joi, 11 iulie 2013

Sfirsitul unei domnii singeroase (11)


Horia Sima 




Moartea Profesorului Nae Ionescu


In mijlocul pregatirilor pentru plecare, cade ca un trasnet vestea mortii profesorului Nae Ionescu. In 15 Martie 1940 nu disparuse numai un mare filo - sof si un mare dascal al generatiei, ci si o mare speranta a Legiunii decapitate. A fost o lovitura care ne-a buimacit, azvârlindu-ne în cele mai amare reflexii asu - pra sortii vitrege.


Dupa masacrele din Septembrie 1939, grupul din Berlin înfiripase multe nadejdi în jurul numelui sau. Prestanta intelectuala a profesorului si taria lui de caracter, dovedita în cursul prigoanei carliste, îl destinau sa joace un important rol în faza politica ce se apropia cu pasi repezi.


Nae Ionescu întrunea în persoana lui doua însusiri greu de gasit împreuna: o inteligenta neegalata în toata generatia lui, înzestrata cu vaste resurse cultura - rale, si un dârz luptator pentru cauza neamului sau.


Din tara mai fuseseram informati ca moartea profesorului nu fusese naturala, ca suferind fiind de inima, cineva din apropierea lui i-ar fi administrat medica - mente neindicate bolii lui, provocându-i decesul. Aceasta persoana, suspecta de a-i fi grabit sfârsitul , avea legaturi cu Palatul si ar fi savârsit atentatul dupa su - gestiile camarilei, în schimbul unei importante sume de bani. Dar chiar daca aceasta informatie nu ar fi fost adevarata, profesorul Nae Ionescu tot asasinat a murit.


El a fost o victima a razbunarii carlisto-lupesciene. Un om de o vibratie intelectuala si spirituala de intensitatea lui , era destinat sa se consume repede fiziceste, dupa lunga lui detentiune de lagar, de aproape doi ani, si în conditii de izolare totala de restul grupului.


Duminica, 24 Martie 1940, grupul din Berlin a tinut o sedinta de comemorare a profesorului Nae Ionescu, la Amalienhof. Figura ilustrului disparut a fost evocata de Constantin Papanace.


O durere nestavilita pusese stapânire pe toti. Unul dintre putinii supravietuitori ai marii epoci legionare luase drumul spre cele eterne, tocmai când Legiunea avea mai mare nevoie de sfatul si experienta lui.


Nae Ionescu era bine vazut în sferele politice din Germania. In eventualitatea unei crize a regimului carlist, era un om indicat sa trateze o noua formula politi- ca între miscare, Puterile Axei si Regele Carol.


Dar Nae Ionescu avea în acelasi timp convingeri inflexibile fata de anumite exigente nationale, ceea ce îl convertea într-un partener dificil pentru Palat. De aceea e verosimila ipoteza suprimarii lui de camarila înainte sa se produca sca - denta fatala a tuturor erorilor si crimelor regimului. Fireste ca Legiunea ar fi avut o încredere totala în Nae Ionescu, dupa stralucitul examen de credinta si devotament ce l-a dat în lagar, daca ar fi fost chemat de evenimente sa trateze succesiunea regimului.


In Septembrie 1939, dupa caderea lui Calinescu si masacrele care au urmat, aflându-ma la Bucuresti, am voit sa-l scot din tara, luându-l cu mine în Germania.


Era o întreprindere grea, dar în fata marilor pierderi ce le-am suferit, ma gândeam ca refugiul lui la Berlin ar constitui un puternic reviriment pentru tara si Legiune. I-am împartasit inginerului Nicolau, care conducea organizatia clan- destina a "Razletilor",ideea mea. El s-a interesat, s-a consultat si cu alti camarazi, si la proxima întâlnire mi-a spus ca "rapirea" profesorului e irealizabila. Mai întâi e greu sa te apropii de el, desi se afla în libertate, pentru ca e urmarit mereu de agenti.


Eu însumi m-am convins de cele spuse de Nicolau. Odata, întâlnindu-l întâmplator pe Calea Victoriei, în dreptul Palatului Postelor, eram persecutat de gândul sa-l agreez.


Dar uitându-ma mai bine în spatele lui, am vazut o persoana ce se tinea ca scaiul dupa el. Imi mai spunea Nicolau ca profesorul e impracticabil pentru atare operatii. In jurul lui sa gasesc persoane care ar vorbi sau ar da imediat de aceasta lume? Nici el si nici alti camarazi nu cuteaza sa se apropie de el, necum sa-i propuna evadarea din tara.


In cursul sedintei de la Amalienhof. ma gândeam la planul meu de atunci si acum îmi parea rau si îmi faceam învinuiri ca nu am încercat imposibilul sa-l salvez. Dar, presupunând ca ar fi ajuns pâna la Timisoara, putea profesorul sa suporte o trecere a frontierei, cu inima lui slabita?

(va urma)




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu