Taci și-nghite!

Angela Tocilă

Fufe gonflabile, pocitanii cu nasul bandajat și ochi vineți, proaspăt ieșite din operația de micșorat cârmă și umflat buze, despărțiri, împăcări, șoc, senzațional, coabitare, nervi, istericale, accident, morți, răniți, Constituție, analfabeți, măciucari, veleitariști, nesimțire, proastă creștere, vijelii, inundații, ”ne bate Dumnezeu”, secrete, minciuni, ordonanțe de urgență, iar gonflabile, pocitanii, morți răniți, etc…

Dacă nu v-ați dat seama, acestea sunt ingredientele ciorbei a la România, o ciorbă încălzită în fiecare zi, searbădă de veche ce e, prezentată mușteriului ca fiind specialitatea casei. Chiar este… Bucătarul a pus pasiune în loc de pricepere, pentru că așa știe el că pasiunea înlocuiește orice, iar perseverența e cheia succesului, doar că nu pricepe de ce clientul strâmbă din nas și dă farfuria la o parte scârbit. Bucătarul speră că prin încăpățânarea de a motiva mizeria din blid, să-și convingă clientul că decât nimic, lăturile țin totuși de foame și că ”așa știm noi”, ceea ce ar trebui să fie un argument decisiv din respect față de datinile și tradițiile unui popor.

Nu cred să fi fost niciodată mare lucru de capul nostru, iar dacă a fost și nu mai e, ar trebui să ne fi consolat deja. Când aud cântecul ”Noi suntem români”, nu mai simt fiorul de pe vremea când eram credulă și naivă, ci m-apucă râsul vizualizând primul român în pantaloni 3 sferturi, la bustul gol și-n șlapi, mâncând semințe și ascultând manele. ”C-așa-i românul” zice alt cântec și văd un pensionar chibițând în parc, înghesuindu-se la cozi fără să știe ”ce se dă”, trecând strada pe unde are el chef pe motiv că are toate drepturile din lume, mă uit la pipițele tunate cu țâțele pe-afară, cu buze nefirești ce-și vâră micile tragedii în ochii spectatorilor care ”asta cer”, văd hoarde de pupători de moaște câlcându-se cu pioșenie în picioare de fiecare dată de două ori, o dată la pupat și a doua oară la pomană, văd absolvenți de liceu incapabili să scrie corect, fără urmă de cultură, pregătiți să devină stripteuze și pești, sau ”șmecheri”, dezideratul suprem.

Văd niște politicieni care dacă nu s-ar fi cocoțat în moțul națiunii, ar fi de râsul curcilor, oameni cu care în mod normal n-ai putea avea nicio legătură decât dacă te-ar obliga vreo legătură de rudenie, sau ți-ar fi vecini și n-ai putea refuza să le-mprumuți o cană cu zahăr, dar fiindcă ei conduc națiunea și o reprezintă, speri doar să dai cu cotul în noptieră și să te trezești o dată din coșmar, iar pe oamenii aceia să-i găsești unde le-ar fi locul de fapt, pe ogoarele patriei, în fabrici și uzine, în tractor sau la strung, femei de serviciu, sau croitorese, în niciun caz făcând politica de vârf din posturi de miniștri, înalți demnitari ai statului.

Mi-e rușine să fiu reprezentată de intelectuali cu bască, milițieni, sculeri matrițeri parveniți, precum Zgonea, Stroe, Corlățean, Nicolaescu. Mi-e rușine în primul rând de faptul că nu au minima decență să tacă în public, demonstrând astfel ceea ce au demonstrat predecesorii lor luați din fața porții morți de foame, școliți la Stefan Gheorghiu, care au înțeles că dacă-s în ”structurile de partid și de stat”, orice se poate soluționa cu un pumn în gură, câțiva dinți scoși, sau un canal de săpat. Noroc că acum nu se poate. Încă.

Aș fi curioasă să aflu cum se simt intelectualii care au votat USL-ul… Nu mă interesează motivele, mă interesează dacă nu le crapă obrazul de rușine văzând ce măciucari au adus la putere. Mă interesează dacă au avut o cât de mică viziune și grijă pentru viitorul copiilor lor, sau măcar pentru al lor înșiși. Ideea că ar putea fugi de realitatea României Pitorești emigrând, nu ține. Au și alții ratații lor, de-ai noștri nu mai e loc.

Între timp, ciorba stă pe sobă la încălzit, iar clientul stă dezgustat la masă știind ce-o să primească și-n loc să răstoarne masa și să arunce lăturile în bucătar, își ține capul în palme și se căinează, neînțelegând de ce merită un asemenea tratament. Tace și înghite.