FERMA ANIMALELOR (10)

GEORGE ORWELL

Capitolul X
Trecură anii. Anotimpurile soseau şi se duceau, iar vieţile scurte ale animalelor se stingeau. Veni o vreme cînd nu mai exista nimeni care să-şi amin­tească de zilele vechi dinaintea Revoluţiei, în afară de Clover, corbul Moise şi unii dintre porci.

Muriel murise, Bluebell, Jessie şi Pincher muri­seră. Şi Jones murise ― murise într-un azil de alco­olici din altă parte a ţării. Snowball fusese dat uitării; nu-l mai ţineau minte decît cei cîţiva care îl cunoscu­seră. Clover era acum o, iapă bătrînă şi greoaie, cu încheieturile ţepene şi cu o tendinţă de a face urdori la ochi. Avea doi ani peste vîrsta de pensionare, dar, în realitate, nici un animal nu se pensionase vreodată cu adevărat. Discuţiile de a rezerva un colţ din pă­şune pentru animalele prea bătrîne fuseseră lăsate baltă de mult timp. Napoleon era acum un mascul matur de o sută cincizeci de kilograme. Squealer era atît de gras, încît abia dacă mai putea vedea. Numai bătrînul Benjamin arăta aproape la fel ca întotdea­una, cu excepţia faptului că era mai cărunt în jurul botului şi, de la moartea lui Boxer, mai morocănos şi mai taciturn ca niciodată.

Existau acum mai multe fiinţe la fermă, deşi creş­terea nu fusese atît de mare cum se prevăzuse în anii anteriori. Multe animale se născuseră, pentru care Revoluţia era doar o tradiţie confuză, transmisă pe cale orală, iar altele fuseseră cumpărate, care nu au­ziseră niciodată despre aşa ceva înainte de a sosi acolo. Ferma avea acum trei cai, pe lîngă Clover. Erau nişte animale frumoase, pe picioarele lor, lucră­tori harnici şi buni tovarăşi, dar foarte proşti. Nici unul dintre ei nu se dovedi capabil să înveţe alfabetul dincolo de litera B. Acceptau orice li se spunea des­pre Revoluţie şi despre principiile Animalismului, în special de la Clover, pentru care aveau aproape un respect filial; dar era îndoielnic dacă înţelegeau ceva.

Ferma era mai prosperă şi mai bine organizată: fusese chiar mărită cu două terenuri cumpărate de la domnul Pilkington. Moara de vînt fusese, în sfîrşit, terminată cu succes, iar ferma poseda acum o maşină de treierat şi o macara pentru fîn numai ale ei şi se construiseră diferite alte clădiri. Whymper îşi cumpă­rase un docar. Moara de vînt, însă, nu fusese folo­sită, pînă la urmă, la generarea curentului electric, ci la măcinarea porumbului, aducînd un frumos profit bănesc. Animalele munceau acum din greu pentru a construi încă o moară de vînt; cînd aceasta avea să fie terminată, se spunea, urma să fie instalate dina­murile. Dar despre luxul la care Snowball le învăţase odată pe animale să gîndească, staulele electrificate şi apa caldă şi rece, săptămîna de lucru de trei zile, des­pre acestea nu se mai vorbea. Napoleon denunţase asemenea idei ca fiind contrare Spiritului Animalis­mului. Cea mai reală fericire, zicea el, consta în a munci din greu şi a trăi din puţin.

Nu era limpede cum anume, dar parcă ferma se îmbogăţise fără ca animalele însele să devină mai bo­gate ― evident, exceptaţi fiind porcii şi cîinii. Probabil că asta se întîmpla pentru că existau atît de mulţi porci şi atît de mulţi cîini. Important nu era atît fap­tul că aceştia nu munceau, după felul de a fi pe ca­re-l aveau, fiindcă, aşa cum explica Squealer neobo­sit, ei desfăşurau o muncă nesfîrşită de supraveghere şi organizare a fermei. O mare parte a acestei munci era de un soi pe care celelalte animale erau prea ignorante pentru a-l înţelege. De exemplu, Squealer le spunea că porcii trebuiau să depună eforturi uriaşe, zilnic, la lucruri misterioase numite "dosare", "ra­poarte", "note", "memorandumuri". Acestea erau foi de hîrtie care trebuiau acoperite cu un scris mă­runt şi, îndată ce erau umplute în acest fel, se ardeau în sobă. Aceste lucruri erau de cea mai mare impor­tanţă pentru prosperitatea fermei, zicea Squealer. To­tuşi, nici porcii, nici cîinii nu produceau deloc hrană prin propria lor muncă şi erau foarte mulţi, iar pofta de mîncare le era mereu foarte bună.

În ceea ce le privea pe celelalte animale, viaţa lor, atîta cît ştiau ele, era aşa cum fusese întotdeauna. În general, le era foame, dormeau pe paie, se adăpau din iaz, munceau pe cîmpuri; iarna le chinuia frigul, iar vara muştele. Uneori, acelea mai bătrîne dintre ele îşi scormoneau memoria confuză pentru a desco­peri dacă, în primele zile ale Revoluţiei, pe vremea cînd alungarea lui Jones mai era încă un fapt recent, lucrurile fuseseră mai rele sau mai bune decît acum. Nu-şi puteau reaminti. Nu aveau nici un termen de referinţă prin care să-şi compare vieţile actuale; şi nici nu se puteau informa de nicăieri, în afară de lis­tele de cifre ale lui Squealer, care demonstrau inva­riabil că totul mergea din bine în mai bine. Anima­lele ajunseră la concluzia că problema era fără solu­ţie; în orice caz, aveau prea puţin timp pentru specu­laţii asupra unor asemenea lucruri. Numai bătrînul Benjamin afirma că-şi amintea fiecare amănunt al lungii lui vieţi şi că ştia că lucrurile nici nu fuseseră niciodată şi nici nu aveau să fie vreodată cu mult mai bune ori cu mult mai rele ― foamea, greutăţile şi dezamăgirea fiind, zicea el, legile de neclintit ale vieţii.

Şi totuşi, animalele nu renunţau la speranţă. Mai mult de atît, nu-şi pierduseră nici o clipă simţul onoarei şi al privilegiului de a fi fost membre ale Fer­mei Animalelor. Încă mai era singura fermă din toată ţara ― din toată Anglia! ― în care animalele erau şi proprietare şi producătoare. Nici unul dintre ele, nici cele mai tinere, nici nou-veniţi aduşi din ferme de la zece sau douăzeci de mile depărtare, nu încetau să se minuneze de acest lucru. Şi, cînd auzeau puşca detunînd şi vedeau steagul verde fluturînd la catarg, ini­mile lor băteau cu o mîndrie de neclintit şi discuţia se îndrepta întotdeauna către zilele eroice, alungarea lui Jones, scrierea celor Şapte Precepte, marile bătălii în care îi învinseseră pe invadatorii-oameni. Nici unul dintre vechile visuri nu fusese părăsit. Republica Ani­malelor, despre care prezisese Seniorul, cînd cîmpiile verzi ale Angliei nu aveau să mai fie călcate de picior de om, mai era încă, pentru ele, o profesiune de cre­dinţă, într-o zi avea să vină: poate nu prea curînd, poate nu chiar în cursul vieţii animalelor care trăiau acum, dar, totuşi, avea să vină. Poate chiar şi melo­dia Animalelor din Anglia mai era murmurată, în se­cret, pe ici pe colo; în orice caz, era un fapt cert că fiecare animal de la fermă o cunoştea, deşi nimeni nu ar fi îndrăznit s-o cînte cu voce tare. Poate că era adevărat că duceau o viaţă grea şi că nu toate spe­ranţele lor se împliniseră; dar erau conştiente că nu erau ca alte animale. Dacă stăteau flămînde, cel pu­ţin nu-i mai hrăneau pe oamenii tiranici; dacă mun­ceau din greu, cel puţin munceau pentru ele însele. Nimeni dintre ele, nu mergea pe două picioare. Nici o fiinţă nu spunea vreunei alte fiinţe "stăpîn". Toate animalele erau egale.

Într-o zi, la începutul verii, Squealer ordonă oilor să-l urmeze şi le duse pe o parcelă de pămînt viran, la celălalt capăt al fermei, care se lăţise din cauza puietului de mesteacăn. Oile îşi petrecură acolo toată ziua, păscînd frunze sub supravegherea lui Squealer. Seara, el se întoarse în casă, dar, cum vremea era caldă, le spuse oilor să rămînă unde se găseau. Pînă la urmă, rămaseră acolo o săptămînă întreagă, timp în care celelalte animale nu le mai văzură. Squealer stătea cu ele cea mai mare parte a zilei. Spunea că le învăţa să cînte un nou cîntec pentru care era nevoie să nu fie deranjaţi.

Imediat după ce se întoarseră oile, într-o seară plăcută, după ce animalele îşi terminaseră lucrul şi se îndreptau înapoi spre clădiri, se auzi un nechezat în­grozit de cal din direcţia curţii. Speriate, animalele se repeziră la galop şi dădură năvală în curte. Acolo vă­zură ceea ce văzuse Clover.

Un porc mergea pe picioarele din spate.

Da, era Squealer. Puţin stîngaci, ca şi cum nu ar fi fost foarte obişnuit să susţină greutatea lui conside­rabilă în poziţia aceea, dar cu un echilibru perfect, el se plimba de-a latul curţii. O clipă mai tîrziu, pe uşa casei ieşi un lung şir de porci, toţi mergînd pe picioa­rele dinapoi. Unii o făceau mai bine decît alţii, unul sau doi erau chiar cam instabili şi arătau ca şi cum ar fi dorit să se sprijine într-un baston, dar fiecare din ei îşi făcea cu succes turul prin curte. Iar la urmă se auzi un lătrat îngrozitor de cîini şi un cîntat ascu­ţit al cocoşului negru şi din casă ieşi însuşi Napoleon, drept, cu măreţie, aruncînd priviri semeţe dintr-o parte în alta, urmat de cîinii care fremătau în jurul lui.

În copită ducea un bici. Fu o tăcere de mormînt. Uimite, îngrozite, înghesuindu-se unele în altele, ani­malele priviră şirul lung de porci care mărşăluiau în­cet în lungul curţii. Parcă se întorsese lumea cu fun­dul în sus. Apoi urmă un moment cînd primul şoc trecuse, şi cînd, în ciuda oricărui fapt ― cu toată groaza lor de cîini şi cu tot obiceiul dezvoltat în ani lungi, de a nu se plînge niciodată, de a nu critica, orice s-ar fi întîmplat ―, ar fi putut scoate o vorbă de protest. Dar exact în momentul acela, ca la un semnal, toate oile izbucniră într-o behăială asurzi­toare:
― Patru picioare bine, două picioare mai bine! Patru picioare bine; două picioare mai bine!
Continuară timp de cinci minute, fără oprire. Pînă să se calmeze oile, orice şansă de protest tre­cuse, pentru că porcii intraseră înapoi în casă.

Benjamin simţi un nas atingîndu-i umărul şi se uită în jur. Era Clover. Ochii ei bătrîni arătau mai tulburi ca niciodată. Fără să spună o vorbă, ea îl trase uşor de coamă şi-l duse la capătul hambarului cel mare, acolo unde erau scrise cele Şapte Precepte. Timp de un minut sau două, stătură amîndoi privind fix la peretele dat cu catran şi la literele lui albe.
― Văzul mă înşală, zise ea în cele din urmă. Chiar cînd eram tînără nu puteam citi ce scrie aici. Dar mi se pare că peretele ăsta arăta altfel. Mai sînt cele Şapte Precepte aşa cum erau, Benjamin?
De data aceasta, Benjamin consimţi să-şi calce re­gula şi-i citi cu voce tare ce scria pe perete:
― TOATE ANIMALELE SÎNT EGALE DAR UNELE ANIMALE SÎNT MAI EGALE DECÎT ALTELE
În afară de acest unic Precept nu mai scria nimic altceva.

După asta, nu li se mai păru ciudat cînd, a doua zi, porcii care supravegheau munca la fermă purtau, cu toţii bice în copite. Nu li se păru ciudat nici cînd se află că porcii îşi cumpăraseră un aparat de radio, că discutau pentru instalarea unui telefon şi că îşi scoseseră abonamente la "John Bull", "Tit-Bits" şi "Daily Mirror". Nu li se păru ciudat cînd îl văzură pe Napoleon plimbîndu-se prin grădina casei cu o pipă în gură ― nu, nici chiar cînd porcii luară hai­nele domnului Jones din dulap şi se îmbrăcară cu ele. Napoleon însuşi apăru cu o haină neagră, cu pantaloni de prins şobolani şi jambiere din piele, în timp ce scroafa lui preferată apăru în rochia de mă­tase lucioasă pe care doamna Jones o purta, de obi­cei, duminica.

O săptămînă mai tîrziu, după-amiaza, un număr de docare sosiră la fermă. O delegaţie de fermieri învecinaţi fusese invitată să facă o vizită. Fură conduşi prin toată ferma şi îşi exprimară marea admiraţie pentru tot ceea ce vedeau, în special pentru moara de vînt. Animalele munceau la plivitul cîmpului cu napi. Munceau cu hărnicie, abia dacă îşi ridicau feţele din pămînt, fără a şti de cine să se teamă mai mult, de porci sau de vizitatorii-oameni.

În seara aceea, se auziră din casă rîsete zgomo­toase şi cîntece. Şi, deodată, la auzul vocilor între­tăiate, animalele deveniră curioase. Ce se putea pe­trece acolo, acum că, pentru prima oară, animalele şi oamenii se întîlneau pe picior de egalitate? Toate fi­ind de acord, începură să se strecoare cît puteau de încet prin grădină. La poartă se opriră, pe jumătate speriate să meargă mai departe, dar Clover intră prima. Urcară pe vîrfurile picioarelor spre casă şi acelea dintre ele destul de înalte priviră înăuntru pe fereastra sufrageriei. Acolo, în jurul mesei celei lungi, stăteau şase oameni şi şase dintre porcii cei mai im­portanţi, Napoleon însuşi ocupînd locul de onoare în capul mesei. Porcii păreau să stea foarte firesc pe scaune. Grupul se delectase cu un joc de cărţi, dar se întrerupsese pentru o clipă, evident ca să bea un pa­har. Un ulcior mare circula şi cănile erau umplute din nou cu bere. Nimeni nu observă feţele uimite ale animalelor care se holbau înăuntru pe fereastră. Domnul Pilkington de la Foxwood se ridicase cu cana în mînă. Într-o clipă, zise el, avea să roage pe cei de faţă să bea. Dar înainte de asta, avea cîteva cuvinte pe care trebuia neapărat să le spună.

Era o mare sursă de satisfacţie pentru el, zise domnul Pilkington, ca şi, era convins, pentru toţi cei prezenţi, să ştie că o lungă perioadă de neîncredere şi neînţelegeri ajunsese acum-la sfîrşit. Fusese o vreme ― şi nici el, nici nimeni altcineva de faţă nu împărtă­şise astfel de sentimente ― dar fusese o vreme cînd respectabilii proprietari ai Fermei Animalelor fuse­seră priviţi, n-ar fi putut spune cu ostilitate, dar, poate, cu o anumită reţinere, de către vecinii lor oa­meni. Avuseseră loc incidente nefericite, ideile greşite fuseseră monedă curentă. Existase sentimentul că o fermă în care porcii erau proprietari şi producători era un lucru anormal, de natură să aibă un efect ne­fast asupra împrejurimilor. Prea mulţi fermieri afir­maseră, fără o cunoaştere suficientă, că, într-adevăr, într-o asemenea fermă trebuia să domnească un spirit de desfrîu şi de lipsă de disciplină. Aceştia fuseseră iritaţi de efectele asupra propriilor lor animale sau chiar asupra angajaţilor lor oameni. Dar acum toate acestea se ştergeau. Astăzi, el şi prietenii lui vizitaseră Ferma Animalelor şi cercetaseră fiecare palmă a ei cu ochii lor şi ce descoperiseră? Nu numai cele mai moderne metode, dar şi o disciplină şi un spirit de ordine care ar fi trebuit să constituie un exemplu pentru fermierii de pretutindeni. El socotea că avea dreptate spunînd că animalele de categorie joasă de la Ferma Animalelor munceau mai mult şi primeau mai puţină hrană decît toate animalele din provincia respectivă. Într-adevăr, el şi prietenii lui vizitatori vă­zuseră în ziua aceea multe lucruri pe care intenţionau să le introducă imediat şi la fermele lor.

Urma să-şi sfîrşească observaţiile, zise el, sublini­ind încă o dată sentimentele de prietenie care existau şi trebuiau să existe între Ferma Animalelor şi vecinii acesteia. Între porci şi oameni nu erau şi nici nu tre­buiau să fie vreodată nici un fel de confruntări de in­terese. Luptele lor şi greutăţile lor erau aceleaşi. Oare problema muncii nu era aceeaşi peste tot? Aici se vădi că domnul Pilkington era pe punctul de a face o remarcă spirituală pregătită cu grijă, dar timp de cî­teva clipe, el fu mult prea amuzat pentru a o mai pu­tea spune. După multe ezitări, în timpul cărora nenu­măratele lui bărbii se înroşiseră, el reuşi să încheie:

― Dacă voi aveţi de luptat cu animalele voastre de jos, noi avem de luptat cu clasele noastre de jos!
Acest bon mot stîrni gălăgie la masă, iar domnul Pilkington felicită o dată în plus porcii pentru raţiile mici, zilele de muncă lungi şi pentru lipsa generală de îmbuibare pe care o observase la Ferma Animalelor.

În încheiere, zise el, voia să-i roage pe cei de faţă să se ridice în picioare şi să se asigure că aveau paha­rele pline.
― Domnilor, încheie domnul Pilkington, domni­lor, vă fac un toast: pentru prosperitatea Fermei Ani­malelor!

Urmară felicitări entuziaste şi bătăi din picioare. Napoleon era atît de satisfăcut încît îşi părăsi locul şi înconjură masa pentru a ciocni cu domnul Pilkington înainte de a-şi goli cana. După ce urările se potoliră, Napoleon, care rămăsese în picioare, mărturisi că şi el avea cîteva cuvinte de spus.

Ca toate discursurile lui Napoleon, şi acesta fu scurt şi la obiect. Şi el, zise Napoleon, era fericit că perioada de neînţelegeri se sfîrşea. Multă vreme cir­culaseră zvonuri ― răspîndite de vreun duşman rău­voitor, aşa avea el motive să creadă ― că exista ceva subversiv şi chiar revoluţionar în concepţia lui şi a colegilor lui. Lor li se atribuise încercarea de a aţîţa la revoltă animalele de la fermele învecinate. Nimic nu putea fi mai departe de adevăr! Unica lor dorinţă, acum şi în trecut, era aceea de a trăi în pace şi în re­laţii normale de afaceri cu vecinii lor. El adăugă şi că ferma pe care avea cinstea să o conducă era o între­prindere cooperativă, titlurile de proprietate, care se aflau în posesia lui, aparţinînd tuturor porcilor.

Napoleon mai zise că nu credea să mai subziste vreuna dintre vechile suspiciuni, dar anumite schim­bări fuseseră făcute recent în organizarea fermei, care trebuiau să aibă efect în promovarea încrederii pe mai departe. Pînă atunci, animalele de la fermă avu­seseră un obicei destul de prostesc, de a se adresa unele altora cu "tovarăşe". Acest lucru trebuia supri­mat. Mai existase un obicei ciudat, de origine necu­noscută, de a trece în fiecare duminică dimineaţa prin faţa craniului unui porc, care era fixat de un stîlp în grădină. Şi acest lucru urma să fie suprimat şi craniul fusese deja îngropat. Vizitatorii poate obser­vaseră steagul verde care flutura la catarg. Dacă da, poate văzuseră şi că fuseseră îndepărtate copita şi cornul vopsite în alb, însemnate pe acesta înainte. De atunci încolo, urma să fie un steag verde curat.

Avea doar o singură obiecţie de adus, zise el, dis­cursului excelent şi prietenos al domnului Pilkington. Domnul Pilkington se referise mereu la Ferma Ani­malelor. Desigur, el nu putea şti ― pentru că el, Na­poleon, anunţa acum pentru întîia oară acest lucru ― că numele Ferma Animalelor fusese desfiinţat. De atunci, ferma avea să fie cunoscută sub numele de Ferma "Conacul", care, credea el, era numele ei co­rect şi originar.

― Domnilor, încheie Napoleon, eu vă voi face acelaşi toast ca şi domnul Pilkington, dar sub altă formă. Umpleţi-vă paharele pînă la buză. Domnilor, iată toastul meu: pentru prosperitatea Fermei "Cona­cul"!

Urmară aceleaşi urări inimoase ca şi mai devreme şi cănile fură golite pînă la drojdii. Dar în timp ce se holbau la scena aceasta, animalelor de afară li se păru că se petrecea un lucru straniu. Ce se modifi­case oare pe chipurile porcilor? Ochii tulburi ai lui Clover se mutau de la o faţă la alta. Unii dintre ei aveau cinci bărbii, unii aveau patru, unii aveau trei. Dar ce era acel lucru care părea să se topească şi să se schimbe?

Apoi, cînd se sfîrşiră aplauzele, grupul luă cărţile şi continuă jocul întrerupt, iar animalele se strecurară tăcute de acolo.

Dar nu se îndepărtaseră nici douăzeci de metri cînd se opriră brusc. O izbucnire de voci venea din­spre casă. Toate se repeziră înapoi şi se uitară pe fe­reastră. Da, avea loc o ceartă violentă. Se auzeau strigăte, lovituri în masă, priviri ascuţite şi bănui­toare, dezminţiri furioase. Sursa tulburărilor părea să fie faptul că Napoleon şi domnul Pilkington jucaseră fiecare cîte un as de pică în acelaşi timp.

Douăsprezece voci urlau furioase şi toate erau la fel. Ce se petrecuse cu feţele porcilor nu mai era de-acum o dilemă. Fiinţele de afară priviră de la porc la om şi de la om la porc şi din nou de la porc la om: deja era imposibil să mai spui care era care.

(sfarsit)