duminică, 11 ianuarie 2015

"Nu orice formă de anticomunism este legitimă” – interviu cu istoricul Adrian Cioflâncă


Petru Clej






Articolul Iohannis, Bjoza și legionarii a stârnit numeroase controverse și dezbateri uneori aprinse. L-am rugat pe istoricul ieșean Adrian Cioflâncă, membru atât al Comisiei Elie Wiesel de studiere a Holocaustului în România cât și al Comisiei Vladimir Tismăneanu pentru Analiza Dictaturii Comuniste în România să comenteze pe marginea acestei dezbateri.


Petru Clej:
Cum comentați criticile la adresa decorării de către președintele Iohannis a președintelui AFDPR, Octav Bjoza?


Adrian Cioflâncă:
Criticile au mers pe două direcții, atât către președintele Klaus Iohannis și consilierii săi, cât și către președintele AFDPR, Octavian Bjoza.

Să încep cu cele la adresa președintelui nou ales. Dacă stăm și judecăm calm, discuțiile apărute nu ar trebui să mire pe nimeni. Era normal ca primul gest public al președintelui nou ales să fie privit cu maximă atenție și prudență, pe măsura impactului emoțional urmărit. Prin alegerea ca președinte, tot ce face Klaus Iohannis se mută spre un alt palier al atenției publice. Ceea ce putea trece neobservat când era primar al Sibiului sau privit cu îngăduință când era candidat la prezidențiale este scrutat cu maximă severitate în noua sa postură. Ieșirile sale publice nu mai pot fi calculate în termeni exclusivi de PR, ci ca parte a unor politici. Oamenii tind să privească autoreferențial gestica prezidențială și vor sa vadă în fiecare pas un gest reprezentativ. Evident, niciodată nu va fi toată lumea mulțumită, dar deciziile trebuie cântărite cu maximă atenție pentru ca numărul nemulțumiților să fie cât mai mic. Acesta este criteriul cantitativ. Criteriul calitativ este însă și mai important: este esențial ca gestica prezidențială să servească fără rest valorile democratice. Când oamenii nu se simt reprezentați și când sunt puse în cauză, fie și indirect, principii democratice ies discuții serioase.

În orice analiză (nu am nici o îndoială că și la Cotroceni se fac analize de tip SWOT), ideea decorării lui Bjoza ar fi evidențiat marea vulnerabilitate ridicată de declarații pro-legionare făcute de acesta. O simplă căutare pe google sau youtube le scotea la iveală. Ele se găsesc pe internet de mult timp și poate cei care îl consiliază pe Iohannis s-au gândit că nu vor mai conta. Numai că prin includerea președintelui AFDPR în gestica simbolică a președintelui și acesta a fost promovat la un alt nivel de atenție publică.

Declarațiile pro-legionare ale Octavian Bjoza nu aveau cum să nu conteze și să nu provoace scandal. Ține de gramatica elementară a democrațiilor europene ca orice elogiu al unei mișcări extremiste și antisemite să fie tratat cu severitate, iar asocierea unei instituții publice și a unei organizații reprezentative la așa ceva să fie criticată.

Păstrându-ne calmul în continuare, putem încerca să înțelegem rațiunile din spatele deciziei de decorare a lui Octavian Bjoza. Probabil ideea a fost nu atât de a decora o persoană, cât de a cinsti o organizație care înseamnă ceva în România – Asociația Foștilor Deținuți Politici. Klaus Iohannis a făcut mai multe declarații la început de mandat în care se arată preocupat de cultivarea memoriei critice a regimului comunist. A cerut, și el, după Emil Constantinescu și Traian Băsescu, înființarea unui muzeu al comunismului și rezolvarea dosarelor revoluției. Decorarea președintelui AFDPR trebuia să se înscrie în această serie care să arate că noul președinte este, și el, preocupat ca statul român să facă gesturi reparatorii față de cei care au suferit în comunism. Ar fi fost mai nimerită decorarea AFDPR, dar, din câte îmi dau seama din Legea privind sistemul național de decorații al României, pot fi decorate doar persoane, nu și instituții sau organizații (cu excepția unităților militare). Totuși, legea spune clar că aprecierea se face individual, așa încât decorarea lui Octavian Bjoza trebuia privită cu maximă precauție, ca o speță de sine stătătoare, dincolo de bunele intenții și mizele simbolice ale gestului prezidențial.


Petru Clej:
Vi se pare Octav Bjoza un simpatizant al Mișcării Legionare?


Adrian Cioflâncă:
Cred că trebuie să plecăm de la premiza bunei credințe. După izbucnirea scandalului, Dl. Bjoza a avut mai multe intervenții în care a spus că nu este nici pro-legionar, nici antisemit. Acest lucru contează și trebuie luat în seamă. Dar în poziția în care se află – de președinte al celei mai importante organizații naționale a foștilor deținuți politici și de subsecretar de stat în Guvern – contează încă și mai mult semnalele publice pe care le dă, discursurile, anturajul și deciziile luate. Or aici avem câteva probleme.

Disputele din interiorul AFDPR față de problema legionară sunt vechi, din anii ’90, doar că acum a ieșit la suprafață subiectul. Știam că va izbucni această dezbatere publică despre statutul simbolic al foștilor deținuți politici, am și anticipat-o prin mai multe articole pe care le-am scris în ultimii 2-3 ani (iată doar trei dintre ele aici, aici și aici). Din câte știu, fostul președinte ale AFDPR, Ticu Dumitrescu, a ținut ca apele să fie separate în cadrul organizației și s-a ținut deoparte de manifestările pro-legionare și pro-antonesciene, inclusiv de cele comemorative. Foștii deținuți legionari s-au grupat, cu precădere, într-o altă organizație – Federația Română a Foștilor Deținuți Politici Luptători Anticomuniști. Separarea simbolică menținută în timpul lui Ticu Dumitrescu era o decizie strategică care a asigurat prestigiul AFDPR. Noua conducere a AFDPR, reprezentată de dl. Bjoza, prin acțiuni și declarații din ultimii ani, pare că se depărtează de vechea poziționare strategică.

Dl. Bjoza nu se poate să nu observe că ne confruntăm, în ultimii 2-3 ani, cu o resurgență a legionarismului, laolaltă cu o resuscitare a simpatiei față de Ion Antonescu. Adepții diferitelor variante de extremism și antisemitism sunt tot mai vocali, mai îndrăzneți, mai agresivi și mai subtili. Partea cea mai gravă este că ei au reușit, la fel ca în anii ’90, să contamineze zone ale mainstream-ului democratic, organizații și instituții publice. La fel ca în anii ’90, dar și ca în perioada interbelică, mulți din lumea bună, democratică, minimalizează problema, o bagă sub preș. Din cauza plusului de îndrăzneală și agresivitate al extremiștilor, care beneficiază de inerția Parchetului și ignoranța unora dintre „oamenii buni”, îndrăznesc să profețesc că în câțiva ani s-ar putea să avem din nou probleme politice mari cu extremismul politic și intelectual.

Neo-fasciștii se folosesc astăzi de un procedeu totalitar al comuniștilor pentru a-și promova imaginea. Represiunea comunistă a avut un efect uniformizant și pervers, aducând sub același statut de „deținut politic” și sub umbrela acelorași tipuri de acuzații penale oameni care credeau în / militau pentru lucruri foarte diferite, unele democratice, altele totalitare. Să nu uităm contextul în care s-a instalat comunismul și a debutat represiunea comunistă. În 1945-1950, cu precădere, întreaga Europă, și nu numai, era preocupată de defascizare și penalizarea criminalilor de război. România avea un bilanț catastrofal: viața politică a țării fusese influențată de unele dintre cele mai puternice organizații fasciste din Europa, iar regimul Antonescu se găsea pe un îngrozitor loc 2-3 în clasamentul țărilor care participaseră la exterminarea evreilor. Acest lucru este îndeobște ignorat în metanarațiunea victimizantă despre instalarea comunismului, or fără a-l lua în considerare nu înțelegem toată povestea. Pe fondul prăbușirii politice și morale postbelice, răul fascist a ușurat instalarea răului comunist.

Declanșată de România sub imboldul Uniunii Sovietice, forța care venea cu puterea armatelor sale și cu autoritatea celei care contribuise decisiv la înfrângerea nazismului, campania de penalizare a criminalilor de război și a fasciștilor, însoțită de descalificarea administrativă pe scară largă a celor care slujiseră vechile regimuri politice din România (o lustrație radicală), avea un grad de legitimitate în ochii Europei, care proceda cam la fel, și ai cetățenilor români care suferiseră sub legionari și Antonescu. Au fost arestați, judecați și condamnați oameni în uniformă și civili care au participat la masacrarea în masă a evreilor și civililor, pe teritoriul României și al fostei Uniuni Sovietice, la alte tipuri de violențe, la jafuri, violuri, la propaganda fascistă care a făcut acceptabilă crima etc. Dosarele penale ale acestor spețe au fost ținute sub cheie de Securitate și cele mai multe au fost date spre studiu abia din anii 2000. Ele se găsesc la CNSAS, accesibile la sala de studiu. Am văzut multe dintre ele, iar pe cele mai multe nu s-a mai uitat nimeni înainte. Prin urmare, nu sunt rezumate în manuale și nu fac obiectul dezbaterilor publice. Totuși ele există și va trebui să vorbim despre ele. Andrei Muraru, consilierul prezidențial despre care presa a spus că se află în spatele recomandării de decorare a lui Bjoza (de care, trebuie să o spun, am fost apropiat și cu care am colaborat la IICCMER și la Arhivele Militare) are marele avantaj că și-a scris teza de doctorat pe tema proceselor criminalilor de război. Știe și el, știu și destui alții, că numărul celor închiși pentru fapte grave, precum crime, violențe și abuzuri din timpul războiului, este deconcertant de mare. Aceștia ar fi fost penalizați în orice democrație postbelică. Desigur, rămâne să discutăm de la caz la caz corectitudinea procedurilor judiciare, raportul dintre faptă și pedeapsă, regimul de detenție, posibilitatea de a confrunta sursele etc. Unii legionari sau antonescieni au fost închiși pentru fapte imaginare sau pentru delict de opinie. Alții, însă, repet, erau responsabili pentru fapte grave care pot fi documentate și din alte surse. Așadar, trebuie văzut de la caz la caz. Oricum documentația acestor procese nu poate fi ignorată dacă vrem să înțelegem istoria recentă și dacă știm să folosim imensul material pus la dispoziție de arhive.

Or aici a intervenit mișcarea perversă, de tip totalitar, a regimului comunist. Profitând de legitimitatea efortului retributiv și utilizând definiția dimitrovistă a fascismului, care reunea sub același acoperiș conceptual mișcări extremiste și partide democratice pro-capitaliste, comuniștii au disimulat sub efortul de a-i pedepsi pe adevărații criminali campaniile lor represive, dezlănțuindu-se împotriva tuturor forțelor democratice și a bystander-ilor percepuți ca „dușmani”. Pe fondul tentației de obnubilare a Holocaustului, de care se lasă cuprinși și comuniștii, preocupați de propria victimizare, din anii ’50 încadrarea juridică a celor aflați în închisori a șters și mai mult granițele dintre fasciști și democrați. Se vede din documente, autoritățile judiciare au schimbat masiv încadrările juridice ale faptelor fasciștilor, cele mai multe fiind reunite sub umbrela unor infracțiuni contra clasei muncitoare, puse în egală măsură și pe seama militanților partidelor istorice, democratice, și a nevinovaților. Aceasta era o metodă de anihilare morală a democraților. Suporterii democrației din închisori care nu s-au găsit niciodată în aceeași tabără cu legionarii, cuziștii și antonescienii au resimțit din plin, foarte dureros, această strategie de uniformizare diabolizantă. Se vede acest lucru din documente și din memoriile pro-democraților scrise după revoluție, care, în detenție, au căutat pe cât posibil să se țină separați, nu atât fizic, cât sub aspect moral și al valorilor împărtășite de extremiști. Cu precauție critică trebuie înțeleasă și preocuparea administrației penitenciarelor de a-i separa pe legionari de restul lumii, pentru că ethosul radical al primilor întreținea fanatismul și făcea noi prozeliți (cei deveniți legionari în închisori se numără astăzi printre cei mai virulenți și impenitenți propagandiști extremiști din spațiul public).

Demnitatea democraților și nevinovaților din închisori a apărat-o în primul rând Ticu Dumitrescu și trebuie să o apere astăzi  AFDPR și dl. Bjoza, pentru că este vorba de un efort admirabil pe care comuniștii au căutat să-l anuleze. Nu întâmplător adepții neo-legionari și neo-antonescieni se manifestă agresiv pentru a topi diferența, perpetuând, de fapt, un rău făcut de comuniști, pe baza afinității totalitare.

Deisgur, nu doar încadrarea juridică, ci și viața în comun în închisori / colonii de muncă și suferința au avut efecte uniformizante. Democrați și extremiști au trăit la un loc, au suferit împreună, au căutat să colaboreze – sau nu. Documentele arată mii de situații, a căror poveste o spun și o vor spune istoricii ani de acum încolo.

Dar, revin, sub aspectul valorilor împărtășite diferențele sunt sensibile, dar fundamentale și de neignorat. O democrație este, în primul rând, despre valori și orice carnaval axiologic nu face decât să o submineze. Regimul antonescian este, în primul rând, despre Holocaust și crime în masă. Morala legionară pe care o lăuda dl. Bjoza nu este totuna cu morală creștină sau etica modernă. Era o morală antimodernă, antidemocratică, eshatologică și mesianică, bazată pe ideea de purificare etnică și pe o demonologie în care figura evreului ocupa un loc primordial. Legionarismul nu este despre creștinism, purificare morală și izbăvire, este în primul rând despre antisemitism. Luați sau reluați scrierile legionare ca să vă convingeți. Când dl. Bjoza laudă la modul general, fără caractere individualizate, morala legionară, cum a făcut în 2009, sau când participă fără discernământ, asemeni altor persoane publice, la comemorări ale „eroilor legionari” și „sfinților închisorilor” (aleși ca din întâmplare preoponderent sau exclusiv dintre legionari) se poate gândi că poate aduce un afront memoriei democratice. Aceasta este și strategia neo-legionară de ani buni, de a amesteca în plan public valorile și personalități din diferite sfere politice, pentru a promova insidios propriul cult – iar dl. Bjoza trebuia să-și dea seama de asta. În poziția în care este are o mare responsabilitate. Conform unei relatări a lui Michael Shafir, la o manifestare din 2013 despre „sfinții închisorilor”, dl. Bjoza i-a spus lui William Totok, pe care îl credea evreu, citez după sursă, „Mai întâi ne-ați luat țara, acum vreți să ne luați și sfinții”. Aceasta este o formă dezolantă și contrafactuală de a cădea în plasa discursului legionar.

Nu, Ion Gavrilă Ogoranu, Valeriu Gafencu și Iustin Pârvu nu sunt sfinții acestei țări și nu reprezintă valorile democratice pe care se bazează prezentul și stabilitatea României. Aici se separă apele decisiv. Nu orice formă de anticomunism este legitimă. Anticomunismul pro-totalitar, antidemocratic și antisemit repugnă în lumea civilizată. Au studiat cei care fac apologia sfinților dosarele penale ale celor înșirați de la CNSAS? La puțini le-am văzut semnătura pe dosare. Evident, oamenii care au trecut prin închisori știu multe din experiența carcerală directă, pentru care am un mare respect, dar și studiul istoric are rostul lui pentru a tempera memoria și mitologiile. La nivel public sunt cunoscute multe amănunte despre biografiile celor menționați, dar sunt redate adesea unilateral și encomiastic. Suferința trebuie cunoscută, dar și faptele (am dat câteva exemple aici). Despre prejudiciul adus de legionari ideilor democratice și integrărității fizice și morale a unor colectivități și indivizi (evrei, în primul rând) nu pare să pese multora.

Totuși, cred, vreau să cred că aceia care au intrat în închisori pentru un crez democratic nu vor să știe că sunt puși la un loc cu cei care au omorât alți oameni sau au promovat discursul urii. Povestea suferinței comune din închisori o va spune istoria oricum, dar aici este vorba despre valori democratice și valorizare memorială. Asta este și semnificația unui discurs al președintelui celei mai importante organizații a deținuților politici sau a decorației unui președinte de stat democratic: ce valori promoveaza prin gesturile publice.


Petru Clej:
Cum comentați atacurile la adresa lui Vladimir Tismăneanu în legătură cu criticile sale la adresa decorării lui Bjoza?


Adrian Cioflâncă:
Semnalând public problema, Vladimir Tismăneanu și Centrul pentru Combaterea Antisemitismului nu au făcut decât să îndeplinească o datorie democratică. Dincolo de simpatiile și antipatiile personale ale celor care au intrat în dezbatere și de faliile politice și ideologice care au separat diferite poziții, la o evaluare rece rămâne ideea că prin decorarea lui Bjoza scandalul era imminent.

Tot analitic vorbind, pot face distincția între diferite tipuri de reacții, fie izvorâte din antipatii personale, fie din disensiuni politice care își au originea mai ales în momente fierbinți precum 2006, 2009 și 2012, fie din antisemitism, naționalism și idiosincrasie ideologică. Vorbesc aici de reacțiile extreme. Orice ar vrea să transmită cineva, atunci când se raportează obsesiv, denigrator și exterminator la adresa cuiva nu poate fi luat în seamă – e o regulă elementară a polemicii și e valabilă pentru toată lumea. Virulența obsesională face față de cineva devenit țintă publică ani la rând să mă strângă în spate. E o formă de hate-speech.

Mă simt dator să fac și o mărturisire personală. Sunt, toute proportion gardée, prietenul lui Vladimir de zece ani, am învățat foarte mult de la el, am făcut lucruri importante împreună și vom mai face. Sunt și voi fi solidar cu el, pentru că servește foarte bine știința și democrația. Opțiunea mea este să îi iau rar apărarea în public pentru că credibilitatea mea este redusă tocmai de calitatea prieteniei (deși îmi place să cred că îmi păstrez tonul moderat și analitic). În acest caz a făcut ce trebuie.


Se întâmplă că am rămas apropiat și de oameni care au fost prietenii lui Vladimir Tismăneanu înainte vreme și nu mai sunt astăzi sau care nu l-au suportat niciodată. Așa e viața. Nu port toate războaiele lui Vladimir – și nici nu-mi cere asta, așa cum nimeni nu poate omenește să poarte războaiele tuturor. Știe să se apere bine și singur și, în momente importante, prietenii i-au fost alături. Datorez multe, în termeni simbolici, și altora care acum se găsesc în tabere democratice diferite. În mintea mea, știu de multe ori cine are dreptate și cine nu, dar, pe cât posibil, nu intru în răfuieli publice cu oameni de care am fost /sunt apropiat. Când observ derapaje, iau distanță. Sau îi las pe alții să apere interesul public, pentru că mai sunt mulți alții care o pot face și o fac, cu rândul. Gestionarea prieteniilor antogonice este unul din lucrurile cele mai dificile din viața unui om și nu mă pot lăuda că m-am descurcat foarte bine, dar încerc.
















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu