Pornind de la Kolakowski: Destinul marxismului in Romania

Vladimir Tismăneanu

Raportul dintre ideologie, utopie si actiune politica este esential pentru a intelege aventura marxismului, a religiilor politice in genere, in veacul al XX-lea dar si acum. Pentru ca, dincolo de conventii cronologice si de triumfalisme pasagere, epoca extremismelor revolutionare nu s-a incheiat nici in 1989, nici in 1991, nici in 2000.

Publicarea la editura Curtea Veche a trilogiei lui Leszek Kolakowski despre principalele curente ale marxismului, un proiect intelectual care face cinste acestei edituri si care serveste in chip admirabil de-provincializarii noastre spirituale, deschide calea spre dezbateri informate, in cunostinta de cauza, pe teme de maxim interes teoretic, etic si practic-politic. Mai ales ca, asa cum scria Kolakowski, in pofida multor iluzii, radicalismul utopic nu s-a stins, Mai sunt destui cei care cred ca “orizontul comunist” este de nedepasit: “The spectre is stronger than the spells we cast on it. It might come back to life”. Prima parte a incitantei antologii “Is God Happy?” aparuta in 2012 la Penguin Books, se ocupa exact de problemele ideologiei stangii, de tensiunile dintre idealul justitiei sociale si tragicele experiente istorice de a construi “ordinea alternativa”, utopia egalitarista, fantasma salvarii prin socialism, spre a relua o inspirata formula a lui H.-R. Patapievici.

Între mişcare şi ideologie există întotdeuna o relaţie mediată. Chiar şi Marx, atunci când susţine că filosofia trebuie să se realizeze prin transformarea într-o armă a revoluţiei, nu uită că teoria îşi menţine un statut, o demnitate de sine stătătoare. Mai târziu, Lenin va schimba acest raport atunci când va proclama primatul organizaţiei revoluţionare şi va face din intelectuali, atunci când nu-i dispreţuieşte făţis, un strat ancilar, un fel de grup subaltern, cum ar fi spus Gramsci.

Destinul marxismului, încă din anii a ceea ce Kolakowski numeşte “Vârsta de Aur”, deci ai părinţilor fondatori, a fost plin de capcane, serpentine şi răsuciri “dialectice”. Într-atât încât, în 1868, când a împlinit 50 de ani, Marx preciza, ba chiar avertiza, că nu se consideră marxist. Fetişizarea ideilor sale, convertirea lor în dogme sacrosancte nu aveau cum să nu-l alarmeze pe cel care mărturisea că maxima sa favorită era De omnibus dubitandum est.

Ajungând acum la soarta marxismului în Europa de Est şi Centrală, aş accentua impactul doctrinar al austro-marxismului şi al moştenirii Rosei Luxemburg, în special în Polonia. Aş aminti aici analiza făcută originilor teoretice ale comunismului polonez de către Isaac Deutscher, biograful lui Stalin şi al lui Troţki, ajuns în Anglia după ce fusese un membru activ, în anii 30, ai opoziţiei anti-staliniste din PC Polonez. Despre Rosa Luxemburg ar merita purtata o discuţie aparte. Aş aminti aici doar că, pentru Hannah Arendt (care nu a fost niciodată marxistă), Rosa Luxemburg nu era, de fapt, o marxistă stricto sensu.

Conceptul libertăţii la Rosa Luxemburg era exact opusul centralismului sectar şi constrângător susţinut de neo-iacobinul Lenin şi discipolii acestuia. Pariul Rosei Luxemburg era pe spontaneitate, pe democraţie directă, împotriva dictaturii unui grup de auto-desemnaţi custozi ai fericirii umanităţii. Textul iconoclast “Critica Revolutiei Ruse”, scris in inchisoare de Rosa Luxemburg, era un rechizitoriu impotriva sugrumarii pluralismului politic de catre bolsevici. Asa a fost citit in epoca, inclusiv de Lenin, Trotki, Lukacs, asa aveau sa-l interpreteze biograful ei, J. P. Nettl, si exegeti remarcabili intre care George Lichtheim.

În România începutului de secol XX, deşi stânga era anemică numeric, ea nu era lipsită de importanţă. Au contat ideile gradualiste ale lui Eduard Bernstein, dar şi legalismul propriu direcţiei dominante din Internaţionala a II-a. C. Dobrogeanu-Gherea, care a fost un gânditor socialist original, a exprimat rezerve fundamentale în raport cu lovitura de stat bolşevică din octombrie 1918. Ştim ce-a urmat: scindarea Partidului Socialist, manipularea de către Kremlin a sectei mesianice care a fost Partidul Comunist din România (Secţie a Internaţionalei Comuniste).

Bolşevizarea înverşunată a însemnat strivirea oricărui efort de gândire marxistă autonomă în acea formaţiune. Sigur, a existat un Lucreţiu Pătrăşcanu, dar eforturile sale erau mai degrabă în pofida, iar nu datorită climatului intern din acel partid. În plus, după 1948, cerberul ideologic care a fost Leonte Răutu îl va incrimina pe Pătrăşcanu pentru imaginare “devieri” ideologice. Nimic nu era mai grav într-un partid de tip leninist decât “devierea” de la “linia Partidului”, o misterioasă înşiruire de vorbe tratate cu mistică veneraţie.

Am scris despe avatarurile marxismului în România comunizată într-un volum editat de profesorul Raymond Taras, cu titlul The Road to Disillusion, apărut la începutul anilor ’90 la editura M. E. Sharpe. Pentru a exista apostazie, afirmam acolo, trebuia să existe mai întâi credinţa, apoi erezia. Aceste trei trepte nu au fost experimentate în România. Aş putea, desigur, să dau exemple concrete de non-conformism dupa 1965 (Tudor Bugnariu, Henri Wald, Ioan Aluas, N. Tertulian, Gyorgy Bretter, Ileana Vrancea, Zigu Ornea, Alexandru Ivasiuc, de pildă), dar, în mare, cam aşa au stat lucrurile: câţiva marxişti convinşi (ma refer la cei care nu serveau dogma oficiala), care nu au articulat o platformă critic-marxistă de genul celei propuse de Kolakowski în Polonia, de elevii lui Lukács în Ungaria ori de gânditorii din jurul revistei Praxis în Iugoslavia.

Voi reveni la problematica marxismului critic din anii ’70 şi la felul cum m-am identificat eu însumi, în acea perioadă, cu imaginarul intelectual pe care îl numim Western Marxism. Mă gândesc la Teoria Critică a Şcolii de la Frankfurt, dar şi la contribuţiile tânărului Georg Lukács, ale lui Karl Korsch şi ale lui Antonio Gramsci.