Abis (15)

Colin Forbes

NOTA AUTORULUI
Toate personajele înfăţişate sunt creaţii ale imaginaţiei autorului şi nu au nici o legătură cu vreo persoană în viaţă. De asemenea, mi-am luat libertatea de a face modificări în geografia regiunii Dorset, creând un vârf care nu există, Lyman's Tout. La fel am procedat şi în Elveţia şi am inventat un munte, Kellerhorn, şi alte două zone - Col du Lemac şi Col de Roc.

După ce Newman raportă destinaţia lui Archie, în cabinet urmară câteva minute de tăcere. Tweed şedea în scaunul său, privind fix o hartă a Europei pe care Paula o pusese pe perete la cererea lui.
Tweed înfipsese bolduri colorate în anumite oraşe mari de pe hartă. Paris, Zurich, Berna, Geneva, Ouchy şi Montreux. Paula avea impresia că el nu se uita la hartă, că gândurile îi erau departe. Brusc, îşi îndreptă spatele.
- Monica, sună-l pe Butler acasă, spune-i să-şi facă bagajele pentru vreme rece şi după aceea să vină aici. Când
sună Pete Nield din Dorset, spune-i să ajungă aici în timp-record. Dacă nu sună într-o oră, caută-l până dai de el
la Ursul Negru.
- Şi noi? întrebă Paula.
- Să fiţi gata să zburaţi spre Europa în orice moment, toţi. Cu echipament pentru vreme rece.
- De ce vreme rece? se interesă Marler, tot rezemat de perete.
- Pentru că, atunci când m-am întors aici, am verificat în ziar temperaturile din Elveţia. Sunt cu mult sub zero şi a nins zdravăn. Şi, în concordanţă cu ultimul factor, luaţi şi încălţăminte pentru zăpadă şi pentru gheaţă.
- Aventurile din ziua de azi, zise Paula. Plecăm în vacanţă.
- Nu încă, zise Tweed, darvreau ca toată lumea să fie gata de plecare. Se ridică în picioare. Şi acum am întâlniri cu doi oameni şi trebuie să le respect...
Tăcu când sună telefonul. Monica răspunse, păru surprinsă, deşi a-şi exterioriza emoţiile era un lucru rar pentru ea. Acoperi receptorul cu mâna.
- Tweed, n-o să crezi, dar la telefon e Leopold Brazii. Nu vreun ajutor de-al lui... marele om în persoană. Vrea să vorbească cu tine.
- Notează mesajul pe care vreau să i-l repeţi cuvânt cu cuvânt. Domnul Tweed e plecat toată ziua... Monica stenografie la repezeală exact ce-i spuse Tweed în continuare. Ştiu că domnul Newman i-a transmis cererea dumneavoastră de a-l întâlni, dar în acest moment e extrem de ocupat. Acesta e mesajul. Începi conversaţia prin a-i spune că legătura e proastă şi că te muţi la un alt telefon. Apoi faci o pauză şi începi să vorbeşti când ridic şi eu, ca să aud ce zice...
Tweed ridică receptorul când Monica îi făcu semn din cap şi ascultă foarte concentrat. După ce termină de transmis mesajul, Brazii vorbi din nou:
- Aţi putea fi atât de drăguţă să-i spuneţi domnului Tweed când Îl vedeţi că trebuie să-l văd urgent, înainte să aibă loc o catastrofă. Am un avion cu reacţie la dispoziţie care poate să-l ia de pe Heathrow şi să-l ducă pe orice aeroport din Europa pe care Îl alege dumnealui. Aş prefera să vină singur. Eu voi fi singur. Vă mulţumesc foarte
mult...
Tweed puse receptorul jos odată cu Monica. Le repetă şi celorlalţi ce spusese Brazii, apoi se uită la Newman.
- L-am întâlnit o dată, cu mult timp în urmă, şi n-am discutat decât foarte puţin cu el. Ascultându-l la telefon, mi-a lăsat impresia unui om plin de şarm, dar şi a unuia cu o mare autoritate, totuşi fără urme de aroganţă. Are o voce cu un timbru puternic, dar am simţit o urmă de cruzime. Care a fost impresia ta când l-ai întâlnit la Grenville Grange?
- Exact aceeaşi ca şi a ta.
- Interesant. Mă bucur că mi-am luat precauţiunile pe care Monica le va pune imediat în aplicare.
- Trebuie să dau o fugă până acasă, zise Marler.
- Atunci, ai face bine să pleci acum.
- Doar n-ai de gând să te întâlneşti cu el în condiţiile astea, pentru numele lui Dumnezeu, nu-i aşa? protestă Newman. Să treci graniţa în avionul lui înseamnă că te va avea în palma mâinii sale dure.
- Vom vedea...
- Trebuie să ai pe cineva în spate, insistă Newman.
- Vom vedea, repetă Tweed, ridicându-se şi punându-şi paltonul. Acum trebuie să mă grăbesc...
- Nu ne-ai spus cu cine o să te vezi, zise Paula îngrijorată.
- Îmi pare rău, mă gândeam la altceva. Prima dată mă duc s-o văd pe domnişoara Maggie Mayfield. Am rezervat o cameră la Brown's Hotel, ca să putem avea linişte.
- Cine naiba e?
- Nepoata generalului Sterndale şi singura rudă rămasă în viaţă. Trebuia să stea cu el în noaptea când a ars conacul, dar era foarte răcită şi nu s-a mai dus.
- Şi cea de-a doua întâlnire? continuă Paula.
- Cu profesorul Grogarty, pe Harley Street. Numele ăsta spune cuiva ceva?
- Cel mai mare om de ştiinţă în mai multe domenii care mai trăieşte, spuse Newman.
- Asta îmi aduce aminte de ceva, îi zise Tweed Monicăi. Voi avea nevoie de lista celor douăzeci de oameni de ştiinţă pe care ai făcut-o, în care apare specialitatea fiecăruia dintre ei. Monica îi înmână un dosar. Tweed îşi aruncă o privire prin încăpere în timp ce îşi punea dosarul sub braţ. Când mă întorc, s-ar putea să avem o idee mai bună despre ceea ce se întâmplă. Grogarty e excentric, dar e un geniu...
În cabinetul său din Berna, Brazii puse receptorul jos, după încercarea de a vorbi cu Tweed, şi privi în gol. Reacţia sa semăna, în mod ciudat, cu o atitudine de-a lui Tweed. José păstră tăcerea câteva minute, înainte de a începe să vorbească.
- Nu era disponibil, domnule?
- Nu sunt sigur, dar cred că Tweed mi-a ascultat fiecare cuvânt. L-am simţit în timp ce asistenta lui mă îndopa cu minciuni, îmi zicea că e plecat.
- Un bărbat foarte evaziv, Tweed al nostru, remarcă José.
- Asta mă face să-mi doresc şi mai mult să-l întâlnesc din nou... de data asta pentru o conversaţie cu adevărat profundă. Bănuiesc că el ştie.
- Şi noi între timp aşteptăm?
- N-aşteptăm! tună Brazii, ridicându-se în spatele biroului şi fixându-şi asistentul. Mergem înainte cu proiectul nostru, care nu va fi gata înainte de câteva zile. Vreau să-l suni pe Konrad şi să-i spui că totul merge mai departe, conform planului. Konrad e numele de cod cam ciudat al unui rus, Karov, adevăratul om al puterii.

Tweed dădu mâna cu Maggie Mayfield în camera rezervată la Brown's. O femeie modestă, de vreo patruzeci de ani, durdulie, dar cu o faţă cu trăsături de o inteligenţă izbitoare şi cu ochi şireţi şi căprui. Îi zâmbi lui Tweed. - îmi pare rău că v-am făcut să aşteptaţi, începu Tweed.
- Intotdeauna ajung la întâlniri cu zece minute mai devreme. Zâmbi răutăcioasă. Sunt cunoscută ca apărând în momentele cele mai proaste. Acum, ce pot face pentru dumneavoastră?

Se aşezară şi ea turnă cafea în ceşti pentru amândoi. Tweed îşi scosese paltonul şi acum stăteau şi se priveau peste o măsuţă lunguiaţă şi antică.
- După tragedia de la Sterndale Manor, am fost de faţă când poliţia a scos seiful acela mare despre care mi-aţi spus. Conţinutul a fost făcut cenuşă, dar oamenii mei lucrează cu o tehnologie care să scoată la iveală ce scria pe hârtiile acelea.
- Prostii. O să dea de prostii.
- De ce sunteţi aşa de sigură?
- Pentru că, atunci când i-am telefonat unchiului meu, ca să-i spun că nu pot veni la el, l-am întrebat dacă obligaţiunile la purtător au fost returnate. Mi-a spus că erau oferite ca împrumut unui om remarcabil, pentru finanţarea unui proiect care să facă din Europa un loc mai sigur.
- V-a dat numele acestui aşa-zis om remarcabil?
- Nu. A refuzat categoric. Spunea că e afacerea lui, dar mi-a spus că obligaţiunile vor fi înapoi în seif până la sfârşitul lunii. Şi-acum suntem aproape de sfârşitul lui februarie.
- Când aţi avut această convorbire telefonică cu generalul?
- Acum două zile. Mă refac după răceală, dar, după cum puteţi probabil, să vă daţi seama, încă nu m-am însănătoşit.
- Deci vă îndoiţi sincer că obligaţiunile erau în seif când a avut loc incendiul?
- Sunt absolut sigură de acest lucru. Îl cunosc - Îl cunoşteam - bine. Ca să mă liniştească, a spus sfârşitul lunii, când, probabil, se referea la sfârşitul lui martie.
- Aţi văzut vreodată dacă obligaţiunile erau ţinute în seif?
- Da, după cum v-am spus la telefon, o dată l-a deschis în prezenţa mea. Îmi pot aminti exact cuvintele lui: „Vrei să vezi trei sute de milioane de lire, grosul capitalului băncii?" Apoi a deschis seiful care era plin cu dosare. A deschis unul şi mi-a arătat una dintre obligaţiuni. Am ameţit când am văzut cât poate să valoreze una singură. Erau emise de o mare companie petrolieră... am uitat care anume. Asta, bineînţeles, era înainte de a le fi împrumutat acestui personaj necunoscut.
- Vă amintiţi culoarea dosarelor?
- Da. Erau tipul vechi, cu arc... cu compartimente diferite. Culoarea era un verde şters. Am avut sentimentul că stau acolo, în seiful acela, de ani de zile.
- Şi totuşi, mai credeţi că această sumă imensă nu era tot capitalul băncii?
- Nu, generalul a făcut un efort şi mi-a explicat că toate sucursalele au propriile lor fonduri şi investiţii, mai mult decât suficient pentru a le menţine.
- Şi l-aţi crezut? întrebă Tweed încet.
- O, da. Zâmbi slab. Unchiul meu a fost un om cinstit. Nu ar fi privat niciodată sucursalele de propriile lor fonduri. Simţea că are datoria de a garanta siguranţa sucursalelor pe care le foloseau deponenţii.
- Dacă aţi fi putut accepta invitaţia lui de a sta la conac în noaptea aceea, greşesc oare dacă mă gândesc că singurele lui rude ar fi fost toate acolo? Şi că erau singurele trei persoane care ştiau că împrumutase obligaţiunile cuiva?
- Da, aveţi dreptate. Richard, fiul lui, ştia şi el despre obligaţiuni şi nu era de acord cu ceea ce făcuse tatăl lui. Mai luă o gură de cafea şi Îl fixă pe Tweed în timp ce punea ceaşca jos. Vă gândiţi, dacă aş fi fost şi eu acolo, n-ar mai fi rămas nimeni care să ştie d spre obligaţiunile acelea, nu-i aşa?
- Ei bine, da. Tweed o admira pentru curajul ei. Deci, cine mai ştia că trebuia să veniţi la conac?
- Doar Marchat, care făcea pe majordomul, pe bucătarul şi pe menajera... şi ce mai vreţi dumneavoastră. Un omuleţ drăguţ şi foarte liniştit.
- Ar fi putut să vorbească cu cineva despre vizita dumneavoastră... şi despre faptul că ce a mai rămas din familie va fi la conac în noaptea aceea?
- Nu văd de ce n-ar fi făcut-o. Marchat obişnuia să treacă seara pe la un bar, un bar din Wareham. N-avea nici un motiv să facă din vizita mea un secret. Nu mă îndoiesc că, după câteva pahare, devenea chiar vorbăreţ.
- Domnişoară Mayfield, cred că ar fi bine să vă avertizez că o persoană de la Scotland Yard, inspectorul-şef Roy Buchanan, se pregăteşte să vă interogheze, mai devreme sau mai târziu. Spuneţi-i tot ce mi-aţi spus şi mie... cu excepţia porţiunii despre Marchat. Şi subliniaţi faptul că banca va rămâne solvabilă, că sucursalele sunt în regulă. Odată ce o informaţie ca aceea - despre obligaţiuni - începe să se răspândească, ar putea produce panică.
- Îi voi spune. M-a căutat deja la telefon acasă şi mi-a spus că i-ar plăcea să mă vadă cât mai curând.
- Vă mulţumesc pentru timpul dumneavoastră, spuse Tweed şi o ajută să-şi îmbrace paltonul. Mi-aţi fost de mare ajutor.
Ea se întoarse şi se uită fix la el. Îi tremurară buzele, apoi gura i se strânse şi îşi luă o mină foarte hotărâtă.
- Am auzit zvonuri, domnule Tweed. Am citit articole în ziare. Unchiul meu a fost ucis?
- Da. Nu există nici o îndoială în această privinţă. Îmi pare rău că v-o spun atât de direct, dar am impresia că sunteţi genul de femeie care preferă francheţea.
- Aşa e. Vă mulţumesc pentru sinceritate. Ezită. Există vreo şansă ca persoana sau persoanele responsabile să fie aduse vreodată în faţa justiţiei?
- Mă ocup de asta personal. Dacă voi dovedi vreodată cine a făcut-o, voi avea grijă să plătească cu vârf şi îndesat. Şi să nu repetaţi ceea ce tocmai v-am spus.
- N-o voi face. Încă o dată, mulţumesc, spuse ea, întinzându-i o mână.
- O ultimă întrebare. Aveţi cumva idee ce naţionalitate are domnul Marchat? - Da. E elveţian. Muncesc din greu, elveţienii ăştia...
În taxiul care Îl ducea la profesorul Grogarty, Tweed încerca să-şi facă puţină ordine în gânduri. Îi plăcea Maggie Mayfield. Era tipul de femeie cu care credea că s-ar căsători, dacă şi ea ar vrea. Dar, bineînţeles, soţia lui, care Îl părăsise brusc cu mult timp în urmă, ca să trăiască cu un magnat grec, care se ocupa cu vapoarele, era încă soţia lui. El nu-şi bătuse niciodată capul cu un divorţ.
Era un subiect pe care oamenii lui nu-l aduceau niciodată în discuţie. Singura persoană cu care vorbise ocazional era Paula. „Eşti un idiot numai dacă te gândeşti la asta", îşi spuse.
Se gândi la Philip, îndrăgostit de Eve. Maggie Mayfield ar fi o alegere mai bună, dar nu avea nici o intenţie să se amestece. Philip trebuie să decidă singur, la bine şi la rău.
Marchat. Nu putea să-şi scoată numele ăsta din cap. Încă credea că Marchat putea fi cheia care să rezolve misterul. Doar dacă l-ar găsi pe Marchat. Şi dacă Marchat era încă în viaţă...
- Salut, Tweed! Îl întâmpină profesorul Grogarty cu vocea lui stridentă. Ia-ţi un scaun, dacă găseşti vreunul liber. Vrei un scotch? Eu îmi permit câte unul pe zi, după ora unsprezece dimineaţa. Nici un minut mai devreme... Tweed îşi scoase paltonul, aruncă o privire prin cameră, care aparţinuse cândva unui specialist. Fotolii pretutindeni, cu învelitorile tocite şi decolorate, pline cu teancuri de cărţi şi dosare cu hârtii. Dădu la o parte un teanc de ziare şi le aşeză cu grijă pe podea.
- Pun pariu că te întrebi cum găsesc eu câte ceva pe-aici, bombăni Grogarty. Ei bine, pun mâna pe o anumită foaie unde am o statistică şi ajung la ceea ce caut într-o clipită. Noroc! îmi pare rău că nu bei cu mine un scotch...
Tweed şedea în fotoliu şi îşi studia gazda. Nu înceta să fie fascinat de extraordinara sa personalitate, de înfăţişarea sa.
Grogarty era un bărbat voinic, înalt de un metru optzeci, cu umeri largi, puţin cocoşat. Avea un cap mare, o chică dezordonată de păr cărunt, sprâncene groase şi pungi sub ochii de un albastru intens, un nas proeminent, acvilin pe care atârna, într-un unghi înclinat, un pince-nez, aşa încât un ochi te fixa prin lentilă, în timp ce celălalt clipea pe deasupra celei de-a doua lentile. Sub gura mare făcuse guşă
- Intotdeauna vii la mine când ai o problemă, Tweed, şi cred că de-aceea ai venit şi azi. De ce nu-mi faci şi mie o dată o surpriză, să treci pe-aici la un pahar de vorbă şi unul de scotch? Perfect, despre ce este vorba? Cu mâna liberă, împinse cărţile de pe un fotoliu, şi se aşeză şi el.
- Acum dosarele tale s-au dus dracului, Îl tachină Tweed.
- Nu s-au dus. Grogarty se afundă în fotoliu cu spatele drept. Pe covor sunt douăsprezece cărţi şi-o văd de-aici pe fiecare în parte. Sunt gata, domnule!
- Sunt sigur că ai auzit că douăzeci de savanţi eminenţi au dispărut. Deşi, lucru ciudat, ştirea n-a ajuns la ziare... nici chiar în Statele Unite, ceea ce e ceva.
- Ai dreptate, am auzit. E sinistru. L-am sunat pe Joe Katz, astrofi-zicianul din Carolina de Sud. Mi-a răspuns un străin care mi-a spus că domnul Katz a plecat în străinătate. Şi ăsta e un om de vârf. Katz a inventat un sistem prin care un satelit aflat la peste trei sute de kilometri, pe orbită, se poate ghida după constelaţii.
- E pe lista celor care lipsesc, cu o notă despre ciudata sa specialitate. Grogarty luă dosarul pe care i-l înmâna Tweed, Îl deschise, îşi aranjă pince-nez-ul, astfel încât ambii ochi să se folosească de lentile, şi parcurse lista în câteva secunde. Îi dădu lui Tweed dosarul înapoi. Viteza cu care reuşea să reţină fiecare amănunt al unei foi
acoperite cu litere bătute la maşină nu înceta să-l uimească pe Tweed. Grogarty mai luă o înghiţitură.
- Cauţi o caracteristică, ceva care ar face din aceşti şaisprezece bărbaţi şi patru femei o echipă, aşa cred eu.
- Te-ai prins imediat. M-am uitat la lista asta ore întregi, e ceva acolo, dar să fiu al naibii dacă ştiu ce e, îi destăinui Tweed.
- E ceva, sunt de acord. Grogarty se uită la tavanul plin de mucegai, ca şi cum răspunsul s-ar fi aflat acolo. E vorba de comunicaţii. Sigur că da. Globale. Mondiale. Sistemul de care am devenit mult prea periculos de dependenţi. Internetul. Marea autostradă informaţională, o frază stupidă, inventată de ziarişti ignoranţi, darlista asta e mai mult decât atât.
- Atunci ce e? Îl îmboldi Tweed.
- Lasă-mă puţin, amice. Grogarty continua să fixeze tavanul. Reuşi oarecum să mai ia o înghiţitură de scotch, cu capul lăsat pe spate. Un om de pe lista aceea e jucătorul principal al jocului. Numai de-aş putea să-mi dau seama care dintre numele acelea declanşează ceva în subconştientul meu.
Tweed tăcu. Se uită prin camera mare din care se vedea Harley Street. Mobila împinsă la perete consta din piese vechi şi originale. Tablourile de pe pereţi erau nepreţuite. Unul era semnat de Gauguin. Grogarty era un om bogat.
Nimeni n-ar fi crezut asta după felul cum se îmbrăca. Purta o vestă veche, tricotată, de culoare gri, cu ochiuri duse la tiv, cu doi nasturi lipsă şi cu un al treilea care se pregătea să-şi urmeze amicii pierduţi. Cămaşa în carouri era deschisă la gât, iar gulerul era şifonat. Pantalonii cafenii nu mai văzuseră un fier de călcat de ani de zile.
- E ciudat că Irina Krivitsky e pe listă; e cea mai mare autoritate mondială în materie de laseri şi aplicaţiile lor în controlul sateliţilor, zise Grogarty dintr-odată. O să mă scuzi dacă vorbesc cu tine în timp ce gândesc.
Tweed se uită amuzat la Grogarty. Ştia că adoptă această ciudată tehnică mentală când lucra la o problemă dificilă. O parte a creierului lua parte la discuţie, în timp ce cealaltă se concentra cu furie asupra problemei cu care se lupta.
- Poţi să vorbeşti şi tu cu mine, îi aminti gazda lui Tweed. N-o să mă distragă. Dimpotrivă.
- Ce e ciudat în legătură cu Irina Krivitsky? întrebă Tweed.
- Ultima oară când am auzit de ea - pe drumuri foarte ocolite -lucra într-unul dintre laboratoarele secrete ruseşti, dincolo de munţii Urali, în Siberia...
Grogarty se opri. Clătină din cap şi pince-nez-ul se aşeză din nou într-o rână pe podul nasului său. Părea să nu fi observat, dădea doar din cap ca pentru sine. Ceva se lega.
- Continuă, zise Tweed.
- Aceste laboratoare ascunse - îngropate sub tundră - nu pot fi localizate de sateliţii americani. Sunt atât de strict păzite, de parcă ar fi pe vremea lui Stalin. Aşa că de ce s-o fi lăsat să plece ca să lucreze în afara Rusiei?
- Dacă este în afara Rusiei, sublinie Tweed.
- O, trebuie să fie. Câteva dintre numele de pe lista ta n-ar accepta niciodată să treacă frontiera în Rusia şi să muncească singuri acolo.
- Poate au fost răpiţi, sugeră Tweed.
- O, dar n-au fost răpiţi. Reynolds, un american, a vorbit cu mine chiar înainte să dispară. La telefon. Mi-a spus că a primit o ofertă pe care n-o poate refuza, că o să plece de la compania unde lucra în California şi-o s-o ia şi pe nevastă-sa cu el. Mi-a zis că e oarecum secret, dar Ed n-a putut niciodată să ţină un secret.
- Mie mi se pare cam ştiinţifico-fantastic... Începu Tweed.
- Nu! Nu e. Ştiinţa avansează cu paşi de uriaş. Asta mă îngrijorează. Avântul ăsta e nebunie curată. Numai Dumnezeu ştie unde o să ne oprim.
- O să aflăm la timpul potrivit...

Nu mai apucă să-şi termine propoziţia. Grogarty păru dintr-odată că se trezeşte, ca şi cum ar fi ieşit din transă.
- Ed Reynolds! aproape urlă el. Ed Reynolds... el e jucătorul principal. Specialitatea lui e sabotajul întregii reţele de comunicaţii.
- Sabotajul?
Nervii lui Tweed erau deja încordaţi, dar din alt motiv. Cuvântul il făcu să se aşeze pe marginea fotoliului. Gazda lui părea emoţionată.
- Vreau să spun că lucrează cu o tehnologie care ar putea sabota comunicaţiile mondiale şi ar arunca lumea în haos. Obiectivul lui era găsirea unor mijloace care să contracareze orice tehnologie de acest gen. Ca un doctor care lucrează la un vaccin care să protejeze oamenii de o anumită boală. Acum înţelegi ce vreau să spun?
- Da, darare vreo legătură cu ceilalţi savanţi?
- Sigur că are. Dacă adevăratul secret al cercetărilor care au loc undeva este sabotajul.
- Asta e?
- Asta e, încuviinţă Grogarty, ridicându-se. Mi-a părut bine să te văd, Tweed. Mai bine te-ai grăbi... chestia asta e la nivel global. S-ar putea să ducă la o schimbare totală a balanţei puterii mondiale.