Lichidati Parisul (6)

Sven Hassel

CAPITOLUL ŞASE

Un anume Robineau, care făcea parte din reţeaua rezistenţei de la Port-en-Bessin, a avut ghinionul să cadă în mâinile Jandarmeriei (Fetdgendarmerie), care nu şi-a pier - dut timpul şi i-a aplicat categoria specială de tortură pe care o păstra în rezervă pentru cei de teapa lui. L-au bătut, l-au ars şi aproape l-au înecat. I-au rupt braţele în mai multe părţi şi l-au învăţat să-şi lingă vo­ma. Într-un târziu a mărturisit că cel care îi dădea ordinele era Dr. Sustendal din Luc-sur-Mer.
Doctorul a fost invitat să vină pentru ceea ce se numea în mod eufemistic „interogato riu". Pentru început a negat cu îndârjire toate acuzaţiile care i se aduceau, ceea ce era o sursă de mare veselie pentru anchetator: cu cât un suspect rezista mai mult, cu atât era mai amuzant. I-au aplicat acelaşi tratament ca şi lui Robineau, dar doctorul rezista. În cele din urmă, s-au decis să-l pună faţă în faţă cu ceea ce mai rămăsese din Robineau, o masă de carne informă şi de nerecunoscut şi să-şi dea seama de vinovăţia lui după reacţiile pe care le va avea.
Prin urmare, cele două victime au fost puse faţă în faţă. La început doctorul a rămas impasibil: acest obiect ghemuit, cu faţa umflată ca o lună plină, cu gura învineţită şi fără dinţi, atârnând deschisă, cu braţele bălăbănindu-se inutil, plin de sânge, nu semă- na deloc cu bărbatul pe care îl cunoştea ca Robineau. Robineau era un om mândru, în floarea vârstei, cu umerii laţi, cu spatele drept şi care nu îngenunchia în fâţa nimănui. Din păcate, nenorocitul de Robineau l-a recunoscut pe doctor. I-a căzut, plângând cu sughiţuri, la picioare, rugându-l cu o voce de copil să-l ierte. În momentul acela doctorul a cedat. Tortura o putea suporta, dar când a realizat că epava aceea umană nu era altceva decât insolentul de Robineau de acum câteva săptămâni, nu a mai putut să suporte. A mărturisit tot şi a fost condamnat la moarte.
A doua zi, Robineau şi-a reconsiderat drepturile ca fiinţă umană şi a reuşit să se spân- zure în celula închisorii.

O MITRALIERĂ PIERDUTĂ

Grupul nostru de luptă, împreună cu locotenentul maior Löwe, a fost încartiruit într-o casă mare la intrarea unui sat. Locatarii casei erau un cuplu în vârstă, care cu greu realizau că este război, şi aproape sigur nu îşi dădeau seama ce se întâmplă. Pe peri - oada ocupaţiei stătuse în gazdă la ei un ofiţer german de şcoală veche, care mai credea că este în serviciul împăratului. Înainte să plece a dat o petrecere somptuoasă pentru toate personalităţile satului, civili şi militari la un loc, unde gloria încoronată a fost aristocratul von Holzendorf, care spunea mereu cu dispreţ despre Hitler „micuţul caporal din Boemia".
Deci, din experienţa d-lui şi d-nei Chaumont, ofiţerii germani erau o specie de super- mani care degajau eleganţă, maniere perfecte şi gusturi extravagante, şi aveau cele mai bune relaţii. Era o plăcere să priveşti confuzia lor când s-au trezit cu locotenentul maior Löwe. Cum putea această creatură din topor, cu uniforma murdară şi ghetele prăfuite să fie un veritabil ofiţer prusac? După expresia feţei lor, mi-am dat seama că aveau mari îndoieli.
Löwe schiţă un salut şi îi anunţă că s-a hotărât rechiziţionarea casei.
— Poftim, domnule? spuse cu indignare bătrânul.
Löwe ridică o sprânceană.
— Am spus că această casă a fost rechiziţionată pentru armată... Îmi pare rău dacă nu vă convine, dar după cum ştiţi este război.
Domnul Chaumont se postă indignat în cadrul uşii, încercând să o proteieze cu braţele.
— Vă sugerez, domnule, să-mi arătaţi ordinul de rechiziţionare.
Locotenentul maior Löwe îl fixă pe bătrân cu o uimire rece.
În spatele meu cineva chicoti, iar în spatele d-lui Chaumont soţia sa stătea înmărmu - rită de groază, privind fără să-i vină să creadă la Porta, care arăta îngrozitor.
Desigur, Micuţul nu era chiar persoana care ar fi putut să li­niştească o doamnă în vârstă.
— Dar este un abuz, spuse ea — apoi îl văzu pe Micuţul traversând cărarea cu bra - ţele pline de fire telefonice şi aparate şi pentru moment am crezut că o să leşine.
— Ce-i asta? întrebă ea, arătând cu degetul la el.
Löwe întoarse brusc capul.
— Unul din oamenii mei îndeplinindu-şi ordinele, răspunse agasat. Vă repet, doamnă, îmi pare rău dacă asta vă linişteşte, dar toţi trebuie să suportăm o anumită cantitate de neplăceri.
Micuţul îşi văzu paşnic de drum şi o coti în spatele casei. Heide, refăcut după expe - rienţa traumatică cu cuţitul, îl urmă fiind foarte ocupat cu desfăşurarea cablului. Urmau instrucţiunile şi se pregăteau să monteze postul telefonic în bucătărie.
— Nu pot să nu protestez, spuse domnul Chaumont, tremurând din toate mădularele. Ultimul ofiţer care a stat aici era un adevărat gentleman, care nu s-ar fi purtat nicio - dată aşa. Vă previn că, dacă nu renunţaţi, o să mă plâng la forurile cele mai înalte!
— Fă-o, spuse Löwe, cordial. Aş putea să vă sugerez să luaţi legătura personal cu von Rundstedt? Dacă nu vă face dreptate sunt sigur că generalul Eisinhower va fi foarte încântat să vă ajute.
Bătrânul fu redus la tăcere şi cedă, dar când veni momentul să montăm o mitralieră pe acoperiş izbucni din nou.
— Spuneţi că sunteţi ofiţer, domnule? Sunt uluit! Contele nu s-ar fi purtat niciodată aşa necivilizat. Era un gentleman perfect din toate punctele de vedere şi era o plăcere să îl avem în mijlocul nostru. El a fost un oaspete în casa noastră.
În acel moment Micuţul trase o înjurătură. Locotenentul maior Löwe, exasperat, se întoarse spre el nervos, dar înainte să spună ceva, Gregor Martin se năpusti în cameră şi se aruncă plin de noroi şi de toate alea pe canapea.
— Trupe inamice, spuse pe nerăsuflate. Câteva coloane se apropie de sat.
Löwe înhăţă binoclul şi se năpusti spre fereastră.
— Trebuie să avertizăm regimentul. Unde este Holtzer? Idiotul ăsta nu este niciodată de găsit când ai nevoie de el.
— Ştiu unde este, spuse Micuţul, calm. Mă duc să îl aduc.
Se întoarse după câteva minute — fără Holtzer, dar cu câteva sticle de calvados.
— Prea târziu, spuse trist. Nu mai este — aşa că am adus de băut în loc.
Löwe scoase un sunet din gât şi se întoarse iritat spre Bătrânul.
— Feldwebel Beier, tu răspunzi aici. Apără poziţia, cu orice preţ. Voi doi — se întoarse spre Barcelona şi spre mine — voi veniţi cu mine. Trebuie să transmitem un mesaj.
Am ieşit din casă, am mers pe strada principală şi am ajuns în câmp deschis. Trupele inamice atacau deja satul şi a trebuit să ne strecurăm sub o ploaie constantă de grenade şi trasoare.
Generalul Staff îşi instalase cartierul general la un castel şi primul lucru pe care l-am văzut a fost un ofiţer de artilerie tolănit într-un fotoliu elegant, bând şampanie. Ne-a salutat destul de vesel.
— Locotenent Löwe, dar este minunat! Nu ai întâmplător nişte gheaţă la tine? Se pare că este destul de greu să faci rost de ceva gheaţă prin locurile astea. Şi totuşi, lăsând la o parte această inconvenienţă de loc neglijabilă, găsesc că locul este destul de acceptabil. Ai văzut draperiile? Sunt grozave, nu-i aşa? Francezii au gust, am spus-o întotdeauna.
— Du-te dracului! i-o tăie Löwe.
Chiar când îl repezea, maiorul Hinka a intrat în cameră. Avea pe el o cămaşă şi nişte pantaloni scurţi şi se lupta cu o sticlă de şampanie.
— Ia te uită, Löwe! Ce cauţi aici? S-a întâmplat ceva?
— Şi încă ce! Löwe smulse o hartă mototolită din buzunar şi o întinse pe masă. Duşmanul se apropie de sat, domnule. Aceasta este poziţia: noi suntem aici — engle- zii sunt cam pe acolo. Atacă în forţă şi am nevoie de mai multe trupe dacă va trebui să îi ţinem în loc.
Ofiţerul de artilerie termină sticla de şampanie, mai luă una şi începu să fredoneze un cântec obscen de pahar. Löwe îi aruncă o privire supărată.
— Se descurcă bine în cazuri de extremă urgenţă!
Maiorul Hinka puse jos sticla de şampanie. Îşi aprinse o ţigară şi se aplecă gânditor deasupra hărţii.
— În regulă, locotenente. Nu trebuie să intrăm în panică. Săpaţi tranşee aici, în spa - tele dealului şi apăraţi poziţia. La urma urmei ce sunt câteva trupe engleze? Şi dacă erau nenorociţii de ruşi?
Chicoti cu veselie şi suflă un nor gros de fum. Ofiţerul de artilerie îşi legăna picioa - rele pe braţul scaunului. Vedeam cum Löwe era pe punctul de a-şi pierde cumpătul şi îmi părea rău de el. Într-adevăr, ce erau câteva trupe engleze când stăteai confortabil Şi în siguranţă, închis într-un castel cu o cantitate considerabilă de şampanie şi ţigări de foi?
Löwe deveni rigid.
— Şi totuşi, aş dori cel puţin o companie de tancuri ca să ne ajute, domnule. Consider că altfel nu mă pot descurca.
— Dragul meu locotenent, spuse Hinka cu mult sarcasm, accept că probabil înţelep - ciunea şi experienţa ta sunt mult mai mari decât ale mele — aş dori să fie în puterea mea să te promovez pe loc ca şef al regimentului. Aş putea atunci să mă retrag la Köln, aşa cum doresc de mult timp să fac. Fără îndoială, la toţi ne-ar fi mai bine. Din păcate, nu stă în puterea mea şi amândoi trebuie să ne plecăm în faţa unei autorităţi superioare şi să ne îndeplinim rolurile care ne-au fost rezervate. Prin urmare, îţi suge- rez să te limitezi la sarcina de a comanda Compania a 5-a şi să duci la bun sfârşit ordinele care se dau. Lasă tot restul în seama mea.
Löwe salută ursuz.
— Exact cum spuneţi, domnule.
— În regulă, Löwe, în regulă, nu o lua personal! Cred că amândoi am fost cam ner - voşi. Partea proastă este că avem curentul împotriva noastră şi nu putem, fir-ar al dracului, să facem nimic.
— Încă mai avem cea mai bună armată din lume! spuse repede Löwe.
— Asta nu comentez. Dar cu ce se luptă? Cu mâinile goale, arcuri şi săgeţi! Maiorul Hinka clătină din cap. O situaţie al dracului de proastă. Singurul lucru care mai face să meargă tancurile este Comandantul suprem de la Wehrmacht.
Se lăsă tăcerea. Chiar şi ofiţerul de artilerie părea să-şi fi pierdut „la joie de vivre". Maiorul oftă.
— Apără poziţia cât poţi de mult, locotenente. La ora 21,15 plecăm de aici la cin - sprezece kilometri vest. Se întoarse spre hartă şi îşi înfipse un deget în ea. În acest punct. Nu cred că avem de ales... La 22,30, este rândul vostru să plecaţi. Lasă o parte ca să te acopere; cea mai bună pe care o ai.
— Asta înseamnă plutonul Feldwebelului Beier, domnule.
— Tu hotărăşti. Asigură-te că podul nu mai există înainte de a pleca. Dacă rămâne intact în mâinile duşmanului, cineva va plăti al dracului de greu.
— Da, domnule.
Löwe arăta deprimat şi bănuiam ce gândeşte: compania se va retrage pe spinarea grupei Bătrânului. Probabil că maiorul Hinka i-a citit şi el gândurile. A pus o mână pe umărul lui Löwe.
— Nu-ţi trădezi camarazii, locotenente. Nu-ţi salvezi tu pielea... Ţine minte, salvezi un batalion, un regiment, poate chiar întreaga divizie. Ştiu că este greu, nu, nu trebuie să-ţi mai spun că suntem în război, cred că ne dăm seama de asta cu toţii acum... Nu îţi poţi permite să îţi faci probleme pentru o singură grupă, aşa cum eu nu-mi pot permite să-mi fac probleme pentru o singură companie. Important este cadrul general.
Brusc, ofiţerul de artilerie izbucni într-un râs homeric.
— Ar trebui să fii mândru, locotenente! Întreaga naţiune îţi va fi recunoscătoare, chiar aşa cum a promis Führer-ul.
De data asta Löwe nu se mai putu stăpâni. Se îndreptă spre ofiţer şi îi smulse sticla de şampanie din mână.
— Cred că în una din zilele astea o să-l las pe Micuţul să-şi verse mânia pe tine, spuse el ameninţător.
— Cum doreşti, bătrâne, cum doreşti.
Maiorul Hinka interveni, verificând şi potrivindu-şi ceasul cu Löwe.
— Aşa... Ei bine, noroc, locotenente. Nu uita că viitorul întregii divizii este în mâi - nile tale.
Pe când părăseam castelul şi treceam pe sub fereastra camerei în care tocmai fuse - sem, am auzit glasul piţigăiat al ofiţerului protestând pe un ton plângăreţ şi bineîn - ţeles că m-am oprit ca să ascult, făcându-i semn lui Barcelona să tacă.
— Compania a 5-a este o companie bună. Mă întreb dacă îşi dau seamă că sunt azvârliţi la câini?
— Ştii ceva, remarcă maiorul, ai început să mă calci pe nervi. Cinismul constant...
— Presupun că este o formă de autoapărare, domnule. Familia mea a sacrificat deia cinsprezece din fiii şi fiicele sale pentru patrie. Eu sunt ultimul. După mine... făcu o pauză. Pur şi simplu nu a mai rămas nimeni în afară de mine. Şi am început să mă întreb ce ar trebui să pun pe cavoul familiei, o cruce de fier sau un vulltur. Nu am fost niciodată prea religios şi nici nu pot să spun că nu încred prea mult în chestia aia cu „Gott mit uns". Nu mi se pare că Dumnezeu...
— Căpitane, spuse maiorul Hinka, îmi pare rău că sunt nevoit să te întrerup, dar am de rezolvat probleme mai importante decât să mă ocup de detalii privind locul de înmormântare al familiei tale. Te rog să mă scuzi.
Am ridicat din umeri şi am alergat după ceilalţi doi. Nu era nici o noutate pentru mine că eram azvârliţi la câini. Toţi ne-am dat seama de asta de la bun început şi pe lângă asta am mai fost de multe ori azvârliţi la câini şi am reuşit să supravieţuim.
Cu mult înainte de a ne adăposti în tranşeele din spatele dealului a început o ploaie rece de Normandia, pe cinste. Când s-a lăsat întunericul eram toţi uzi până la piele şi foarte nemulţumiţi. Din partea cealaltă a dealului se auzea zgomotul de neconfundat făcut de cineva care sapă.
— Lasă-i să vină, nenorociţii dracului! zbieră Micuţul. Sunt pregătit! Mângâie M.G.-ul cu o mână şi cu cealaltă mă izbi pe mine în coaste. Fii gata, prietene. Pot veni din clipă în clipă.
L-am împins, iritat, departe de M.G. Era mitraliera mea. Eu răspundeam de ea. Micuţul avea treabă numai s-o încarce. Eram cel mai bun mitralior din toată compa - nia şi Micuţul nu putea să-mi spună un lucru pe care să nu-l fi ştiut deja. Am verificat mecanismul de încărcare şi de aprindere, deşi ştiam că amândouă sunt în perfectă stare, pentru că le mai verificasem de trei ori în ultima jumătate de oră. Mitralierele sunt creaturi sensibile, trebuie răsfăţate dacă vrei să scoţi totul din ele.
Duşmanul ne atacă în forţă, în zorii zilei. Porta tocmai făcuse cafeaua — cafea adevă- rată. Nu reuşeam deloc să înţeleg de unde făcuse rost de cafea şi tot îmi venea în minte Jacqueline, o fată, şi mă tot întrebam dacă nu a făcut puţină prestidigitaţie când a fost pe la ea. În orice caz, era cafea adevărată şi aroma ei a fost luată de briză şi cu siguranţă a făcut oamenii să saliveze pe o distanţă de mulţi kilometri. Micuţul ar fi putut să jure că numai ispita cafelei a fost aceea care i-a adus pe scoţieni peste noi aşa de repede.
I-am urmărit cum înaintau, minunându-ne de precizia lor ca la carte. Alergau zece metri, se aruncau la pământ; săreau în picioare fără vlagă, alergau alţi zece metri, iar se aruncau la pământ. Parcă ar fi fost la instrucţie. Era minunat de privit, dar o mare idioţenie în situaţia prezentă. Micuţul a început să-i încurajeze cu voce tare, iar Gregor îl aprobă gânditor în timp ce se posta în spatele mi­tralierei.
— Recruţi, spuse el. Nu o să ne dea prea multă bătaie de cap.
— Să nu subestimăm niciodată inamicul, spuse Heide, care era făcut pentru astfel de observaţii. Nu sunt chiar aşa de proşti încât să trimită un regiment de ageamii. Nu-ţi face griji, ţin ei în rezervă vreo porcărie.
Am atins uşor cu degetul mare siguranţa trăgaciului, cântărind situaţia şi în acelaşi timp mi-am sprijinit picioarele de un bolo­van. Atunci când foloseşti un 42 este esen - ţial — reculul este atât de puternic că nu poţi să-ţi ţii niciodată echilibrul dacă nu eşti bine ancorat.
Scoţienii erau cam la 200 de metri şi se apropiau de zona pe care o minaserăm noap - tea. Aşteptam încordaţi. Curând văzduhul se umplu de strigătele şi gemetele răniţilor, primul val se retrăgea zăpăcit. Este cam deprimant, pentru a nu spune mai mult, când descoperi că eşti la marginea unui câmp minat, iar o parte din ca­marazii tăi zac în jurul tău zdrobiţi, fără mâini şi picioare. Ofiţerii ţipau înnebuniţi la oameni să se întoarcă. Micuţul mă înghionti şi făcu semn cu capul spre unul din ei. Alerga spre tranşeele noastre cu fusta toată învolburată. Era pictural, dar şi demenţial. Omul era evident unul dintre acei eroi orbi şi nechibzuiţi, care îşi jertfesc viaţa fiindcă sunt surescitaţi şi şi-au pierdut controlul şi fac ca alte sute de oi sărmane să-l urmeze. Am aşteptat până a fost cam la 150 de metri. Degetul s-a curbat pe trăgaci. Am făcut miş - carea de a trage — şi brusc am fost victima unei senzaţii pe care am mai încercat-o o dată sau de două ori înainte. Brusc, am paralizat. Tremuram şi transpiram, îmi venea să vărs de frică, degetul meu refuza să se mişte. Ştiam că atunci când o să trag, rafala va fi scurtă. Micuţul mă înghionti furios.
— Trage, dobitocule!
Am tras. Rafala fu scurtă, exact cum ştiam că va fi. Numai prima rafală din viaţa mea m-a făcut să simt aceeaşi senzaţie. S-a mai întâmplat şi înainte şi nu pot să înţeleg de ce. Momentul trecuse şi eram din nou stăpân pe mine. Locotenentul Löwe se repezi ca o furtună asupra mea.
— Ce dracu faci? Dacă nu-ţi vii în fire, curtea marţială te aşteaptă.
Traversaseră câmpul minat, primii fiind la numai o sută de metri distanţă. Dintr-un moment în altul trebuia să înceapă să cadă gre­nadele. Ochiul meu drept, care era mai mult afectat decât stângul de grenada cu fosfor, începu să mă sâcâie. Mă ustura, mă înţepa şi în general îmi făcea viaţa amară. M-am lipit de mitralieră, concentrându-mă asupra sutelor de picioare care alergau spre noi. Muş­chii îmi erau încordaţi. Mitraliera începu aproape de bună voie să scuipe o ploaie de cartuşe. Oamenii cădeau ca muştele în faţa ei. Momentul de slăbiciune trecuse, îmi intrasem în mână, mă sim­ţeam una cu mitraliera. Löwe trecu prin spatele meu şi mă bătu aprobator pe umăr.
Micuţul punea bandă după bandă. Mitraliera deveni insuportabil de fierbinte, plă - mânii mei fiind plini de fum înţepător. Frica dispăruse demult, eu îmi făceam datoria, stăpân pe mine, o muncă de rutină, şi nu prea mă interesa cursul general al luptei. Începu să burniţeze, dar pica bine, ne mai răcorea.
Primul asalt a fost respins. Mă întrebam dacă idioţii nu-şi dădeau seama că pentru a distruge un cuib de mitralieră este nevoie de artilerie şi nu de oameni cu puşti şi gre - nade de mână. Erau mai încăpăţânaţi şi mai persistenţi decât ruşii, nebunii ăştia de scoţieni, dar aveam o oră de răgaz înainte de a începe din nou.
— De ce nu trimit bombardierele? întrebă Micuţul.
— Habar n-am, i-am răspuns. Poate vor să obţină crucea Victoria. Vor gloria numai pentru ei.
— Cine are nevoie de glorie? şuieră Micuţul.
La ora H am început să ne retragem în linişte, conform instrucţiunilor maiorului Hinka. Din fericire, era o perioadă de acalmie, când duşmanul zăcea la pământ şi-şi lingea rănile, şi am avut grijă ca să nu simtă mişcările noastre. Ultimul lucru pe care l-am fi dorit ar fi fost ca o hoardă de scoţieni înnebuniţi să se năpustească asupra noastră şi să ne prindă într-un moment în care eram foarte vulnerabili şi fără apărare. Un grup nerăbdător de genişti ne aşteptau la pod.
— Sunteţi ultimii? întrebă Oberfeldwebel.
— Ca de obicei, confirmă Micuţul.
Omul încuviinţă şi se întoarse spre artificierii care aşteptau. După ce aruncă podul în aer, pot să fugă şi puţin le mai pasă de ceilalţi. Nu avea importanţă nici ce a fost îna - inte, nici ce o să fie după. Ne-am ascuns printre copacii care se aflau de o parte şi de alta a drumului. Oberfeldwebel-ul aruncă o ultimă privire asupra podului.
— Bine, daţi-i drumul!
Oamenii lui s-au repezit spre o maşină parcată în susul drumului. Oberfeldwebel-ul apăsă mânerul detonatorului. Se auzi o explozie de să-ţi spargă urechile şi podul căzu în apă. Oberfeldwebel-ul dis­păru fulgerător şi văzurăm maşina lor gonind pe drum.
— O să vedeţi, spuse Legionarul, că or să ajungă aici alergând... Le dau două minu - te.
A greşit cu o secundă. Înainte chiar de a fi apucat să fixăm mitraliera, primul pluton inamic a apărut pe malul celălalt. Cei mai impulsivi s-au aruncat în apă şi au început să înoate spre noi. Micuţul a aşteptat cu răbdare până au ajuns la mal, apoi a aruncat câteva grenade de mână în mijlocul lor.
— Bine, ajunge! strigă Bătrânul. Hai s-o ştergem de aici.
Ne-am întors cu dificultate la drum, trăgând echipamentul greu după noi. Am ajuns la timp ca să vedem cum ultimul dintre ca­mioanele noastre dispărea într-un nor de praf, legănându-se şi iz­bindu-se de terenul accidentat.
— Netrebnicii! zbieră Porta, aruncând cu o piatră după ei.
Imediat apărură avioanele Jabo, atacând în picaj coloana de camioane. Intâmplător ne aflam încă în viaţă tocmai datorită faptului că nu ne aşteptaseră. Drumul era ticsit cu maşini care ardeau şi cu răniţi şi tocmai când avioanele se repezeau pentru al doilea atac l-am auzit pe locotenentul Löwe zbierând să lăsăm dracului totul şi să fugim cât de repede putem, ceea ce în caz de urgenţă însemna să abandonăm răniţii.
— Englezii o să aibă grijă de ei.
Löwe ne făcea semne disperate cu mâna arătând înainte.
— Este mult mai important să ajungem la punctul de întâlni­re. Nu pot să-mi permit să pierd toată compania asta afurisită.
Am ocupat o nouă poziţie într-un sat bombardat, la câţiva kilometri distanţă. Cine o fi distrus locul, fie ei englezii, americanii sau germanii, sau mult mai probabil toţi la un loc, cu siguranţă au făcut-o la meserie. Străzile erau numai gropi şi cratere pline cu apă. Nici o clădire nu mai era întreagă. Numai ruine. Nişte mormane de pietriş şi lemn. Grămezi de gunoi duhnind, maşini distruse, locuri virane acolo unde cândva erau rânduri de case. Nu mai rămăsese nimic de stricat. Tot ceea ce s-ar fi putut distruge era distrus; tot ce ar fi putut arde, arsese. Şi peste aceste ruine plutea mirosul greu, dulceag, al morţii, însoţit în mod inevitabil de roiuri de muşte atrase de carnea umană intrată în putrefacţie.
Grupa noastră s-a instalat într-o grămadă de moloz care fusese cândva o parte din şcoala satului. De o parte şi de alta mai rămăseseră pereţii de cărămidă; în spatele şi în faţa noastră se vedeau mormane înalte de dărâmături, grinzi de acoperiş, bârne de fier, sticlă sfărâmată, cărămizi, mortar, tencuială. Şi oameni. Slavă Domnului, în mare parte erau îngropaţi în moloz. Doar le ghiceam prezenţa. Doar cadavrul în descom - punere al unui copil se vedea foarte bine şi numai Porta, cu sângele lui rece a putut să-l mute de acolo. L-a aruncat în stradă, iar eu m-am întors involuntar şi am început să vărs când am văzut că un picior se desprinsese de trup. Aproape în acelaşi moment, un câine vagabond cu blana galbenă ţâşni de undeva din umbră, înhăţă mădularul şi fugi cu el. Bătrânul era cel mai afectat... Se retrase în propria sa găoace şi nu mai vorbi cu nimeni în următoarele patruzeci de minute. Te poţi obişnui cu aproape orice în armată în timpul războiului, dar mai toţi avem un punct vulnerabil care nu poate deveni insensibil. În cazul Bătrânului, acesta era copiii. Numai Dumnezeu ştie câţi copii am văzut omorâţi sau mutilaţi în ultimii ani, iar o parte din noi am ajuns să acceptăm lucrul acesta cu o anumită detaşare, dar cu Bătrânul lucrurile stăteau altfel. Ştiam ce simte şi îi respectam sentimentele, aşa ca l-am lăsat singur până şi-a revenit.
Surpriză, surpriză, sosise poşta în mijlocul zilei. Marea majoritate erau vechi de câteva săptămâni, dar numai faptul în si­ne, de a primi scrisori era suficient pentru a produce agitaţie. Lui Barcelona i s-a înmânat un plic mare, maro, care conţinea decizia de divorţ. Avocatul îi scria să-l anunţe că oficial copiii au fost în­credinţaţi soţiei.
— Infidelitate, citi cu voce tare Heide, trăgând cu coada ochiului peste umărul lui Barcelona. Alcoolism... Cine ar fi crezut?
Porta scuipă cu dezgust.
— Oricine este un alcoolic în războiul ăsta înflăcărat, aşa cum oricine este un înflă - cărat necredincios. Alcoolismul nu ar trebui să fie acceptat ca motiv de divorţ în tim - pul războiului. După o astfel de judecată, întreaga armată poate fi urmărită în justiţie.
— Copiii proveniţi din căsătorie sunt daţi spre creştere ma­mei, continuă Heide, soţul fiind considerat ca necorespunzător.
— Isuse, este puţin cam mult! mârâi Porta, ca şi cum Heide ar fi fost responsabil de sentinţă.
Se întoarse indignat spre Barcelona care se uita în gol, amărât, fără să se citească nici o expresie pe faţa sa.
— Te întreb! Ai luptat de la nenorocitul ăla de Ebro şi până la Stalingrad şi cu ce te-ai ales? Cu un şut în fund, cu asta!
— Şi cu un glonte în cap, adăugă serviabil Micuţul.
— Şi cu un glonte în cap, fu de acord Porta, amintindu-şi de momentul când Barcelona era cât pe ce să moară. Ai chiar şi o cicatrice cu care poţi să dovedeşti şi ai şi sângerat foarte mult. Nu i se pot încredinţa spre creştere proprii lui copii! Şi cine spune asta? Vă spun eu cine. Un amărât care nu poate deosebi o grenadă de mână de un ou proaspăt ouat.
Solemni, ne-am întors toţi spre Barcelona să vedem ce reacţie are. A dat din umeri, fiind evident că se resemnase şi nu-i mai păsa.
— Ce poţi să faci? Nici nu poţi s-o învinuieşti. Necazul este că te duci acasă pentru o permisie de cinsprezece zile şi ţi se urcă la cap... Înainte să-ţi dai seama unde eşti te trezeşti bând cu oricare Johann sau Hans care se află în preajmă. Laşi nevasta acasă cu copiii — „Mă duc până la circiumă să mă întâlnesc cu băieţii, nu stau mai mult de o oră" — şi crezi ce spui, crezi cu adevărat! Numai că şase ore mai târziu tu eşti încă acolo, înotând în lacrimi şi povestindu-le cum i-ai ajutat tu să câştige războiul. Ăsta este necazul, zise pe un ton plângăreţ Barcelona, eşti încurajat cu căldură. Îţi cumpără de băut, te tratează ca pe un erou afurisit şi nu mai ştii de tine... Şi, adăugă el cu o anumită expresie pe chip, mai sunt şi fetiţele. Puicuţele alea care se învârt în jurul tău aşteptând să fie agăţate. Este de ajuns să vadă un soldat în uniformă şi gata... Nu era chiar aşa de uşor înainte de război. Nu le găseai nici pentru dragoste, nici pentru bani. Nu le interesa nimic... Dar du-te acum acasă în permisie şi ieşi la plimbare în uniformă şi toate îţi cad în braţe numai dacă le întrebi de vorbă. Şi, spuse el simplu, le întrebi. Cine nu ar face-o?
Bineînţeles că oricare dintre noi. Am fost de acord cu el, înţelegându-l perfect.
— Şi puicuţele astea, continuă Barcelona, sunt tinere şi singure. Nici nu le pasă că ţie îţi este al dracului de bine, de uiţi complet de vaca aia bătrână de acasă, care te aşteaptă cu bigudiuri în păr, răstindu-se la tine ca să taci că scoli copiii, cicălindu-te că ai făcut pe tine, nedorind să se culce cu tine pentru că puţi şi pentru că te-ai culcat cu altă femeie... Oftă din greu. Nu poţi s-o învinuieşti de nimic, nu-i aşa? Chiar dacă este o vacă bătrână... Dar credeţi-mă, după ce se termină totul, nu mai vrei altceva decât să te întorci şi să lupţi în războiul ăsta afurisit
Pentru un timp căzu pe gânduri.
— Treaba e că deja cei de acasă nu ne mai înţeleg.
— Cred că am lipsit prea mult, spuse Micuţul.
Legionarul deschise gura ca să-şi spună şi el părerea, dar nu am ştiut niciodată ce a vrut să spună. O explozie puternică, neaşteptată, undeva în cătunul distrus, ne-a făcut să ne căutăm câte o ascunzătoare. Au urmat alte explozii în lanţ. Cele două ziduri care mai rămăseseră întregi s-au prăbuşit într-o grămadă de praf şi moloz. În faţa noastră pământul fusese răscolit şi transformat într-un gheizer de nămol. Fără îndoială ina - micul ne reperase. Era un baraj complet şi a continuat fără întrerupere timp de două ore. La primul semn de acalmie, ne-am târât afară din ascunzătorile noastre şi am început cu înfrigurare să asamblăm grenade de mână şi mitraliere. Focul de baraj a fost numai preludiul: ne putem aştepta acum la atac.
Bineînţeles că aşa a fost. Opt tancuri Churchill se îndreptau spre ruine, urmate de roiuri de infanterişti. I-am văzut pe Gregor şi Barcelona traversând repede strada, cu aruncătoarele în mână. Barcelona îngenunchie calm în spatele unei grămezi de cără - mizi şi ţinti: cel mai apropiat Churchill care se legăna pe şenilele sale, se opri şi explo dă. Gregor lovi turela celui din spate. Tancul a rămas intact, dar nu cred că vreun membru al echipajului a mai rămas în viaţă. În susul străzii, un Churchill se opri. Heide, fără nici o ezitare şi cu obişnuitu-i sânge rece, s-a îndreptat spre el, a aplicat o mină magnetică chiar pe turelă, după care s-a azvârlit într-o groapă salvatoare, câteva secunde înainte să explodeze mina. I-am acoperit retragerea cu rafale de mitralieră.
Churchill-urile care mai rămăseseră erau nehotărâte. Au făcut o semi-întoarcere şi au luat-o pe drumul pe care veniseră. Micuţul, într-un acces de furie, s-a năpustit după ele, aruncând cu grenade. Unul dintre tancuri explodă chiar sub ochii noştri. Cu ăsta, Micuţul atingea cifra de douăzeci şi nouă de tancuri distruse de el personal, cu gre - nade de mână sau cu cocktail-uri Molotov — un record uimitor. De fapt, în general vorbind, era un lucru al dracului de greu de atins şi majoritatea oamenilor se consi - derau norocoşi dacă izbuteau să distrugă unul sau cel mult trei tancuri, după care renunţau. Micuţul avea un noroc porcesc, însă el credea cu tărie că totul se datorează talismanului pe care îl purta înfăşurat la gât. Era de fapt pielea unei pisici pe care o prinsese în Varşovia şi din care făcuse o tocană gustoasă, dar credinţa lui în talisman era atât de mare, că dacă s-ar fi întâmplat să-l piardă, cred că s-ar fi întins la pământ şi s-ar fi lăsat să moară, numai ca să dovedească că a avut dreptate.
A fost al doilea moment de respiro, după care sosi al doilea val de infanterie. Fără îndoială, englezii erau hotărâţi să pună stăpânire pe sat, aşa distrus şi numai moloz cum era. Aproape imediat, trei din mitralierele noastre au fost scoase din funcţiune, însă Micuţul avea un cuib de grenade şi M.G.-ul era bine camuflat şi încă în perfectă stare.
— Nu mai trageţi, murmură Legionarul. Lăsaţi-i să se apropie mai mult.
Încet, ţinându-şi respiraţia, a început să îngâne celebrul cântec al Legiunii: „Vino dulce moarte... " Şi inamicul venea, aproape, mai aproape, atât de aproape că am putut să recunoaştem faimosul regiment al generalului Montgomery, al 9-lea Regiment de grenadieri.
— Stai, aşteaptă, şopti Legionarul, punându-şi o mână pe braţul meu. Toate la timpul potrivit... Aşteaptă până ajung la noi.
Am aşteptat. Îi puteam auzi cum râdeau şi se strigau unul pe altul în timp ce îşi croiau drum printre dărâmături. Păreau foarte siguri pe ei.
— Plin de nemţi morţi pe aici! L-am auzit pe unul strigând. Cred că tot ce mai putea încă să umble a şters-o de aici.
— Atât te duce capul, am murmurat eu, iar degetul meu atinse nervos trăgaciul M.G.-ului.
Am apăsat cu putere umărul de mitralieră. Degetele de fier ale Legionarului erau încă strânse pe încheietura mâinii mele. De partea noastră, Micuţul pregătise o grămadă de grenade, legate două câte două. Primii din trupele inamice erau la mai puţin de treizeci de metri distanţă.
— Foc! şuieră Legionarul.
Tot iadul s-a dezlănţuit imediat asupra lor. Cei care au supravieţuit primei salve s-au ascuns repede în gropi sau după movile de cărămizi şi au început să tragă cu furie în noi. M.G.-ul scuipa continuu gloanţe şi mă gândeam că dacă s-ar opri brusc am fi terminaţi.
In stradă, cadavrele zăceau în mormane, unele peste altele. Majoritatea erau băie - ţandrii, recrutaţi de curând, care nu aveau experienţa bătăliilor. Singurii care puteau să supravieţuiască în acest gen de luptă erau veteranii, ca noi; aceia care învăţaseră să-şi folosească toate simţurile automat şi simultan, care puteau simţi pericolul cu câteva secunde înainte de a apare şi ştiau ce gândeşte duşmanul, anticipându-i următoarea mişcare. Era un joc al vicleniei şi brutalităţii şi nu era pentru novici. Îi seceram chiar dacă ne era milă de ei.
Loviturile M.G.-ului îmi învineţiseră rău umărul, care mă durea foarte tare. Am încer- cat să-mi bag bereta pe sub cămaşă, dar nu m-a ajutat prea mult. Ochii îmi curgeau şi mă ardeau, gâtul mă ustura şi de fiecare dată când înghiţeam, parcă îmi trecea lama unui cuţit prin el. Dar cel mai rău lucru era că muniţia se împuţina îngrijorător de mult.
Un moment de respiro care s-a prelungit minut după minut până când a ajuns o oră întreagă. Şi apoi au revenit, dar de data asta în forţă. Au început cu avioanele care urlau deasupra capetelor noastre şi aruncau bombe cu napalm. Jos era artileria, urma- tă îndeaproape de mai multe tancuri. Micuţul a înşfăcat o mină T şi a aruncat-o spre un Churchill care tocmai venea spre noi. De data asta nu a mai fost atât de norocos. Mina e explodat fără să atingă tancul, iar Micuţul s-a trezit cu picioarele în sus din cauza suflului. Furios, s-a ridicat şi a privit în jur. Tancul era încă acolo, intact, făcându-şi drum printre mormanele de cadavre. Urlând ca scos din minţi, Micuţul s-a năpustit după el, s-a căţărat pe turelă şi şi-a descărcat mitraliera prin deschizătură. Nesatisfăcut cu asta, a mai aruncat câteva grenade de mână înainte de a se rostogoli în drum, căutând să intre în cea mai apropiată groapă. Churchill-ul se întoarse cu greutate pe osii, se înălţă în aer, se roti în semicerc, zdrobi câţiva infanterişti, merse cu spatele până se ciocni de nişte stejari, ca în final, să se oprească în bot, împăştiind peste tot benzină în flăcări.
Locotenentul Löwe, cu faţa mânjită de sânge, ţipa să ne retragem. In grupuri mici, unul câte unul, compania se retrăgea. A venit şi rândul nostru şi, în starea de emoţie şi confuzie în care mă aflam, am început să trag rapid, ţinând mitraliera pe şold, uitând cu desăvârşire că aşa ceva nu era posibil cu un 42. Puţin a lipsit ca să nu-i omor pe Porta şi Barcelona, iar eu am fost aruncat la pământ de recul. Mitraliera zăcea ceva mai încolo, trăgând nebuneşte de capul ei, iar eu mă aflam în postura bizară de a mă apăra de propria-mi armă. Din nefericire, unul din gloanţe făcu o gaură în pulpa Micuţului. A trebuit să i se întâmple lui şi nu altcuiva. Micuţul nu era omul să lase să treacă de la el un astfel de afront. Furios, izbi cu piciorul în mitralieră, se lovi la deget, trase un urlet şi se dezlănţui.
— Criminal nenorocit. Îţi arăt eu ţie!
Mie mi se adresa şi nu mitralierei. Imediat, ca la un semn, a aruncat după mine cu ultima grenadă de mână pe care o însoţi cu o răpăială de împuşcături. Credeţi-mă, când o masă de carne şi oase fără raţiune îşi pierde controlul, nu mai stai să comen - tezi. M-am întors şi am început să alerg, dar am alunecat pe o pată de ulei şi m-am întins cât eram de lung. Într-o secundă Micuţul a fost deasupra mea, îi puteam simţi respiraţia fierbinte pe faţă, iar mâinile sale uriaşe în jurul gâtului meu. Nu eram de acelaşi calibru nici ca talie, nici ca forţă, dar pur şi simplu de frică, am reuşit să scap de sub el. Mi-am scrântit glezna într-o groapă, m-am împiedicat de nişte cărămizi şi am căzut în patru labe, dând nas în nas cu un tanc Churchill care se oprise pentru a lua doi soldaţi răniţi. Pe urmele mele venea masa de carne dezlănţuită, care se numea Micuţul. Înnebunit de groază, am scos revolverul şi am tras două focuri care se risipiră în aer. Am făcut un pas înainte şi imediat am căzut cu faţa în jos într-un şanţ plin cu noroi. Pe undeva, pe aproape, se auzea vocea locotenentului Löwe care dădea ordine, dar nu mai puteam eu în acel moment de locotenentul Löwe! Nici un mareşal nu ar fi putut să mă oprească. Am ieşit din şanţ clătinându-mă, cu apa şiroind, am traversat câmpul şi m-am ghemuit după nişte tufişuri.
Trupe inamice au început să apară de peste tot, alergând pe lângă tufişurile unde stă - team eu ascuns. În comparaţie cu Micuţul erau nevinovaţi ca nişte bebeluşi. Mă între- bam unde dracu este, dacă nu mă spionează de după vreun copac şi am început să mă rog cu înfrigurare ca o grenadă să-i zboare creierii.
Deodată, l-am zărit la dreapta, făcându-şi drum printre tufi­şuri, cu un aruncător de flăcări în mână Cu un ţipăt, m-am aruncat în cel mai apropiat şanţ şi am început să alerg şi nu am mai ieşit decât cu jumătate de kilometru mai încolo. Am sărit peste o poartă, am ajuns în drumul secundar şi am dat peste locotenentul Löwe şi restul diviziei. Nu au părut prea încântaţi când m-au văzut.
— O să te duc în faţa curţii marţiale, aşa să mă ajute Dumnezeu, urlă locotenentul Löwe.
Ceilalţi stăteau ursuzi şi duşmănoşi, în timp ce el mă zgâlţâia de-mi rupea hainele.
Am încercat să le explic despre Micuţul şi gustul lui pentru sânge, dar nu am impre - sionat pe nimeni.
— Bine îţi face dacă te prinde, mârâi Löwe, fără nici o compasiune.
Heide mă măsură din cap până în picioare. În privirea lui n-am citit decât dispreţ.
— Unde este M.G.-ul? întrebă el, sever.
— Da, unde este M.G.-ul? întrebă şi Löwe, intuind un motiv de nemulţumire.
— Oh, eu... am pierdut-o.
— Ai pierdut-o?! repetă Löwe, fără să-i vină să creadă. Ce vrei să spui cu „am pierdut-o"? Nimeni nu pierde o mitralieră din dotare! Ai face mai bine să te duci şi s-o cauţi şi să nu te mai văd până nu ai adus-o aici.
— Dar eu...
— Nu încerca să te scuzi inutil, omule! O să aduci M.G.-ul înapoi, chiar dacă va trebui s-o ceri lui Montgomery în persoană!
— Idiotule! şuieră Heide. Era cât p-aci să omori întreaga companie.
Porta scuipă dezgustat în direcţia mea. Ca şi cum acesta ar fi fost un semnal pentru inamic ca să reia lupta, a început să plouă cu grenade şi toată lumea s-a împrăştiat să se ascundă. Nu avea nici un rost să mă alătur lor. Am sărit din nou în şanţ, căutându-mi adăpost acolo. Când am îndrăznit să scot capul, dispăruseră cu toţii, lăsându-mă în voia soartei. Am auzit zgomot de cizme şi voci englezeşti şi pe loc mi-am ţinut res - piraţia. Au trecut atât de aproape, încât am simţit mirosul de piele de la curelele lor noi, şi a trebuit să mai treacă zece minute, până să îndrăznesc să mă aventurez afară.
Curând, am ajuns în locul unde oprise tancul pentru cei doi răniţi. Churchill-ul ple - case, iar între timp, unul dintre ei murise. Celălalt se uita la mine cu nişte ochi opaci. Părea prea slăbit ca să poată să-mi facă vreun rău, dar i-am dat ocol precaut, cu mâna pe cuţit, fiind gata să-l omor la cel mai mic semn ostil.
— Apă!... şopti muribundul.
Îl priveam cu suspiciune, dar era prea grav rănit ca să fie periculos. Jumătate din burta lui era afară, probabil vreo grenadă, iar sângele îi curgea din colţul gurii, în jos, pe bărbie. Am întins mâna spre el, uitând că ţineam cuţitul în ea, şi el s-a tras într-o parte, cu siguranţă fiind convins că vreau să-i tai gâtul. Am pus cuţitul înapoi în teacă, l-am şters de sânge la gură şi am scos trusa de ajutor, ca semn că nu vreau să-i fac nici un rău. Cu grijă, i-am desfăcut uniforma, pentru că o parte din ea era una cu rana. Nu puteam face nimic pentru el. L-am bandajat cât de bine am putut, mai mult ca un gest umanitar, iar când am terminat bandajele, mi-am sfâşiat cămaşa şi i-am legat burta. Încă mai gemea slab şi cerea apă. Nu ar fi trebuit să bea, aşa rănit cum era la burtă, dar era pe moarte, aşa că i-am ţinut capul cu o mână şi cu cealaltă, i-am pus la buze sticla mea cu apă. Nu aveam să-i dau ţigări, numai ciocolată. Am rupt din ea şi i-am băgat în gură şi a mestecat-o cu plăcere şi chiar cu un început de zâmbet. Dacă aş fi fost sigur că ar fi murit în următoarele minute aş fi rămas cu el, dar tot atât de bine ar fi putut să mai dureze încă o jumătate de oră şi M.G.-ul nu-mi ieşea din min - te... Nu era nevoie să mi se spună că o mitralieră era mai importantă decât un umăr. Puteam să-mi dau viaţa, dar nu să pierd o mitralieră.
Am pus o mască de gaze pe faţa omului, am înfipt o puşcă lângă el cu o cască deasu- pra, ca să fie mai uşor de găsit de brancardieri, atunci când vor veni să caute răniţii, după ce se termină măcelul. Ce altceva mai puteam să fac? Nu prea mult. I-am lăsat şi restul de ciocolată şi i-am pus în mână o fotografie cu soţia şi copilul, pe care am găsit-o în buzunarul lui. Aşa cel puţin nu murea singur.
Trei bombardiere de luptă inamice au trecut urlând, foarte aproape de pământ. Am aşteptat până au trecut, apoi, precaut, m-am îndreptat spre satul în ruine. În mod mi - raculos, mitraliera zăcea acolo unde o lăsasem. Fericit, am uitat să-mi iau cele mai elementare măsuri de precauţie. Am alergat drept spre ea şi aproape imediat m-am trezit între doi soldaţi englezi. Nu m-am oprit ca să-mi pun întrebarea de unde ve - neau, mai ales pentru că erau destule gropi ca să se ascundă o armată întreagă. Am reacţionat instinctiv, aşa cum am fost învăţaţi în cursul antrenamentelor şi aşa cum am mai făcut de nenumărate ori; m-am lăsat repede pe vine, am lovit cu un genunchi în vintrele unuia dintre atacatori şi l-am izbit fulgerător pe celălalt la gât. Slavă dom - nului, nu erau veterani, sau nu erau pregătiţi pentru o astfel de ripostă, dar eu eram mult prea grăbit ca să termin cu ei şi să-mi recuperez M.G.-ul. Mi-am luat mitraliera şi am luat-o la fugă pe drum şi apoi pe câmp.
Soldatul rănit murise în lipsa mea. Am văzut dintr-o privire că era mort, dar nu am avut timp să mă uit bine. O ploaie de gloanţe împroşcă pământul la picioarele mele şi când m-am întors să văd ce este, am zărit un grup de soldaţi englezi conduşi de un sergent voinic, care urcau panta după mine. M-am întors şi am luat-o la fugă, trăgând în acelaşi timp cu mitraliera deasupra capului, reuşind să o fac să meargă exact la timp. L-am văzut pe sergent căzând ca şi pe toţi ceilalţi. Pentru moment, stăteam cam prost cu muniţia: două benzi şi trei grenade de mână. Am înhăţat mitraliera, m-am repezit spre câmp şi m-am rostogolit până am ajuns la vechiul meu prieten, şanţul. Gloanţele m-au însoţit tot tim­pul, sfârtecând pământul, dar şi cizmele mele. Unul din ele mi-a sfâşiat toată talpa şi până la urmă m-am împiedicat de ea şi am căzut cu faţa în jos, în noroi. De abia trăgându-mi sufletul, am luat o grenadă şi am azvârlit-o spre englezii care veneau. Unul din ei a prins-o, dar până să apuce să o azvârle înapoi, i-a explodat în mână. Le-am aruncat şi pe celelalte două, după care mi-am reluat fuga. Nu mai ştiam în ce direcţie merg. Alergam orbeşte, cât mar departe de pericolul pre - zent.
La o cotitură a drumului m-am trezit faţă în faţă cu duşmanul. Dar de data asta numai cu unul singur. Un om mărunt, cu pielea închisă la culoare, având capul bandajat cu un turban gri. Era unul din înfricoşătorii Ghurkas, care, după cum se spunea, îţi tăia urechile numai când se uita la tine. Era greu de spus căruia din noi doi îi era mai frică. Ne-am aruncat unul asupra altuia, ca două fiare sălbatice. Imediat, i-am aplicat lovitura la gât, de l-am făcut să zboare, dar cât ai clipi din ochi a şi fost în picioare, cu un cuţit înspăimântător în mână. A ridicat braţul, iar eu m-am aruncat asupra lui: ne-am prăbuşit la pământ şi aşa încleştaţi am început să ne muşcăm, zgâriem şi să ne lovim cu o ură sălbatică. Ţinând pumnalul în mâna stângă, a încercat să mă lovească în cap şi în acelaşi timp, m-a izbit cu piciorul, de m-a aruncat la un metru de el. Apoi, s-a repezit spre mine, dar eu, instinctiv, m-am aplecat şi l-am lovit cu capul în burtă, ca un ţap turbat. S-a clătinat. L-am apucat de urechi şi am început să-l izbesc de nişte pietre, până a devenit o masă de sânge şi carne, iar mâinile mele erau roşii şi lipicioa- se. Chiar şi aşa, eram prea înspăimântat ca să-l las să moară în pace; am luat pumna - lul de jos şi i l-am înfipt în piept pentru a fi mai sigur.
Oprindu-mă numai ca să-mi trag răsuflarea, am înşfăcat mitraliera şi am luat-o la fugă, cu picioarele tremurându-mi din toate încheieturile. A fost ceva îngrozitor; peste câmpuri, prin păduri, trecând prin râuri, ascunzându-mă noaptea în şanţuri, până când în sfârşit, am dat peste una din diviziile noastre şi am crezut că mă pot relaxa. Nu aveam eu norocul ăsta: comandantul lor m-a tratat ca pe un dezertor.
— Nu-mi spune, te rog să nu-mi spui, că ştiu! Ţi-ai pierdut unitatea şi nu ştii cum să-i găseşti... Tot ceea ce pot să-ţi spun, este ca un soldat adevărat nu trebuie să ajungă într-o astfel de situaţie degradantă! Dacă ar fi după gândul meu, te-aş preda curţii marţiale, pentru dezertare. M-a măsurat de câteva ori, din cap până în picioare ca şi cum aş fi fost cine ştie ce exemplar curios. Ei bine, acum spune. Ce regiment?
— Douăzeci şi şapte Panzer S.B.V., Compania a 5-a, domnule.
Se aflau într-un cătun la aproximativ patru kilometri vest. Sosirea mea a provocat o serie de glume proaste, dar trecusem de faza în care mi-ar fi păsat de ele. Plictisit, m-am prezentat la locotenentul Löwe, care vorbea cu Hauptfeldwebel Hoffmann.
— Fahnenjunker Hassel, domnule, raportează întoarcerea cu M.G.-ul 42 pierdut.
— Era şi timpul, spuse Löwe şi nu mai comentă.
M-am târât spre plutonul meu unde l-am găsit pe Micuţul într-o dispoziţie excelentă.
— Ai avut noroc că nu te-am prins! Să-mi aminteşti să-ţi scot dinţii şi apoi să ţi-i vâr înapoi pe gât, când o să crezi că sunt în dispoziţia necesară.
— Să fim mai precişi, spuse Bătrânul, unde dracu ai fost tot timpul ăsta?
Am dat din umeri şi nu am răspuns. M-am prăbuşit la pământ şi, mecanic, am început să curăţ blestemata de mitralieră care era cauza tuturor necazurilor mele. Porta a venit şi s-a aşezat lângă mine şi mi-a tras amuzat nişte ghionturi în coaste, de mi-au sărit ochii din cap.
— Ei bine? Cum arată? mă întrebă. De ce n-ai adus-o aici, ca să ne bucurăm şi noi de ea?
— Ia mai lasă-mă, şi vezi-ţi de treaba ta!...
Câteva secunde mai târziu au început fluierăturile şi locotenentul Löwe a început să ţipe la noi să încetăm, pentru că iar ne mutam. Maiorul Hinka a venit în inspecţie şi când Löwe a salutat, am observat pentru prima oară că avea capul bandajat.
— Compania a 5-a gata de plecare, domnule. Am pierdut un ofiţer, trei sergenţi şi şaizeci de oameni. Un sergent şi paişpe oameni spitalizaţi. Patru lipsă... A, da! Şi o mitralieră pierdută şi acum recuperată.
Hinka aparent indiferent, îl salută şi el pe Löwe şi-şi aruncă ochii asupra noastră.
— Mulţumesc, locotenente.
A mers încet de-a lungul liniei, inspectând fiecare om în parte. Nu a văzut nimic care să-l enerveze sau să-i placă, până a ajuns la mine, unde aproape a făcut o criză.
— Locotenent Löwe, de ce acest soldat se prezintă în halul ăsta? Încheie-ţi haina şi bagă-ţi cămaşa în pantaloni! Ia să-ţi văd mitraliera.
Din fericire, cel puţin M.G.-ul era curat şi mai presus de orice critică. Maiorul mormăi şi mi-o înapoie.
— Notează-l, locotenente. Nu voi tolera o ţinută neglijentă!
Löwe aprobă resemnat, şi-i făcu semn Hauptfeldwebel-ului Hoffmann, care îşi scoase repede carneţelul şi începu să scrie cu un aer oficial, numele meu pe pagina goală.
Compania se puse în mişcare de-a lungul drumului, cizmele bătând cadenţa pe calda- râm. Cineva începu să cânte, ceilalţi alăturându-se.
„Weit ist der Weg zurück ins Heimatland,
So weit, so weit!
Die Wolken ziehen dahin daher
Sie ziehen wohl übers Meer
Der Mensch lebt nur einmal
Und dann nicht mehr..."

— Cântă, mă îndemnă Micuţul, care mărşăluia la stânga mea.
— Du-te dracului şi lasă-mă în pace, i-am spus iritat.
Eram prea obosit ca să mărşăluiesc, prea obosit ca să cânt. Prea obosit ca să fac orice, în afară de a mă întinde şi a muri. Ochii mi se închideau, de abia mă mai ţineam pe picioare.
— Cântă, fir-ai al dracului! şuieră Micuţul. Mai bine ai deschide gura şi ai cânta, că altfel, îţi dau una de-ţi înghiţi dinţii.
„Lung este drumul spre Patrie,
Prea lung, prea lung...
Vântul te-aruncă de colo-colo,
Peste mări şi ţări,
Şi asta când ai o singură viaţă,
Şi pe urmă, nimic..."

La început cu o oarecare ezitare, pe urmă din ce în ce mai tare, pe măsură ce-mi reveneam, am început să cânt împreună cu ceilalţi.

(va urma)