America (2)

Franz Kafka

UNCHIUL

In casa unchiului său, Karl se obişnui repede cu noua lui situaţie. Nu e mai puţin adevărat că unchiul căuta să-i înd plinească şi cele mai neînsemnate dorinţe; Karl era astfel scutit de a se întîlni cu tristele experienţe care îţi dau, îi genere, atîta bătaie de cap, cînd ajungi să te stabileşti meleaguri străine.
Camera lui Karl era situată la cel ce-al şaselea etaj al' imobilului; celelalte cinci etaje inferioare, plus alte trei sub nivelul solului, erau în întregime ocupate de întreprinderea unchiului. Karl era mereu uimit că, ieşind dimineaţa din micul său dormitor, se pomenea în această cameră inundată de lumina ce pătrundea prin două ferestre şi o uşă care da într-un balcon. Pe unde-ar fi fost el nevoit să se aciueze oare dacă ar fi debarcat ca un imigrant oarecare ? Foarte probabil că nici n-ar fi fost primit în Statele Unite — era, de altfel, şi opinia unchiului său, care cunoştea legile privind emi­graţia — şi, cine ştie dacă n-ar fi fost expediat înapoi, în patrie, fără a se ţine seama că, la urma urmei, el nu mai avea o patrie. Aici nu puteai conta pe mila nimănui; ceea ce aflase Karl din lecturi despre America, se adeverea, astfel, pe deplin. După cum putea să observe, aici numai cei avuţi îşi puteau gusta din plin bucuria în mijlocul atîtor chipuri indi­ferente.
Un balcon îngust mărginea camera lui Karl pe toată lun­gimea ; în oraşul său natal aceasta ar fi fost, nu încape îndoială, cel mai înalt punct de observaţie, pe cînd aici nu-ţi oferea decît priveliştea unei străzi drepte, care trecea printre două rînduri de clădiri retezate parcă de acoperişuri, dispărînd undeva departe, în plină ceaţă, unde se iveau contururile unei grandioase catedrale. Strada oferea dimi­neaţa spectacolul unei circulaţii febrile, care însă continua pînă seara şi în viziunile nocturne ale tînărului; privită de sus, strada asta apărea ca o scurgere haotică, mereu alta, cu siluete omeneşti deformate, vehicule cu acoperişuri multico­lore care emanau, la rîndul lor, un amalgam de zgomote, prăfărie şi mirosuri tari. Totul era copleşit de o lumină vio­lentă, pe care vîrtejul lucrurilor o răscolea, reverberînd-o cînd departe, cînd aproape, înşelînd ochiul şi dîndu-ţi sen­zaţia că te afli în faţa unui clopot de sticlă, care se prăbuşeşte cu mare putere, clipă de clipă, asupra străzii.
Grijuliu, ca în toate împrejurările, unchiul îl sfătui pe Karl să nu se oprească deocamdată în mod serios la vreo ocupaţie; să le cerceteze mai întîi pe toate, fără a se lăsa prins de vreuna anume. îi mai spuse că primele zile pe care le trăieşte orice european în America sînt comparabile cu o a doua naştere; deşi n-ar fi voit să-i trezească lui Karl temeri inutile, unchiul îi atrase atenţia că şi dacă te-ai adapta, hai să zicem, mai iute decît unui care a picat din lună, tot trebuie să ţii cont că întîile păreri sînt totdeauna şubrede şi, ca atare, îţi poţi încurca principiile după care ai voi să-ţi organizezi viaţa pe pămîntul american. Unchiul cunoscuse cîţiva nou-veniţi care, ignorînd asemenea învăţăminte, îşi pierdeau zile în şir adăstînd în balcon şi urmărind, cu priviri de oi rătăcite, agi­taţia străzii; erau de-a dreptul năuciţi. Turistul îşi poate per­mite luxul — ba, într-o măsură, i se recomandă chiar — să contemple, solitar, trepidaţia zilei new-yorkeze; dar pentru cel sortit să rămînă aici, asta înseamnă curată sinucidere — cuvîntul, deşi poate cam tare, e cît se poate de potrivit pen­tru o atare situaţie. Pe faţa unchiului se putea citi o vădită nemulţumire cînd apărea zilnic să-l viziteze, la cele mai dife­rite ore, şi-l găsea pe Karl în balcon. Observînd acest lucru, Karl se văzu nevoit să renunţe cît de cît la această plăcere.
De altfel asta nu era singura lui plăcere. în cameră se afla un birou american de toată frumuseţea, aşa cum îşi dorise ani de-a rîndul tatăl său; acesta încercase chiar să şi-l pro­cure la diferite licitaţii, pe un preţ accesibil, însă cu mijloacele lui modeste nu reuşise în nici un chip. Dar biroul lui Karl nici nu putea fi comparat cu aşa-zisele „birouri ameri­cane", peste care dădeai pe la licitaţiile europene. Biroul său! avea, de exemplu, în jumătatea de sus, o sută de sertare de mărimi diferite, încît chiar preşedintele Statelor Unite şi-ar fi putut găsi aici loc potrivit pentru toate hîrtiile lui oficiale; unde mai pui că biroul avea pe una din laturi un dispozitiv mecanic încît prin simpla întoarcere a unei manete puteai obţine cele mai variate modificări şi readaptări ale sertarelor care se aranjau după gusturi şi necesităţi. Nişte pereţi laterali, mici şi foarte subţiri, coborau lin, devenind fie baza, fie capa^ cui unor sertare noi ivite din te miri ce. După întîia mişcare -a manetei, jumătatea de sus a biroului căpăta, cît ai bate din palme, o cu totul altă înfăţişare; modificările surveneau în funcţie de viteza cu care acţionai mecanismul — încet de tot, ori cu o repeziciune aproape drăcească. Invenţia era de dată recentă, dar lui Karl îi amintea de vechiul „joc al magilor", pe care bîlciurile de Crăciun din ţara sa îl desfăşurau dinain­tea ochilor uimiţi ai copiilor. De cîte ori nu întîrziase Karl înfofolit în haine groase în faţa moşneagului care, printr-o simplă învîrtire de manivelă, schimba pe loc scena. îi făcea pe cei trei crai să înainteze în mers sacadat, aprindea steaua strălucitoare, dădea viaţă acelui sărac interior unde se năştea Iisus în iesle. Ori de cîte ori bănuia că mama aflată în spatele său nu prea urmăreşte jocul, el o făcea atentă, trăgînd-o de mînă, se lipea de dînsa şi însoţea, cu nereţinute exclamaţii, cele mai mici detalii ale cîte unei scene — iepuraşul care sta ascuns în iarbă, de unde se ridica în două lăbuţe, gata s-o ia din nou la fugă — încît mama era nevoită să-l facă să tacă, acoperindu-i gura cu palma, spre a urmări apoi spectacolul cu indiferenţa ei de totdeauna. Se înţelege că biroul, aşa cum' era alcătuit, nu putea trezi numai asemenea amintiri; dar lungul şir al invenţiilor omeneşti se înlănţuie, pare-se, prin fel de fel de legături, cum se întîmplă şi cu amintirile lui Karl. Deşi Karl trăia într-o încîntare, unchiului nu-i prea era pe gust biroul nepotului. Dar ce era să faci ? Orice birou mai de doamne-ajută, cu care l-ar fi putut înzestra pe nepot, an în ziua de azi un astfel de dispozitiv, ca la nevoie să poată adaptat fără multă cheltuială şi la birouri de tip mai vechi. Oricum, unchiul nu uită să-i atragă atenţia lui Karl că e bine să mînuiască dispozitivul cît mai rar şi, dacă se poate, deloc. Spre a fi cît mai convingător, îi spuse că mecanismul e foarte sensibil, se defectează uşor, iar repararea lui este extrem de costisitoare. Nu era însă greu să-ţi dai seama că toate astea erau doar pretexte, mai ales că se vedea cît de colo că meca­nismul avea şi o siguranţă cu ajutorul căreia putea fi blocat uşor, însă unchiul evita s-o întrebuinţeze.
în primele zile, unchiul şi nepotul aveau mereu a se pune de acord asupra cîte unei chestiuni; cu un astfel de prilej Karl amintise în treacăt că acasă îşi satisfăcea uneori plăce­rea de a cînta la pian, nu prea des, atît cît îi îngăduiau puţinele lui cunoştinţe dobîndite alături de mama sa. Karl ştia prea bine că a-i pomeni unchiului de aşa ceva însemna, în fond, să-i ceri să cumpere un pian; o făcea totuşi conştient, deoarece avusese timp să-şi dea seama că unchiul nu-i dintre aceia care trebuie să facă economii. Pianul nu apăru totuşi imediat, abia după vreo opt zile, cînd unchiul îl anunţă pe un ton rece că pianul a fost achiziţionat şi că n-ar fi rău să supravegheze personal transportul. Nu era o treabă prea grea, oricum nu mai grea decît un transport oarecare, deoarece în clădire exista un ascensor special pentru mobilă în care încăpea uşor încărcătura unui camion; era tocmai as­censorul cu care noua pianină zbură înspre camera sa. Karl, la rîndul său, ar fi putut să urce o dată cu pianina şi cu oame­nii care-o transportau, dar alături ascensorul de persoane era liber şi îl preferă pe acesta. Urcînd printre etaje, mînui astfel manivela ascensorului ca să se menţină tot timpul la nivelul celuilalt ascensor şi nu se sătura să privească prin pereţii de sticlă frumosul instrument care era acum proprie­tatea sa. După ce pianina ajunsese în cameră şi fusese aşe­zată la locul ei, Karl — aproape nebun de bucurie — îşi trecu degetele pe deasupra clapelor, stîrnind primele sunete; părăsi exerciţiul, ţîşni în picioare, se depărta puţin şi, cu mîinile în şold, rămase într-o contemplare mută. Era încîntat şi de acustica excelentă a camerei sale; acest fapt îl eliberă dintr-o dată de neplăcuta senzaţie pe care o avusese la început, anume că-i sortit să zacă închis într-un building, La drept vorbind, nimic din interiorul acelei camere n amintea de faţa exterioară a clădirii cu aspect de cuşcă meta lică; înăuntru totul era confortabil şi la locul său. La înce put, Karl îşi puse speranţe mari în posibilităţile sal muzicale; uneori, seara mai ales, înainte de a adormi, îi tre cea prin minte gîndul îndrăzneţ şi năstruşnic că îndeletnici rea sa muzicală ar putea influenţa direct modul de viat american. Sunau, e drept, destul de straniu acordurile melo diei lui, care se revărsau prin fereastra deschisă în strada pleşită de zgomote: era un vechi cîntec soldăţesc din patri; sa, pe care şi-l îngînau unii altora, ostaşii, seara, stînd reze maţi în rama ferestrelor cazărmii, privind nostalgic piaţ peste care cădea întunericul. Degeaba se uita Karl jos, p strada dreaptă, pentru că acolo nu se schimba nimic, strad rămînea aceeaşi, părticică dintr-un imens angrenaj a căr necontenită mişcare nu putea fi oprită în loc decît cu noscînd, eventual, numeroasele forţe care o propulsau. Un­chiul suportă fără obiecţiuni cîntatul la pian, mai ales că şi Karl obişnuia să-l cruţe, oferindu-şi destul de rar aceast plăcere; se întîmplă ca într-o zi unchiul să-i aducă nepotulu: partiturile unor marşuri americane — fără a uita, bineînţeles, imnul naţional — însă era limpede că nu dragos tea de pian îl îndemna la asta. De altfel, într-o altă zi, întrebă pe Karl într-un mod foarte serios dacă nu-i convin* să studieze vioara şi cornul.
Natural, prima şi cea mai importantă ocupaţie a lui Karl rămînea totuşi studiul limbii engleze. Un tînăr profesor de la o academie comercială venea în acest scop acasă la Karl, în fiecare dimineaţă, la ora şapte; îl găsea de obicei instalat la birou, în faţa caietelor, ori plimbîndu-se prin cameră şi me-: morînd. Karl era convins de importanţa însuşirii rapide a limbii engleze şi înţelese totodată că, progresînd repede, îi face unchiului său cea mai mare bucurie. Reuşi să depăşească în scurt timp expresiile „bună ziua", „la reve­dere", micile saluturi la care se limitau la început convorbi­rile sale în englezeşte cu unchiul; ataca acum propoziţii din! ce în ce mai întinse, încît se instala o atmosferă prielnică pentru a-şi face unul altuia confidenţe. într-o seară, Karl reuşi pentru prima dată să recite o poezie americană — era vorba de descrierea unui incendiu — şi unchiul, pe deplin sa­tisfăcut, îl ascultă cu o anumită solemnitate. în cameră se găseau numai ei doi. Lîngă fereastră sta unchiul, care privea cerul în amurg şi urmărea cadenţa versurilor bătînd tactul cu palma, uşor; la doi paşi de el, Karl se străduia să treacă peste dificultăţile exprimării poetice, ţinîndu-se băţos şi pri­vind undeva într-un punct fix.
Cu cît cunoştinţele de engleză ale lui Karl se lărgeau, sporea şi plăcerea unchiului de a-l prezenta prietenilor săi, păstrînd' însă, pentru orice eventualitate, profesorul de en­gleză în apropierea lui Karl. Prima cunoştinţă o făcu într-o dimineaţă în persoana unui tînăr zvelt şi extraordinar de su­plu, pe care unchiul îl elogie în fel şi chip pe cînd îl introdu­cea în camera lui Karl. Dintr-o ochire recunoşteai în el un fiu de milionar, ca atîţia alţii. Judecat cu ochi de părinte, nu putea fi decît un trîntor care trăia pe picior mare; era de ajuns să cunoşti o singură zi din viaţa lui spre a te dezgusta de tot. Părea că ştie ori că bănuieşte toate acestea şi, pentru a le preîntîmpina, tînărul milionar avea în ochi şi pe buze un zîmbet de extaz continuu, pe care şi-l adresa sieşi, celui cu care vorbea, întregii lumi.
în compania acestui tînăr, un oarcare Mack, avea să iasă la plimbare călare, fapt pus la cale cu asentimentul cert al unchiului; plimbarea era fixată pentru orele cinci şi jumătate în zori şi avea să aibă loc în manejul şcolii de călărie sau în aer liber. La început, Karl ezită să accepte, niciodată nu se urcase pe un cal şi, înainte de a întreprinde ceva, ar fi voit să se familiarizeze cît de cît cu călăria; dar atît unchiul cît şi Mack aduseră destule argumente, ziceau că a călări nu înseamnă nicidecum să stăpîneşti cine ştie ce artă, călăria-i un simplu agrement, un exerciţiu sănătos — susţi­neau ei — şi Karl consimţi în cele din urmă. Trebui aşadar să se scoale la orele patru şi jumătate, fapt care-i pricinui nu o dată destule necazuri; aici ar fi tot dormit, obosit probabil de încordata lui atenţie de peste zi. Noroc că necazul acesta i se risipea de îndată ce intra în baie. Era acolo un duş, cu o sită mare ce acoperea cada în lung şi-n lat Care dintre colegi| lui de şcoală, fie chiar şi de os boieresc, s-ar fi putut lăuda < o asemenea baie, şi încă aparţinîndu-i în exclusivitate ?|J întîrzia deci lungit în cadă, cu braţele date în lături, lăsîndu-s mîngîiat de potopul de apă călduţă, apoi caldă, apoi din nou călduţă şi, în sfîrşit, rece ca gheaţa, după pofta inimii; se lăs biciuit de apă fie în întregime, fie doar pe o parte a corpului! Gusta din plin aceste clipe, erau pentru el un fel de prelun| gire a somnului; îi plăcea să stea culcat cu ochii închişi, simtă cum i se preling pe obraji, spărgîndu-se, ultimele, picături răzleţe.
La manejul şcolii de călărie, de cum cobora din im| punătorul automobil al unchiului său, îl întîmpina profeso| rul de engleză. Mack întîrzia întotdeauna; şi-o permitea, făr să-i pese, pentru că adevăratul antrenament nu începea în absenţa lui. Pe cine altul dacă nu pe el îl aşteptau caii aceia gata să-şi risipească ei înşişi somnolenţa şi să se ridice, agerij în două picioare ?! Nu şuiera oare mai tare biciul imediat < apărea Mack în manej ? Nu se iveau deodată, în potcoav tribunelor, o mulţime de spectatori — grăjdari, elevi ai şcolii| fel de fel de vizitatori ocazionali ?!... Karl nu voia să piard timpul pînă la sosirea lui Mack; îl folosea învăţînd exerciţij| pregătitoare pentru un viitor călăreţ. Exerciţiile acestea, car durau zilnic cam un sfert de oră, le făcea cu un lungan care printr-o simplă ridicare a braţului, bătea pe crupă cei ma înalţi cai ai manejului. Instructajele acestea nu-i prea adu-] seră succese lui Karl; atîta doar că avusese prilejul să-şi| însuşească tot felul de palavre pe care, încă gîfîind de iste veală, îi plăcea să i le turuie profesorului său de engleză, care sta veşnic rezemat într-un uşcior şi moţăia. Toate sîcîielile dispăreau însă o dată cu sosirea lui Mack. Lunganul era ex diat şi în semiîntunericul care încă mai domnea în manej nul se auzea decît galopul cailor, nu se zărea decît braţul autori-l tar al lui Mack, înălţat undeva în faţa lui Karl, pentru a dai comenzi. Această distracţie, risipită ca însuşi somnul de dimi^ neaţă, se încheia după exact o jumătate de oră. în caz că era într-adevăr mulţumit de lecţie, la plecare foarte grăbitul Mack îl bătea pe Karl încurajator cu palma peste obraz, după care dispărea; nu-l mai aştepta pe acesta nici cît să iasă împreună pe poartă. Karl urca în automobil însoţit de profe­sorul lui şi pleca să-şi facă lecţia de engleză; spre a nu pierde timpul parcurgînd vreo arteră aglomerată, de cele mai multe ori evitau drumul cel mai scurt dintre şcoala de călărie şi casa unchiului. Nu trecu mult şi Karl se simţi vinovat că îl deranjează pe profesorul de engleză; îl rugă pe senator să-l scutească pe acest om obosit de a-l mai însoţi la manej, acum nu-i era prea greu să se înţeleagă cu Mack. Unchiul chibzui un timp, apoi fu de acord.
Mai greu se hotărî unchiul să accepte ca nepotul să-şi facă o idee despre afacerile sale, cu toate că nu o dată Karl îi ceru acest lucru. întreprinderea unchiului era un fel de casă de comision şi expediţie; Karl nu mai întîlnise în Europa, după cîte îşi amintea, ceva asemănător. Se făcea aici un soi de comerţ intermediar, dar nu în sensul mişcării mărfurilor de la producători către consumatori sau, eventual, către ne­gustori, ci se mijlocea livrarea de mărfuri şi materii prime către marile carteluri industriale şi se opera transportul lor între acestea din urmă. Era deci o întreprindere care se ocupa deopotrivă de achiziţii, depozitări, transporturi şi vînzări, de proporţii gigantice şi care trebuia să întreţină cu clienţii săi legături telefonice şi telegrafice neîntrerupte şi foarte pre­cise. Sala telegrafului nu era mai mică, ba chiar o întrecea pe aceea a Oficiului telegrafic din oraşul său natal, în care Pătrunsese cîndva cu un coleg de şcoală spre a o vizita, ţinîndu-se de mînă. în sala telefoanelor nu vedeai altceva decît uşile cabinelor deschizîndu-se şi închizîndu-se întruna, în timp ce soneriile ţîrîiau de pretutindeni ameţitor. O dată unchiul său deschise uşa primei cabine şi, sub potopul lumi­nii electrice, Karl văzu dinaintea sa un funcţionar total indi­ferent la ceea ce se întîmpla în jur; avea pe cap un cerc de °ţel şi urechile îi erau strivite sub ciupercile a două recep­toare. Braţul drept şi-l lăsase să zacă inert pe măsuţa de dinaintea lui, ca şi cum ar fi fost de plumb, în timp ce numai degetele în care avea creionul îi zvîcneau întruna cu o iuţeală uimitoare şi egală, de mecanism. Era cît se poate de zgîrcit în tot ce spunea la microfon acest om şi se vedea că-i de-a dreptul pornit împotriva cuiva, şi că îi pretindea aces­tuia oarecari precizări; însă înainte de a-i replica respectivu­lui, funcţionarul auzea în aparat nişte cuvinte care îl interesau şi care îl sileau să coboare ochii pe hîrtie, să no­teze. Unchiul îi explică lui Karl în şoaptă că omul acela nici nu ar fi trebuit să vorbească, la urma urmei, deoarece ace­leaşi mesaje pe care funcţionarul le primea la telefon erau recepţionate concomitent de alţi doi, spre a fi comparate şi a se exclude orice greşeală. Cînd unchiul trecu pragul uşii însoţit de Karl, tocmai se strecura înăuntru un practicant, care luă imediat cu sine mesajul gata scris. De altfel, în toată încăperea aceea era un du-te-vino continuu, oamenii goneau dintr-o parte în alta. Nu se salutau între ei, această formali­tate era total desfiinţată; fiecare umbla cu ochii în pămînt, mînat de grija să înainteze cît mai iute pe urmele celui de di­naintea lui, examinînd — eventual — din mers, ba cuvinte, ba numere izolate din hîrtiile pe care le avea în mînă şi care fluturau, purtate de către un funcţionar în pas alergător.
— Ai înfăptuit într-adevăr ceva grandios, îi spuse Karl unchiului său în cursul unei vizite în respectiva întreprindere; buitding-xx\ acela era de necuprins şi o trecere oricît de super­ficială de-a lungul multelor lui secţii dura cîteva zile.
— Unde mai pui că tot ce vezi am realizat singur. Acum treizeci de ani n-aveam decît o biată magazie în cartierul portului; dacă se descărcau acolo cinci lăzi pe zi era mult, iar eu mă întorceam acasă mîndru, cu nasul pe sus. Astăzi ?; ei bine, astăzi antrepozitele mele din port ocupă locul al; treilea ca mărime, iar vechea magazie am transformat-o îni sală de mese şi depozit de unelte pentru cea de a şaizeci şi cincea echipă de docheri care lucrează pentru mine.
— E de-a dreptul fantastic ! exclamă Karl.
— Aici toate evoluează rapid, afirmă unchiul, încheind astfel discuţia.
fntr-o bună zi, unchiul veni la Karl pe la prînz, cu puţin înainte ca tînărul să se fi aşezat la masă, singur, cum avea obiceiul. îi ceru să-şi îmbrace repede un costum negru, pen­tru că aveau să ia masa împreună, însoţiţi de doi parteneri de afaceri. în vreme ce Karl îşi schimba hainele, unchiul se aşeză la biroul din camera alăturată şi parcurse tema lecţiei de engleză pe care Karl tocmai o terminase; izbi cu pumnul în masă şi spuse cu toată gura :
— Excelent, da, într-adevăr excelent!
Auzindu-l, Karl se îmbrăcă, se înţelege, mai bine dispus; la urma urmei, nici nu mai avea nevoie să i se confirme că iz­butise să înveţe mulţumitor limba engleză.
în sufragerie, care-i amintea mereu de seara sosirii, îi găsiră pe cei doi domni, care se ridicară pentru a saluta; era'u înalţi şi graşi, unul se numea Green, cel de-al doilea era un oarecare Pollunder. Reţinu amănuntele astea mai tîrziu, în timpul conversaţiei de la masă, pentru că unchiul nu se ostenea să-şi prezinte cunoştinţele. II lăsa pe Karl să desco­pere cu mijloace proprii ceea ce putea fi necesar ori intere­sant pentru el. în timpul mesei nu se abordară decît chestiuni intime de afaceri, ceea ce pentru Karl era o bună ocazie de a se familiariza cu termenii comerciali, dar să şi mănînce în voie, aşa cum se cuvine să facă un adolescent care, înainte de toate, trebuie să se hrănească; masa era pe terminate cînd domnul Green se aplecă înspre Karl şi, alegîndu-şi cu vădită grijă cuvintele spre a vorbi o engleză cît mai clară, îl întrebă care sînt primele lui impresii despre America. Se făcu linişte de mormînt; Karl schimbă cîteva Priviri cu unchiul său, după care răspunse destul de amplu, căutînd să se fecă astfel agreabil. Ba, pentru a-şi arăta într-un fel recunoştinţa că i se dă atenţie, folosi un limbaj cu o oare­care tentă new-yorkeză; una dintre expresiile lui stîrni atîta fîs printre comeseni, încît Karl crezu că a făcut cine ştie ce greşeală grosolană. Dimpotrivă, spusese chiar ceva nostim, după cum declară domnul Pollunder. Acest domn Pollundd părea a-l simpatiza în chip vădit pe Karl; în timp ce unchiul îşi reîncepu convorbirea de afaceri cu domnul Green, dom­nul Pollunder îi îngădui lui Karl să-şi apropie scaunul de-al lui. îl întrebă, înainte de toate, cum îl cheamă, ce origine are, cum a decurs călătoria; apoi pentru a-i da răgaz să se odih­nească un pic, începu el însuşi să povestească. Vorbea preci­pitat, rîzînd şi tuşind, despre sine, despre fiica sa, împreună cu care locuia pe o mică proprietate la ţară, unde nu-şi putea îngădui să-şi petreacă decît serile, pentru că era bancher şi ocupaţiile îl reţineau toată ziua la New York. Karl fu pe loc invitat călduros să vină la moşia lui, căci — aşa cum susţinea domnul Pollunder — un american proaspăt zămislit, cum era Karl, simţea fără doar şi poate nevoia să mai evadeze uneori din New York, spre a se recrea. Karl ceru unchiului permisiunea de a primi invitaţia şi acesta i-o acordă; părea chiar destul de încîntat de idee, dar nu stabili vreo dată şi nici nu mai aduse în discuţie chestiunea, aşa cum s-ar fi aşteptat Karl şi, desigur, domnul Pollunder.
Nu mai tîrziu decît a doua zi fu chemat însă într-unui din' birourile unchiului său (numai în imobilul acela el avea zece; birouri diferite) unde îl găsi pe senator împreună cu Pollun-' der; şedeau comod în fotolii şi păreau destul de tăcuţi.
— Domnul Pollunder, începu unchiul şi figura lui abia se distingea în lumina crepusculară care învăluia camera, domnul Pollunder a venit să te ia la moşie, după cum am dis­cutat ieri.
— Nu ştiam că acest lucru se va întîmpla chiar azi, spusej Karl, altminteri aş fi fost gata pregătit. '
— Păi, dacă nu eşti pregătit, poate-i mai bine să amînăm vizita pentru altă dată, sugeră unchiul. i
— Nici un fel de pregătire ! strigă domnul Pollunder, un; tînăr este întotdeauna pregătit pentru orice. i
— Nu-i vorba atît de el, se adresă unchiul oaspetelui său. Mă gîndesc că ar trebui totuşi să tragă o fugă pînă în ca­mera lui, ceea ce v-ar întîrzia pe dumneavoastră.
— Am, slavă Domnului, timp suficient, spuse domnul pollunder. Am prevăzut o asemenea întîrziere, fapt pentru care mi-am încheiat treburile mai devreme.
— Poftim ce neplăceri îi faci de pe acum cu vizita ta ! îl apostrofă unchiul pe Karl.
— îmi pare rău, spuse acesta, dar să ştiţi că nu întîrzii, revin în cîteva secunde, şi vru s-o rupă la fugă.
— Nu-i nici o grabă, interveni domnul Pollunder, nu-mi pricinuiţi nici un fel de neplăceri; dimpotrivă, vizita asta îmi oferă o deosebită satisfacţie.
— Vezi că mîine pierzi ora de călărie. Ai contramandat-o ?
— Nu, zise Karl, şi îşi dădu seama că vizita care îl bucu­rase atîta devenea pentru el o povară. N-am contramandat-o pentru că n-am ştiut...
— Şi totuşi eşti gata s-o porneşti la drum ? întrebă un­chiul cu vădit interes.
îi sări în ajutor domnul Pollunder, acest om amabil, care-i spuse:
— Vom trece cu maşina pe la şcoala de călărie şi ches­tiunea se va aranja.
— Aşa mai merge, păru să accepte unchiul, numai că Mack te va aştepta cu siguranţă.
— De aşteptat nu mă va aştepta, zise Karl, dar de bună seamă va fi acolo.
— Şi atunci ? vorbi întrebător unchiul, ca şi cum inter­venţia lui Karl n-ar fi lămurit defel lucrurile.
Din nou Pollunder fu acela care rosti cuvîntul decisiv:
— Dar Klara — aşa se numea fiica domnului Pollun­der — Klara îl aşteaptă astă-seară şi-mi place să cred că are totuşi o oarecare întîietate asupra lui Mack.
— O, desigur, zise unchiul, apoi către Karl: fugi repede în camera ta ! şi bătu de cîteva ori maşinal în braţul fotoliu­lui- Karl era în dreptul uşii cînd unchiul îl mai reţinu zicînd: îmi place să cred că mîine vei fi înapoi la lecţia de engleză.
— Ei, asta-i! se impacientă domnul Pollunder, şi, mirat, Se foi în fotoliul său, cu mişcări scurte, atît cît îi îngăduia corpul său masiv. Şi de ce să nu rămînă şi mîine toată ziua lai ţară ? L-aş aduce înapoi poimîine dimineaţă. I
— Imposibil, se opuse unchiul. Nu pot să-i dau pestei cap lecţiile. Mai tîrziu, cînd în viaţa lui se va fi profilat clar ol profesie, nu zic nu; îi voi îngădui cu plăcere să accepte penJ tru un timp mai îndelungat amabila dumneavoastră invitaţie,! care mă onorează.
„Iată-l cum se contrazice", gîndi Karl.
— Păi, pentru o seară şi o noapte, aproape că nu ma merită, se întrista domnul Pollunder.
— Asta a fost şi părerea mea.
— Ei, trebuie să te mulţumeşti cu ce ţi se dă, conchise Pollunder, amuzat. Aşadar, aştept, îi strigă el lui Karl, care| văzînd că unchiul său nu se mai opune, fugi în grabă.
Se întoarse repede, gata de drum; în birou îl găsi numai 1 pe domnul Pollunder, unchiul plecase. Domnul Pollunder îlj întîmpină cu nereţinută satisfacţie, îi luă ambele mîini în alei sale şi i le scutură, nevenindu-i să creadă că tînărul îl însoţeşte într-adevăr. încălzit de grabă şi alergătură, Karll scutură şi el mîinile domnului Pollunder, bucurîndu-se del această excursie.
— Plecarea asta nu l-a supărat oare pe unchiul meu ?
— Nici gînd; nu trebuie luate în serios chiar toate cele! spuse de el. Senatorul are la inimă educaţia dumneavoastră.
— Oare v-a spus el însuşi că adineauri a vorbit doar înj glumă ?
— O, desigur! îl linişti domnul Pollunder pe un tonj decis, sugerîndu-i astfel că ar fi exclusă orice interpretare] echivocă.
— E ciudat totuşi cît de anevoie mi-a dat încuviinţarea. Şi-i sînteţi doar prieten.
Deşi n-o recunoştea făţiş chiar domnul Pollunder nu-il putu explica situaţia; călătoreau prin amurgul cu zăpuşeli şi j amîndoi meditară vreme îndelungată asupra aceluiaşi su­biect, în ciuda faptului că vorbeau mereu despre alte şi altej lucruri.

Şedeau unul lîngă celălalt ţinîndu-se de mînă, mai precis domnul Pollunder îi luase mîna lui Karl şi o ţinea între ale lui. Karl, la rîndul său, dorea să afle cît mai multe amănunte despre domnişoara Klara, ca şi cum lungimea drumului l-ar fi făcut nerăbdător; cu istorisirile părea să ajungă mai re­pede acolo. Deşi încă nu cunoscuse viaţa de seară a străzilor New York-ului, cu vacarmul stîrnit în vîrtejuri peste tro­tuare şi de-a lungul bulevardelor — aveai impresia că nu oa­menii îl stîrnesc, ci forţe exterioare acestui oraş ! — Karl era numai ochi şi urechi, atent să prindă exact sensul cuvintelor rostite de domnul Pollunder şi nimic nu-l interesa în afară de vesta de culoare închisă a domnului Pollunder, de-a curmezişul căreia atîrna cu nevinovăţie un lanţ auriu. Străbătură străzi de-a lungul cărora lumea se grăbea fie alergînd, fie gonind în automobile, spre a nu întîrzia la spec­tacole; trecură prin cartiere semicentrale şi ajunseră în suburbii, unde poliţişti călări le făceau semne ca maşina lor s-o ia mereu într-o altă direcţie, pe străzi lăturalnice. Marile artere erau ocupate de lucrătorii din metalurgie aflaţi în grevă, care demonstrau, astfel încît la intersecţii era posibilă numai circulaţia strict necesară a autovehiculelor. Cînd maşina scăpa din stradelele întunecoase, cu zgomote surde, şi traversa unul din aceste bulevarde, aducînd cu o plată în toată regula, apăreau de ambele părţi, pe întinderi de necu­prins cu privirea, trotuarele înţesate de o masă compactă, ce se deplasa într-o cadenţă greu de priceput; însă cîntecul pe ^re îl intona era perfect unitar, ca al unui singur om. Pe Porţiunile carosabile, menţinute libere se zărea din cînd în cînd, cîte un poliţai călare stînd locului, apoi purtători de drapele şi fişii de pînză cu lozinci întinse de-a latul străzii, apoi tfte un conducător grevist înconjurat de tovarăşii lui, apoi ordonanţe, apoi cîte un vagon de tramvai care n-avusese vreme să scape din zona primejdioasă şi sta imobilizat, gol şi Cuprins de întuneric, în vreme ce vatmanul şi taxatorul tondăleau pe platformă. Mici grupuri de curioşi căscau gura a o oarecare distanţă de adevăraţii demonstranţi şi nu se urneau de acolo deşi habar n-aveau ce se întîmplă în realitate Karl însă, aflat într-o bună dispoziţie, se lăsa cuprins braţul domnului Pollunder, vrăjit de gîndul că peste puţir vreme va ajunge la o vilă de ţară bine iluminată, înconjurat de ziduri şi păzită de cîini, unde va fi întîmpinat cu toată pitalitatea. Din cauza istovelii care-l cuprinsese, nu-şi putea păstra atenţia trează şi nu reţinea cu precizie tot ce zi| cea domnul Pollunder, încît tresărea din vreme în vreme, îş freca pleoapele, încerca să afle în spaţiul unei clipe dac domnul Pollunder îi observase somnolenţa, lucru pe care nij l-ar fi vrut în ruptul capului.

(va urma)