luni, 8 iulie 2013

Abis (13)


Colin Forbes




NOTA AUTORULUI
Toate personajele înfăţişate sunt creaţii ale imaginaţiei autorului şi nu au nici o legătură cu vreo persoană în viaţă. De asemenea, mi-am luat libertatea de a face modificări în geografia regiunii Dorset, creând un vârf care nu există, Lyman's Tout. La fel am procedat şi în Elveţia şi am inventat un munte, Kellerhorn, şi alte două zone - Col du Lemac şi Col de Roc.


Tweed urcase scările, gândindu-se că nu făcea gălăgie, când uşa de la dormitorul Paulei se deschise. Purta un halat de baie şi îi făcu semn să intre, apoi închise uşa.
- E în regulă. Sunt decentă. Tocmai fac un duş şi mi-am lăsat hainele în baie. Ai mai aflat ceva? - Monica a raportat că Brazii a zburat la Geneva.
- Geneva. Ai ghicit bine. Cum ai reuşit, când ştiai că Brazii are reşedinţe la Paris şi la Zurich, dar nimeni n-a pomenit de Geneva?
- În parte, tocmai din acest motiv. Încep să-l cunosc pe domnul Brazii. E foarte secretos. Aşa că probabil îşi ascunde adevăratul cartier general. Plus faptul că Geneva e un loc atât de internaţional. Şi încă un element pe care Îl cunoşti şi tu.
- Aşa, chinuieşte-mă. Ce element?
- Fotografia lui Marchat, despre care ne-a vorbit Buchanan. Era înfăşurată într-un exemplar al ziarului Journal de Geneve.
- Ar fi trebuit să-mi aduc aminte de asta. Şi, în paranteză fie spus, o să-mi pun costumul gri... - Arăţi bine în el. Eve este pusă la patru ace, să ne dea gata. Am văzut-o jos.
- Îl poate da gata pe Philip. Ceea ce voiam eu să spun e că acest costum gri e călduros. Dacă îmi mai pun un hanorac pe deasupra o să-mi fie bine, indiferent cât de arctic e afară, pentru întâlnirea noastră cu barmanul Ben de la Bowling Green, după cină.
- N-aveam de gând să te iau şi pe tine. Poate fi periculos.
- De aceea şi insist să vin. O să ciocănesc eu la uşa ta când sunt gata. Cinci minute?
- Bine. Eu doar mă spăl repede. Trebuie să mă gândesc la multe. În special la o remarcă pe care ne-a făcut-o azi cineva.
- Şi pe care n-o să mi-o spui.
- Nu încă.
- O să-l rogi pe Franklin să-l verifice pe Brazii, aşa cum face Keith? - Da, m-am hotărât când am primit mesajul Monicăi.
- Arunci o adevărată plasă în jurul domnului Leopold Brazii. - Ca să prinzi peşti mari ai nevoie de o plasă mare...
Pe aeroportul Cointrin din Geneva, un avion alb ateriza pe o pistă depărtată de cele principale. O limuzină cu geamuri fumurii veni până la aeronavă în întuneric. Brazii, însoţit de Carson Craig, îmbrăcat într-un costum scump, coborî scara şi se urcă în spatele limuzinei.
Evitând vama şi controlul paşapoartelor, limuzina părăsi aeroportul şi trecu pe lângă birourile unor faimoase companii internaţionale. Merse cu viteză moderată pe o scurtă distanţă şi, după ce intră pe şoseaua principală, prinse viteză.
Un detectiv în haine civile îi telefona de la aeroport lui Arthur Beck, şeful Poliţiei Federale, la biroul lui din Kochergasse, din Berna.
- Aici inspectorul Carnet, domnule. Vorbesc de la o cabină telefonică din Cointrin. Subiectul a sosit şi a fost întâmpinat de o limuzină de îndată ce avionul particular a aterizat.
- Şi acum l-ai pierdut? sugeră calm Beck.
- Nu, domnule. Două maşini neînmatriculate şi un motociclist urmăresc limuzina. A luat-o către est, spre Ouchy şi Montreux.
- Ţine-mă la curent, Îl însărcină Beck. Dar, ca şi până acum, sună-mă întotdeauna pe linia mea personală...
La subsolul hotelului Priory, în încăperea mare cu ziduri de piatră, unde se servea cina, Eve, în capătul unei mese lungi, perora. Tweed îi observă, peste umărul Paulei, demonstraţia de bravură în timp ce coborau spirala scărilor cu dale de piatră.
- Mergem la petrecere, îi spuse Tweed chelnerului-şef.
- Bine aţi venit la bairam, strigă Eve, agitând un pahar care, observă Tweed, fusese umplut din nou. În cealaltă mână, Eve avea o ţigară. Am avut o zi super, continuă ea, zâmbindu-i lui Tweed şi nebăgând-o în seamă pe Paula. Bill e un şofer excelent... Făcu o pauză şi îi dărui un zâmbet asemănător bărbatului din dreapta ei,la fel de bun ca şi Philip.
Eve era încadrată de Bill Franklin într-o parte şi de Philip în cealaltă. Tweed o luă pe Paula de braţ pentru a-i arăta drumul.
- Paula poate să stea lângă Bill, strigă Eve, ca şi când ea ar fi trebuit să asculte, la urma urmei. Tweed, locul tău e lângă Philip...
- Plăteşti tu? întrebă Tweed, încă în picioare alături de Paula, întrebarea o descumpăni pe Eve. Tweed o dirijă pe Paula lângă Philip, apoi ocoli masa şi se aşeză lângă Franklin; Eve continuă să bea din votcă. Newman ocupa scaunul din capătul celălalt al mesei.
- Nu v-aţi aşezat unde trebuie, zise Eve cu vehemenţă.
- Sigur că nu, zâmbi Tweed. Dar, vezi tu, eu plătesc. Acum chiar că te-ai liniştit, o necăji el.
- A, bine. Staţi unde vreţi. Zâmbi îmbufnată. Bănuiesc că n-ai de gând să ne spui ce-ai făcut pe unde ai fost cu Paula, spuse ea sugestiv.
- Nu, răspunse Tweed amabil. De fapt, n-am să vă dau nici măcar un indiciu.
O văzu pe Paula încruntându-se şi pe punctul de a spune ceva. Îi atinse piciorul pe sub masă, cu sensul de lasămă pe mine să mă ocup de asta.
- Sună de parcă chiar v-aţi fi petrecut cel mai mult timp împreună, remarcă Eve, hotărâtă să continue subiectul. - Termină, zise Philip.
Eve păru surprinsă. Se întoarse către el. Îl fixă cu privirea, ţinându-şi capul sus. - Ce-ai spus?
- Am spus să termini, repetă Philip. Şi ia-o mai moale cu votca. Eve reacţionă golindu-şi paharul, chemând pe cineva să i-l umple din nou şi aprinzându-şi o nouă ţigară de la cea pe care tocmai o fumase. Franklin interveni cu un zâmbet larg.
- Şi noi am avut o după-amiază încărcată. Am luat-o pe Eve şi am făcut înconjurul regiunii Purbeck. În final, am ajuns în Worth Matravers care, bănuiesc că ştiţi, e cocoţat sus de tot. Am intrat într-un băruleţ care avea o privelişte dramatică asupra mării. Mi-a părut bine că nu sunt pe mare... parcă era un cazan.
- Simpatic locşor, hanul ăla, interveni Eve. N-aveau votcă.
- Asta n-a contat. Franklin râse plin de bună dispoziţie. Te-ai consolat bând coniac. Această doamnă, le spuse el tuturor, are capul ca o stâncă. Bănuiesc c-ar putea să mă bage sub masă... „Dumnezeule, se gândi Paula. Votcă, coniac, şi iarăşi votcă."
Urmă o cină tihnită, în timpul căreia Eve îi acordă cea mai multă atenţie lui Franklin. Pe Philip nu părea să-l afecteze, se întoarse spre Paula şi conversă cu ea şi cu Tweed.
Atmosfera deveni jovială şi glumeaţă, în timp ce Tweed făcea două lucruri în linişte. Îşi verifica ceasul în poală... trebuia să plece la timp ca să se întâlnească cu barmanul, Ben, la Bowling Green. De asemenea, o observa pe Eve.
Hotărî că aşa e firea ei, că ea simte că trebuie să fie întotdeauna în centrul atenţiei. Bănui că totul se datorează unui complex de inferioritate bine ascuns. Şi totuşi, erau momente când era încântătoare, când se întorcea să vorbească cu Philip în timp ce îşi bea cafeaua. Sau o făcea pentru că nu-i plăcea ca el să-i acorde prea multă atenţie Paulei.
- Sper că nu vă supăraţi, zise el, semnând nota de plată, dar eu, Philip şi Paula mergem să ne întâlnim cu cineva. Nu cred că stăm mai mult de o oră. Bill, mai poţi să-i ţii încă o dată companie lui Eve?
- Va fi plăcerea mea, Îl asigură Franklin şi zâmbi fericit.
- Pot să vin şi eu? insistă Eve. De-abia am putut să schimb câteva cuvinte cu Philip toată seara.
- îmi pare rău. Chiar îmi pare rău, îi spuse Tweed, dare vorba de o problemă privind o asigurare confidenţială care se dovedeşte a fi foarte urgentă.
- Atunci e în regulă. Eve îi zâmbi. O să-l aştept pe Philip până vine. Se întoarse spre Philip. Să nu întârzii prea mult, dragul meu. Eu mă duc cu Bill în hol, ca să ne îmbătăm.
- Eu deja sunt beat, spuse Franklin în timp ce se ridicau, dar o să ţin pasul cu Eve. Este în joc reputaţia mea...
Tweed îşi luă haina şi Îl urmă pe Newman pe coridor de la parterul hotelului Priory care ducea spre ieşire. Paula mergea în spatele lui, iar Newman se opri să vorbească cu proprietarul care studia nişte hârtii cu cifre în spatele tejghelei de la recepţie.
- Ieşim să ne plimbăm, îi explică Newman proprietarului. După :na excelentă, avem nevoie de o plimbare, daro să mergem pe drumul e edec, pe partea cealaltă a râului Frome...
- E noroi acolo şi alunecos, îi avertiză proprietarul, aruncându-şi o privire la pantofii lor.
- Aşa am bănuit şi eu, continuă Newman. Aveţi cumva, din întâmplare, cizme de cauciuc, de rezervă? - Am o grămadă. Vizitatorii le lasă aici, le uită. Vă aduc câteva.
- Sunt şi pentru mine? strigă Paula.
- Cred că putem să găsim...
În câteva minute erau cu toţii echipaţi cu cizme de cauciuc. Newman ceru o pereche în plus, puţin mai mici decât ale lui.
- Ne întâlnim cu un prieten, spuse el. O să ne lăsăm pantofii în maşină... aşa n-o să aducem noroi pe covoarele dumneavoastră când o să ne întoarcem...
Newman îi conduse până la Ursul Negru de unde Îl luară pe Marler. Perechea în plus îi venea bine.
- Archie s-a dus să se culce, iar Butler îi supraveghează camera, raportă Marler în timp ce Newman îi ducea înapoi pe drumul pe care veniseră.
- Dacă nu mergem pe drumul de edec, de ce-am mai luat cizmele de cauciuc? întrebă Paula. Şi ce e în sacoşa aceea de pânză pe care o cari cu tine?
- O să vezi când o să ne suim pe Zidurile de Est, îi spuse Newman. Şi, deschise sacoşa de pânză, toţi ar trebui să avem câte o lanternă puternică, aşa că poftiţi. Întotdeauna le am cu mine, în spatele maşinii.
- Sacoşa aceea nu e o pernă foarte confortabilă, comentă Marler. Presupun că suntem toţi înarmaţi. Eu mi-am adus un Walther.
Dumnezeu ştie pe cine o să întâlnim la ora asta şi pe vremea asta. Poate dăm peste Nălucă.
- Nu mai face glume de genul ăsta, protestă Paula. E destul de sinistru pe-aici, noaptea.

La ora aceea, Wareham-ul era mort. Nu se mai vedea nici un suflet, în timp ce Newman îi conduse înapoi în scuar şi, pe un drum întortocheat, trecură de biserica ale cărei turle se conturau lângă hotelul Priory. Tweed i-o arătă cu degetul Paulei, lângă care mergea.
- Are sute de ani vechime. Hotelul a fost o mănăstire de măicuţe. Wareham-ul e îmbibat de istorie. - Ce sunt Zidurile de Est de care ai pomenit? Îl întrebă Paula pe Newman.
- Se pare că sunt zidurile pe care le-au construit saxonii, ca să se apere de invadatorii danezi. Se întind în partea estică a oraşului. Mai sunt şi Zidurile de Vest şi Zidurile de Nord. La un moment dat se unesc, aşa că poţi face un tur pe ele ca să ai o panoramă a Wareham-ului.
- Şi Zidurile de Sud? întrebă Paula.
- Nu există Zidurile de Sud. Râul Frome constituia o barieră în calea invadatorilor, aşa că nu era nevoie de ziduri şi aici.
- E foarte întunecat şi foarte tăcut, comentă ea.
- O să fie şi mai întunecat, şi mai tăcut. Am ajuns...
Newman mersese cu paşi mari, aprinzând din când în când lanterna, ceea ce făcu şi acum. Dincolo de stradă, Paula văzu o potecă noroioasă şi abruptă care urca pe o movilă înaltă, acoperită cu iarbă.
- Nu văd nici un zid, spuse ea când începură ascensiunea alunecoasă.
- Ar trebui să fie sub noi, îi spuse Tweed. De fapt, aşa-zisele ziduri seamănă mai mult cu un baraj care încercuieşte trei sferturi din oraş.
Sub ei, în partea stângă, se găsea un drum pustiu. În dreapta, se întindeau loturi jalnice de pământ în spatele câtorva case. Paula arătă spre drum.
- N-ar fi mai uşor dacă am merge pe drum? Pare să meargă paralel cu porţiunea noastră plină de noroi.
- E mai periculos, îi strigă peste umăr Marler, care mergea în spatele lui Newman. E mai uşor pentru cineva care ar sta acolo şi ne-ar aştepta, întotdeauna să fii la înălţime.
Paula observă că Marler îşi scosese Walther-ul din toc şi Îl ţinea pe lângă el. Când îşi scoase şi ea Browning-ul, Tweed îi zise încet:
- întrevederea noastră cu Ben va fi, probabil, lipsită de evenimente. - Faimoasele cuvinte de final...
Continuară să meargă pe o potecă îngustă care cobora ici, colo de pe o movilă pe un drumeag sau pe un drum, apoi se căţăra din nou pe altă potecă nesigură. La lumina lunii, Paula văzu că după periferia Wareham-ului câmpurile de pretutindeni erau sub apă. Îşi continuară drumul, târşâindu-şi picioarele sub un cer presărat cu stele. Paula îşi încheie hanoracul până la gât. Era un frig amarnic, chiar fără să bată vântul. Deodată, Newman ridică o mână, făcându-le semn să se oprească.
- Am ajuns. Cărarea coteşte la stânga şi devine Zidul de Nord. Şi iată Bowling Green. Indreptă fasciculul lanternei într-o vâlcea ierboasă care se deschidea în stânga lor. Nu era nimeni acolo; Marler preluă comanda şi coti într-un unghi drept. Newman roti fasciculul de lumină în toată vâlceaua.
- Nici urmă de Ben sau de câine. Probabil că e undeva mai încolo, pe cărare.
- Ia uitaţi-vă câtă apă, remarcă Paula. Parcă ar fi un râu care şi-a ieşit din matcă.
- Chiar aşa s-a şi întâmplat, zise Tweed. Wareham-ul e înconjurat de două râuri. Cel de la intrarea în Wareham, peste care am trecut noi, se numeşte Piddle1... sau, dacă vrei să fii mai politicos, Trent.
- Rămâneţi pe loc! ordonă Marler.
Inima Paulei începu să zvâcnească la tonul pe care Îl folosise Marler.
Marler se cocoţase pe o porţiune a potecii care străjuia vâlceaua din locul în care cotea spre vest. Fixase puternicul fascicul al lanternei sale într-o mocirlă de lângă poteca de unde Trent-ul se revărsase, inundând
o zonă imensă.
- O, Doamne, zise Philip, care mersese în urma Paulei şi a lui Tweed, asigurându-le spatele. E Ben. Probabil c-a alunecat.
- A alunecat pe naiba, zise Newman mânios, şi n-am chef de glume.
- Nu mai e nimeni pe-aici, nu-i aşa? întrebă Tweed încet, dându-şi seama de cel mai important aspect al problemei.
- La ora asta, nu, răspunse Newman.

Ţinu fasciculul nemişcat şi, în lumină, Paula văzu o parte din silueta unui om ieşind deasupra apei noroioase. Era în apă până la mijloc, cu o mână înţepenită în sus, ca şi cum ar fi cerut ajutor. Capul îi atârna pe spate întrun unghi grotesc.
Folosindu-se de propria lanternă şi de fasciculul lui Newman pentru a-şi lumina calea, Marler îşi dădu drumul pe un mal abrupt, ajunse până la marginea zonei inundate, îşi înfundă cu grijă un picior în noroi până la jumătatea cizmei de cauciuc, până ce dădu de ceva tare.
Paula îşi ţinu răsuflarea când Marler presă uşor artera carotidă a siluetei cu unul din degetele mâinii de pe care îşi scosese în prealabil mănuşa. Îşi trase apoi piciorul pe uscat, lângă celălalt, şi se întoarse sus, pe pantă.
- Ei? zise Tweed.
- E Ben. Are gâtul rupt.
- Şi câinele? întrebă Paula.
- A, l-a aruncat în mlaştină de îndată ce l-a ucis pe Ben. Nu i-ar fi plăcut să-l lase alergând pe-aici şi să atragă atenţia asupra locului ăstuia prea repede. Deci, asta e, cam aşa stăm.
- Cum stăm? întrebă Paula năucă.
- Năluca. Din nou, zise Marler.

(va urma)




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu