era numai fotografia lui, intr-o rama de aur. Nu se aflau nici dosare, nici alte hirtii. Elenei nu-i place sa citeasca. Singura exceptie pe care am remarcat-o vreodata a fost dosarul lui losif. Îi placea la nebunie, chiar daca pentru a-l citi trebuia sa-si puna pe furis ochelarii, cu care nu se afisa niciodata in public.
— Arata-mi, a spus Elena incercind sa gaseasca o pozitie confortabila in fotoliul sau urias. Ce noutati ai despre Violeta ?
Violeta era sotia lui Stefan Andrei, ministrul afacerilor externe. Era o păpusica pictata, o tinara actrita afectata, care intotdeauna mergea tantosa de parca ar fi fost pe scena. De indata ce Elena a hotarit ca Violeta sa fie supravegheata cu microfoane, cu citiva ani in urma, prima inregistrare a uneia dintre primele sale relatii cxtraconjugale a si fost facuta. A fost cu un student. Au mai fost multi altii de atunci, intotdeauna tineri chipesi, cu alura atletica.
— Uita-te la curva asta ! a izbucnit atunci Elena. Partidul i-a dat ca sot unul din oamenii sai de valoare, iar ea isi ridica poalele-n cap in fata oricarui Tarzan care-i zimbeste.

Pe la mijlocul anilor '70, Elena a cugetat:
— Cum crezi ca reactioneaza Violeta atunci cind face dragoste ?
Saptamina urmatoare am pus un casetofon pe biroul Elenei, iar ea a ascultat inregistrarea de nenumarate ori.
— Asculta la curva asta, scumpule, a spus ea, respirind cu greutate. Cind ajunge in punctul asta, intotdeauna suiera din virful limbii si spune lucrurilor pe sleau, dar e suficient ca banda sa-ti sparga timpanele cu urletele si gemetele ei.
Din acea zi de iarna, trebuia sa am intotdeauna in servieta citeva casete cu Violeta, in aprilie, Elena a cerut sa i se instaleze echipament de ascultare profesionist "in camera din spate, iar dupa aceea a inceput sa pastreze casetele cu Violeta. Si altele.
— N-ai nimic cu Violeta azi ? a exclamat Elena, privindu-ma indelung. A murit ?
— Violeta a plecat la Berlin, unde urmeaza sa joace intr-o coproductie cu actori est-germani.
Am vazut-o cum se enerveaza. S-a inrosit la fata, ochii ei caprui s-au micsorat a rautate, iar gura i s-a schimonosit brusc.
— Si ce daca ? La Berlin sau la Londra, e tot nevasta ministrului de externe si trebuie sa stim ce face 'mneaei.
De atunci Elena mi-a dat ordine stricte ca Violeta sa fie supravegheata 24 de ore din 24, in Romania sau peste hotare, oriunde s-ar afla.
Elena a rasfoit in continuare dosarele fara interesul ei obisnuit. Numai dosarul lui Maurer i-a atras atentia. Dupa ce l-a terminat de rasfoit, a ridicat receptorul telefonului S.
— Mi-e dor de tine, draga. Ce mai faci ? a rostit cu blindete Elena, cind doamna Maurer a raspuns la telefon. Da, pricepui. Suna-ma dupa ce-ti pleaca musafirii. Vreau sa mai birfim olecuta. Cind ne-am vazut ultima data n-am prea putut sta de vorba, ca mai erau si altii pe-acolo. Scumpo, erai asa de frumoasa in ziua aia. Ca o fata mare, draguto. Da. Toata plina de cosuri. Cred ca nu te mai regulezi, nu-i asa ? La 75 de ani nu mai e nici o sfârâiala, nu ? 55 ? Oh, n-am stiut.
Am auzit un tacanit. Evident, doamna Maurer ii inchisese telefonul in nas.
— Am aici dosarul Goldei, am spus, scotind dosarul Goldei Meir in incercarea de a evita o noua criza de isterie din partea ei. Mi l-ati cerut aseara.
— Da-mi-l, si a inhatat dosarul. S-a imbogatit ?
— Nu cred ca o intereseaza banii.
— Dar Indira ? a intrebat, referindu-se la primul-ministru Gandhi.
— Asta-i alta poveste.
— Vreau sa vad dosarul Indirei, a continuat Elena, inainte ca tu sa pleci la Washington.
— il veti avea. Iata dosarul referitor la vizita in Statele Unite. Contine tot programul dumneavoastra acolo.
— Mare scofala ! O saptamina pierduta cu domnu' si doamna Arahida.
Apoi si-a indulcit vocea.
— O sa mai obtii niste diplome pentru mine pe-acolo, scumpule ?
— Da, tovarasa. Un certificat de membru onorific al Academiei de Stiinte din Illinois, i-am spus, sperind s-o mai imbunez.
— Illi-ce ? a tipat, batind din picior. Ce crede ei ca-s io ? Maica Tereza ? Vreau o academie din Washington. Sau New York. Asa sa-i spui lui domnu' Arahida.
Am incercat din rasputeri sa-i explic ca presedintele Americii n-are aceeasi putere ca acela al Romaniei. Singurul rezultat, cu toate acestea, a fost minia Elenei.
— Hai scuteste-ma ! Nu ma poti face sa cred ca domnu' Arahida poa' sa-mi dea o diploma din Illi cum dracu i-o zice, dar nu una din Washington. Nu vreau sa ma duc la Illi-dracu să-i pieptene. Nu vreau.
— Diploma o sa va fie inminata la Blair House, la Washington, de catre Profesorul Merdinger, ca reprezentant al consiliului de conducere al Academiei de Stiinte din Illinois, am incercat s-o linistesc.
— Cine ?
— Profesorul Emanuel Merdinger, nascut in Romania.
- Da de ce nu tot consiliu de conducere, scumpule ? N-a avut ei niciodata si n-o sa aiba un savant de talie internationala si un conducator politic intr-una s'aceeasi femeie. Haide, scumpule, io vreau tot consiliul ala.
Tacerea e de aur, mi-am spus in sinea mea, aducindu-mi aminte de telegramele anterioare, atit de la statia din Washington, cit si de la cea din New York, in care se spunea ca e pur si simplu nerealist sa incerc sa obtin un titlu academic pentru ea.
— Profesorul ala" al tau e ovrei ? a intrebat Elena, cu o unda de suspiciune strequrindu-i-se in glas, dupa care vocea i s-a indulcit din nou. Nu e Merdinger nume evreiesc, scumpule ?
— Profesorul Merdinger e un prieten al Romaniei, tovarasa Elena.
— Noi n-avem prieteni evrei. Nu vreau ca diploma mea sa fie murdarita de deşte evreiesti.
— Tovarasul Ceausescu l-a primit in 1972 si a avut de spus numai cuvinte frumoase despre el, am incercat sa-mi joc ultima carte.
— Aia era politica. Acu' vorbim de stiinta.
Avusesem discutii similare de fiecare data cind DIE reusea - si nu era usor deloc - sa aranjeze ca Elena sa primeasca o noua diploma. Si de indata ce o tinea in mina, uita imediat cit de greu imi fusese s-o obtin pentru ea. Odata, in avionul cu care ne intorceam din Filipine, s-a destainuit cu un aer de o naivitate absoluta.
— Nu cred ca stii, scumpule, da' universitatea lor a insistat sa-mi dea titlu' de doctor honoris cauza. Io am tot refuzat, da' stii ce-a facut ei ? O fi ei oameni mici si galbeni, da' stie sa-si foloseasca capu'. I-au spus lu Imelda sa ma duca acolo. Io ce mai puteam face, scumpule ? Ce suflet bun are.
Numai seful statiei DIE din Manila si cu mine stiam ca fusese imposibil sa influentam consiliul de conducere al universitatii, pina am primit ajutor de la generalul Fabian Ver, omul de incredere al presedintelui Ferdinand Marcos. Numai promisiunea lui Ver ca Imelda o va insoti pe Elena la ceremonie si faptul ca va oferi o donatie substantiala universitatii i-au facut pe cei din consiliul de conducere sa se razgindeasca'. Alta data, cind ne-am intors dintr-o vizita efectuata in Asia si America de Sud, unde fusese impodobita cu o salba de titluri onorifice, obtinute de catre DIE cu un efort considerabil si bani multi, Elena s-a napustit ca o furtuna asupra sotiei primului-ministru:
— Stii ceva, draga ? Era expozitii cu lucrarile mele stiintifice peste tot. Toti vroia sa-mi dea o diploma. Pina la urma, a trebuit sa cedez io, draga. La urma urmei, aveam de indeplinit si anlimite obligatii politice.
— Am niste vesti pentru tine, a spus Elena dindu-se jos din fotoliu cu stingacie si bocanind pina la rafturile cu carti. Eram la institut, unde scriu o noua carte, cind un barbat foarte distins, un strain, a insistat sa ma vada. Era presedintele Universitatii din Leipzig in persoana !
— Leipzig sau Darmstadt ? am intrebat, stiind ca se intilnisc cu rectorul Institutului Tehnic din Darmstadt.
Elena are intotdeauna dificultati in acest sens, confundind Germania de Est cu cea de Vest.
— N-are a face. A facut tot drumu' asta - stii de ce ? Ca sa-mi aduca traducerea in germana a cartii mele.
„Cartea ei" fusese scrisa de un grup de cercetatori si ingineri, unii total necunoscuti Elenei si se baza pe cele mai noi informatii tehnologice obtinute prin spionaj de catre DIE referitoare la mecanismul de sinteza al numeroaselor componente macromo-loculare.
Elena a palavragit cite-n luna si-n stele despre intrevederea ei, intr-un mod neobisnuit de emotionant, pina cind a spus-o de la obraz:
— Scumpule, atitia oameni din toata lumea e atit de recunoscatori pentru efortu' meu stiintific. Io' crez ca mintea stiintifica cu care is inzestrata nu trebe folosita numa pentru bunastarea tarii mele, da' si pentru a intregii omeniri. Trebe sa inventez io ceva care sa dureze mereu, ca focu' sau energia nucleara.

Elena m-a indemnat sa pun la treaba toata reteaua de spionaj tehnologic din Occident a DIE, formata din sute de savanti si ingineri straini care fusesera recrutati ca agenti, ca sa se ocupe de aceasta problema. Dorea informatii despre cea mai importanta munca de cercetare stiintifica din Occident pe cale de a fi brevetata. Va alege citeva dintre aceste proiecte pentru ea si le va breveta in Romania, inainte ca ele sa fie inregistrate in Occident. Dupa aceea, Elena va folosi aceste brevete romanesti pentru a obtine altele straine.
— DIE va trebui sa faca asta pina cind o sa ma ocup io de sistemul roman de brevetare, clasificare si standardizare.
În conformitate cu cele afirmate in presa romina, in decembrie 1984, Elena a devenit presedinta aparent nesemnificativului si noului „Consiliu de Clasificare, Standardizare, Normare si Control de Calitate". A urmarit intotdeauna realizarea ambitiilor sale personale.

NERESPECTIND CONSTITUTIA
Era miezul zilei, cind am plecat de la Elena si m-am dus la biroul generalului Luchian, de la etajul superior. De peste un an statea acolo in fiecare vineri si astepta sa ma vada dupa intrevederea mea saptaminala cu Elena.
— incerc sa maresc cifrele emigrantilor, a inceput Luchian, pentru discutiile voastre de la Washington. Nu stam rau cu germanii - limita prevazuta de Tovarasul pentru acest an e de 10.000. Problema presanta e cu evreii. Tovarasul a aprobat sa plece numai 1200 pentru tot anul 1978, iar pentru primul trimestru n-o sa aveti mai mult de trei sute.
În calitate de secretar permanent al Comisiei guvernamentale pentru vize si pasapoarte, Luchian era expertul cu probleme de, emigrare. Incredibil de pedant, era respectat pentru corectitudinea cifrelor, in ciuda presiunilor facute din toate partile, inclusiv de Ceausescu, pentru a arata doar fata insorita a tabloului.
— Vreau sa-ti povestesc ceva extraordinar, a inceput din nou Luchian: Ieri i-am telefonat lui Postelnicu si l-am invitat pe la mine sa lucram la decret impreuna. „De cind vine muntele la Mahomed ?", a intrebat si mi-a inchis telefonul. Mihai, la Buzau ma conducea intotdeauna pina la masina si statea in preajma mea, nestiind ce sa-mi mai faca. Imediat m-am dus la el la birou sa vad despre ce e vorba, si ce crezi ca mi-a spus ? „De azi inainte, sa vii aicea numai cind te chem. Sa vii miine dimineata la sapte, cu decretul gata. Si sa fii scurt, pentru ca la opt iau' micul dejun cu primul-minisiru." Poti sa crezi asa ceva ?
— Fii atent, Luchian. O sa-ti fie sef.
— As prefera sa fiu chelner in nu stiu ce restaurant de mina a treia, decit sa-i fiu subaltern, a raspuns, dind cu pumnul in masa. Am muncit toata noaptea si toata dimineata, iar la sapte fix i-am pus dosarul pe birou. Nici macar nu l-a deschis. La ora zece m-a chemat iar si mi-a spus ca e totul vraiste. Pe scurt, voia sa mentionez si DGTO si alte unitati de securitate ale caror nume nu mai fusesera scrise pe hirtie pina atunci.
— intr-un decret public?
— I-am spus ca un decret public nu poate contine vreun paragraf care nu respecta Constitutia si ca ce dorea el sa adaug il va face pe Tovarasul sa explodeze pur si simplu. Stii ce-a spus ? A spus ca Tovarasul e prea ocupat ca sa-l mai citeasca si doar il va semna. Idiotul. Cu siguranta ca nu-l cunoaste pe Tovarasul.
Dupa o scurta pauza, Luchian a continuat:
— Am incercat, Mihai. Am incercat sa-l ajut pe Postelnicu, ca pe un prieten. Atita cit am putut. Si ce crezi ca mi-a spus ?
— „Hai, pleaca, tovarase. Fa decretul asa cum ti-am spus eu, pune-l intr-un plic sigilat si sa-l gasesc pe birou inainte de opt diseara." Poti oare concepe, chiar in visurile cele mai negre, sa scrii functiile DGTO pe hirtie ?
Mereu calm si calculat, Luchian se enervase si se inrosise acum.
— Aveam banuielile mele, a spus, dar acum tocmai am primii confirmarea ca vulpoiul ala batrin si smecher, generalul Diaconescu, e in spatele chestiei asteia.
Se referea la seful DGTO, generalul Ovidiu Diaconescu.
— incearca de multa vreme sa aiba semnatura Tovarasului pe orice foita de hirtie care sa aprobe violarea corespondentei si interceptarea convorbirilor telefonice. El si miile de ofiteri din slujba lui fac un lucru contrar Constitutiei, fara nici o acoperire, stiu asta. Daca intr-o zi Europa Libera sau altcineva o sa puna in discutie chestia asta, atunci n-am sa-l vad bine pe Diaconescu.
La plecare, Luchian m-a condus pina la usa principala.
— Nu uita, mi-a reamintit. Miine seara. Acasa la mine. Cu Oprea si Voicu.

SCRISORI DE PRIETENIE DE LA GENERALUL VER
— La birou ! i-am ordonat soferului.'
Citeva minute mai tirziu, Paraschiv a redus viteza cind am trecut pe linga Ambasada Statelor Unite, permitind portii de fier forjat din vecinatatea sediului DIE sa se deschida automat si astfel sa putem intra. Ne-am oprit in fata unei cladiri cenusii, impunatoare. Citeva trepte, duceau la o usa de sticla pictata, de moda veche. De cealalta parte a acestei usi totul era incuiat si supravegheat de catre un circuit inchis de televiziune. Cartea mea de vizita magnetica, de plastic, similara unei carti de credit obisnuite din Occident, cu un desen complicat pe o parte si cu semnatura mea, Mihai Podeanu, numele meu conspirativ, pe cealalta, a pus in miscare o poarta de fier uriasa, circulara, singura modalitate de a intra in cladire. (Mihai Podeanu era de asemenea semnatura mea oficiala. Toti ceilalti 3.000 de ofiteri DIE aveau si ei nume conspirative.) Ascensorul pentru ofiterii DIE era la stinga usii circulare.
La dreapta, o scara larga acoperita de un covor rosu ducea la etajul al treilea, rezervat sefului si sefului adjunct ai DIE. Ofiterul de serviciu a facut citiva pasi de defilare spre mine, s-a oprit la o distanta de doi metri si a raportat ca de obicei:
— Tovarase general, in timpul serviciului meu nu s-a intimplat nimic deosebit. Sint ofiterul-sef de serviciu al Departamentului pentru Spionaj Extern, colonelul Victor Dobrin.
Numele sau adevarat era Victor Daisa, dar dupa cum spune-am toti cei care lucreaza in serviciul de spionaj roman au un nume conspirativ secret pe care il folosesc la sediu si in tot ce tine de aceasta meserie, astfel incit colegii de serviciu sa nu-i afle adevarata identitate. Cu toate acestea, in strainatate, ofiterii folosesc de obicei numele lor real.
Cind am deschis usa in fata scarii, colonelul Vasile Pop, subalternul meu si adjunctul acestuia, capitanul Popescu, au sarit ca dracul din cutie. Se aflau intr-o camera tixita cu telefoane speciale, statii radio, telexuri, radiotransmitatoare foto si seifuri.
— Aici sint telegramele tovarasului general, a spus Pop. Iar aici este curierul diplomatic de astazi pentru dumneavoastra. Include un raport foarte confidential din Tel Aviv, tovarase general. Si un plic si aceasta cutie de carton de la Manila, ambele cu sigiliul presedintelui filipinez, adresate dumneavoastra personal.

Raportul din Tel Aviv era de la seful echipei criptografice trimise acolo cu citeva luni in urma, care spunea ca fusese aflat codul israelian care supraveghea Ambasada Romana si personalul acesteia si ca acum statia se ocupa din nou cu operatiuni de dezinformare. Plicul din Manila continea o scrisoare de prietenie de la generalul Fabian Ver. Ca de obicei, la inceput el isi amintea de vremurile cind lucra cu noi. De data aceasta a evocat calatoria cu avionul pe care o facuse impreuna cu mine la monumentul american de razboi din Bataan. Totusi, scopul scrisorii sale era sa ma invite in vacanta, in calitate de prieten al sau, la Palatul Malacanang. Plicul mai continea o fotografie mare cu autograful Imeldei, in care eu ma plimbam la brat cu ea si Elena Ceausescu la Palatul Malacanang. În cutie se afla o uniforma de pilot de matase bleu; era identica cu cele pe care Ver si cu mine le purtaseram in timpul calatoriei spre Bataan.

L-am cunoscut pe generalul Ver in iarna anului 1975, cind am plecat la Manila ca sa pregatesc vizita de stat a lui Ceausescu. La sosirea mea, seful statiei DIE, care era in acelasi timp insarcinatul cu afaceri externe, a raportat ca echipa tehnica a DIE din Bucuresti descoperise microfoane in toate incaperile Ambasadei Romane. De la Bucuresti tocmai sosisera instructiuni ca problema sa fie discutata personal cu presedintele Ferdinand Marcos cit mai repede cu putinta.

La intrevederea din ziua urmatoare cu Marcos, la care a participat si Ver, i-am pus pe birou citeva dintre microfoanele gasite si i-am citit o nota de protest. Dupa ce a vorbit in soapta cu Ver timp de citeva momente, Marcos a replicat ca acestea fusesera instalate de catre americanii de la CIA.
— Ei sint cei care fac asemenea lucruri aici. N-avem pe nimeni care sa vorbeasca romaneste in Filipine, a spus Marcos, rugindu-ma sa-i transmit scuzele sale personale prietenului sau Ceausescu. Generalul Ver iti va spune mai multe in aceasta privinta.
Ver chiar mi-a spus mai multe, in seara aceea m-a invitat la palat, la cina. A vorbit aproape tot timpul, mai ales in legatura cu acordurile secrete pe care Filipinele trebuisera sa le semneze cu guvernul Statelor Unite, cu scopul de a primi ajutor financiar, si mai ales cu privire la operatiunile CIA din Filipine. În seara aceea am auzit mai multe despre CIA decit auzisem pina atunci toata viata, iar comentariile n-au fost dintre cele mai favorabile. Abia dupa miezul noptii m-am intors in camera mea de la palat. Doua fele dragute, aproape goale, se hirjoneau in pat, asteplindu-ma. I-am telefonat insarcinalului cu afacerile externe, iar acesta m-a dus la un holel.
În dmincata urmaloare, cind am coborit in hol, l-am gasit pe Ver. Din acea zi, a fost extrem de amabil cu mine. A stat aproape tot timpul cu mine acolo, in Filipine, iar programul pe care l-a intocmit pentru vizita de stat a lui Ceausescu era impecabil, depasind toate asteptarile. Cel mai impresionant lucru pentru sotii Ceausescu era sa primeasca amindoi medalii pretioase si cadouri fabulos de scumpe; Ver aranjase ca toate acestea sa le fie oferite de catre sotii Marcos, inclusiv diplome onorifice pentru colectia Elenei.

Cind m-am intors in Filipine, in aprilie, impreuna cu sotii Ceausescu, Ver a incercat din nou sa faca imposibilul ca vizita sa fie incununată de succes. Catre sfirsit, totusi, excesul sau de zel aproape ca a distrus totul. Aranjase un mic dejun penlru sotii Ceausescu la bordul iahtului sotilor Marcos, ce urma sa se transforme inir-o petrecere pina a doua zi dimineata, cu spectatcole de icatru, muzica, dans, jocuri de societate, numere de semi-strip-tease cu Imelda, focuri de artificii si munti de mincare si baulura. Ceausescu a fost intr-adevar coplesii. Totusi, Elena a facui crize de isterie ori de cite ori Imelda aparea cu câte o rochie noua, in limp ce ea era nevoita sa stea acolo fara sa-si poata schimba imbracaminlea.
De la acea vizila, l-am mai vazut pe Ver doar o singura data, dar mi-a trimis scrisori de prietenie in fiecare luna. Iar eu i-am raspuns.

„TREBUIE SA-L RECRUTAM PE BILLY CARTER"
Cind Pop s-a intors in biroul meu era trecut de ora sase.
— Tovarasul locmai a plecai de la birou si a irimis un mesaj radio din masina ca sa treceti pe acasa pe la dumnealui.
La resedinta lui Ceausescu, ofiterul de serviciu a raportat:
— Tovarasul va asteapta in gradina cu trandafiri.
— Ce mai e nou ? a intrebat fara sa ma priveasca Ceausescu, cind am ajuns linga el.
Fara sa mai astepte raspunsul meu, a continuat:
— in dosarul tau referitor la familia lui Carter, vad ca fratele lui, Billy, e un fel de betivan, un tip corupt, mereu in goana dupa bistari.
Pe Ceausescu il obseda ideea de a-l recrula pe Billy Carter ca agenl secret.
— De asemenea, vad ca DIE are pe cineva care sa intre in legalura cu Billy. Nu e liberianul ala care are o firma de import-export la Londra, patronata de frate-su ?
— Ba da, tovarase.
Ceausescu s-a oprii, m-a prins de un naslure de la haina si, privindu-ma drept in ochi, a continual pe un ton conspirativ:
— Trebuie sa-l recrutam pe Billy, folosind un „steag străin". Ceausescu a dat dispozitie ca agentul liberian sa-l faca pe Billy reprezentantul lui oficial pentru afaceri de import-export in si din America de Nord si de Sud si sa-l plateasca cu generozitate.
— O sa dam noi banii. Fa in asa fel incit Billy sa prinda gustul banilor nostri, iar apoi, hat! - il recrutam, spunindu-i ca banii nu sint nici de la englezi, nici de la liberieni, ci da la noi. Trebuie sa ne grabim ca sa nu ne-o ia altii inainte.
Ceausescu mi-a lasat in pace nasturele si a inceput sa se plimbe iar, leganindu-si bratele.
— Ti-l mai amintesti pe fratele sahului ? a continuat. L-am reperat in timpul vizitei noastre in Iran si l-am facut reprezentantul nostru cu importul petrolului din Iran. Apoi i-ai dat un anumit procentaj din valoarea produselor romanesti exportate in Iran. Iar apoi, hat! - l-ai recrutat si acum iti maninca din palma. Vrei sa afli ceva cu privire la relatiile iranienilor cu americanii, cu sovieticii sau cu israelienii ? Cine altcineva le stie mai bine decit sahul si frate-su ? Vrei sa stii ceva despre armata lor sau despre Savak ? Fratele sahului e comandantul lor suprem. Vrem sa cistigarn pietele de desfacere din Iran ? Frate-su iti spune care e cererea si care e oferta si hat - dam lovitura. Asa ca vreau sa construiesc o fabrica de tractoare acolo. Ce-ar fi daca i-as plati lui frate-su 10% ? Ce inseamna doua milioane de dolari pentru mine ? O zecime din valoarea tractoarelor pe care le asamblam si le vindem anual in Iran. Desigur, trebuie sa-i mai platesti doua milioane pentru locomotivele pe care le vindem acolo, cu ajutorul sau, si mai mult pentru locomotivele si echipamentul de cercetare geologica, sau pentru orice altceva, dar noi tot cisligam o groaza da bani. Zece sau cincisprezece milioane de dolari pe an, platiti lui in Elvetia, inseamna destul ca sa-l faci sa-si doreasca mai mult. Nu-i asa ?
— Ba da, tovarase. Asa e.
— Sau uite-l pe Rifaat Assad. Hafez e unul dintre cei mai buni prieteni de-ai mei. Nici macar nu mi-ar trece prin gind sa-l recrutez. Dar frate-su e dintr-un aluat cu totul diferit. L-am reperat in timpul unei vizite in Siria. Am urmat acelasi scenariu ca in cazul fratelui sahului, iar acum Rifaat maninca si el din palma noastra. Am nevoie de exporturi avantajoase in Siria ? Rifaat se va ocupa de asta, deoarece a prins gustul dolarilor mei si vrea sa-i depui tot mai multi in contul sau personal din Elvetia.
Acum e omul nostru. Am nevoie de o alta pista pentru o intrevedere politica secreta ? Un mod de-l informa pe Hafez, in secret, cu privire la discutiile mele viitoare cu Carter ? E nevoie sa fac pe cineva sa dispara in Occident ? Rifaat se va ocupa de asta. Acum nu mai poate face nimic fara banii mei.
Ceausescu s-a oprii pentru putin limp, si, brazdind aerul cu miinile, a continuat:
— in relatiile noastre cu lumea necomunista, politica fara spionaj e ca marxismul fara Lenin. Nimeni nu-ti da nimic daca nu-i ungi palma.

ORDINE CRIMINALE
Ceausescu s-a plimbat in liniste citva timp. Apoi a spus:
— Ce mai e nou ?
De data aceasta vorbea serios.
— E o problema cu Stan.
— Ce fel de problema ? a intrebat, iscodindu-ma. Generalul Nicolae Stan era seful Directiei a V-a a Securitatii, responsabil cu asigurarea protectiei lui Ceausescu.
— Sora lui Stan e maritata cu un activist de partid pe care DIE l-a pregatit cu scopul de a-i da o misiune in Israel, ca agent secret.
— Nu stiam ca Stan are rude in Israel.
— Cumnalul sau si-a schimbat numele din Schwartz in Negru.
— Trimile-l sa lucreze cu Partidul Comunist din Israel, ca agent infiltrat „X".
— Problema e ca atunci cind Stan a aflat asta, i-a cerul sec ministrului de interne sa contramandeze operatiunea. Coman asa a facut, dar acum Negru si sora lui Stan vor sa mearga in Israel pe cont propriu.
— Ce face-e-e ?
— Au gasit o modalitate de a comunica ambasadei israeliene cum Stan le-a contramandat viza de iesire. De asemenea, Negru a adresat o scrisoare postului de radio Europa Libera in care va cere sa le aprobati emigrarea in Israel, ca respectare a drepturilor omului.
— „R-R-Radu" ! S-spune-i lui Coman s-sa li-l d-dea p-pe „R-Radu". A-aresteaza-i pentru c-citeva o-ore si d-da-li-l p-pe R-Radu, a urlat disperat, bilbiindu-se la tot pasul si s-a oprit in mijlocul potecii. A-asta e t-tradare, iar t-tradalorii trebuie s-sa f-fie o-omoriti t-toti; b-batuti la singe si omoriti c-ca n-niste animale i-inainte de-a i-incepe s-sa f-faca v-vreo -m-miscare.
Desi era o seara racoroasa, de pe fruntea lui a inceput sa curga transpiratia.
Nimic altceva nu-l sperie mai mult pe Ceausescu decit emigrantii. Nu faptul in sine i se parea cel mai periculos lucru. Pentru el, ca si pentru ceilalti conducatori din blocul sovietic cea mai mare consecinta rezida de departe in efectele cu bataie lunga ale faptului ca unul dintre oamenii lor cei mai de incredere poate emigra in Occident, spunind public lumii intregi cum este de fapt comunismul, imi amintesc ca informatiile furnizate pentru CIA de catre agentul secret roman Ion lacobescu, care a emigrat in Franta in 1969, au cauzat arestarea unor agenti romani importanti, infiltrati in NATO si in guvernul francez, dar adevarata valoare in Occident a emigrarii lui a depasit acest prag. O carte publicata in Franta despre cazul sau, imbinata cu masurile ingenioase luate de catre serviciul de securitate francez, a subminat intr-atit credibilitatea Bucurestiului, incit timp de noua ani dupa aceea Romania n-a mai reusit sa recruteze agenti in NATO sau in guvernul francez, in 1972, emigrarea in Statele Unite a lui Constantin Dumitrachescu, seful statiei din Tel Aviv, exploatata magnific de catre israelieni, a cauzat o stirbire alit de mare a prestigiului DIE in Israel, incit nici acolo, timp de sase ani, n-a mai putut fi recrutat nici un agent.
Un timp, am mers in liniste alaturi de Ceausescu. Cind a reluat conversatia era calm.
— Trebuie sa-i omorim pe toti tradatorii astia, fara sa lasam vreo urma. „Mafiotul" a plecat la Washington ?
— „Felix" ?
— Da.
— A plecat. Saptamina trecuta.
„Mafiotul" era un cetatean american activ in Mafia, care fusese recrutat de catre DIE si avea numele codificat de „Felix".
— Spune-i sa-l omoare pe Rauta. Face prea mult zgomot la Washington chiar acum si trebuie omorit primul. Apoi pe Goma. Si mai spune-i sa arunce in aer, cit mai sus cu putinta, postul de radio Europa Libera. Cu bombe.
Constantin Rauta era inginer in cadrul DIE cind a fugit in„Statele Unite si incepuse vizibil sa influenteze Congresul Statelor Unite ca sa-i sprijine eforturile de a-si scoate sotia si fiica din Romania.
Dupa ce a terminat de dat ordinele, Ceausescu a inceput sa le lamureasca dind instructiuni foarte detaliate, dupa cum ii era obiceiul, in cele din urma, a fost intrerupt de un membru din garda de corp trimis de Elena ca sa-l cheme la cina.
— Cind pleci la Washington, Pacepa ?
— N-am inca viza.
— Preseaza-i. Am nevoie de tine acolo.
Afara era liniste, dar rece.
— Unde doreste tovarasul general sa fie dus ? a intrebat Paraschiv.
— La Pescarus.
Acesta era un restaurant pitoresc pe malul lacului, foarte aproape de resedinta lui Ceausescu, frecventat exclusiv de catre DIE si Securitate, datorita atractiei pe care o exercita asupra turistilor occidentali.
În timpul cinei, nu reuseam sa ma mai gindesc la altceva, decit la Ceausescu. Dupa 13 ani de putere absoluta privea Romania ca pe ceva aflat literalmente in propietatea lui sau a familiei. Sotia lui, Elena, era pe un drum ascendent, iar nimeni din tara nu putea fi numit intr-o functie mai mare sau mai mica fara „binecuvintarca" ei. Fratii lui Ceausescu, Ilie, Nicolae si Ion, controlau fortele armate, DIE si agricultura. Fratele Elenei controla Uniunea Genarala a Sindicatelor, care avea control asupra tuturor oamenilor muncii din Romania. Fiul lor Nicu era secretarul general al Uniunii Tineretului Comunist. Si acesta era doar inceputul. Nu exista sistem de guvernare mai impregnat de nepotism ca cel comunist.
Tocmai ajunsesem la desert cind soferul a dat buzna in restaurant, alarmat:
— Am receptionat un mesaj radio care spune sa va prezentati imediat la Ol.
Pacat de desertul meu.
Ceausescu se plimba de colo-colo in birou ca un tigru in cusca.
— Nu vreau sa-l omori pe Rauta inaintea vizitei mele la Washington. Nici pe Goma. Trebuie sa fie eliminati dupa aia, impreuna cu Europa Libera. M-ai inteles ?
— Da, tovarase.
— Asta-i tot pe ziua de azi.
Ofiterul de serviciu de la intrarea in resedinta lui Ceausescu mi-a deschis in liniste usa, salutindu-ma militareste.
— La birou, i-am spus lui Paraschiv.