Studiile islamice

Alina Alak Isac

Referatul contine o expunere succinta a problemelor metodologice majore manifestate in abordarea studiilor islamice, in special a celor centrate pe dimensiunea de gen. Critica orientalismului si a variatelor metodologii postmoderniste se doreste a fi una constructiva, in sensul justificarii si aplicarii unei paradigme tawhidice de interpretare si integrare a conceptelor si practicilor islamice in studiile de gen, paradigma care poate facilita o intelegere mai adecvata, din interior, atât a islamului, cât si a societatilor asa-zis islamice.

Principala critica adusa orientalismului o constituie modul în care reprezentarea alteritatii a fost aservită proiectelor colonialiste, institutiile puterii coloniale prevalându-se de scrierile specifice pentru a interveni si remania traditiile, practicile si institutiile culturilor islamice în sensul impunerii imperialiste a idealului modernitătii.


Pe plan strict teoretic, ne intereseaza aici epistemologia idealistă care a infuzat studiile orientaliste, determinind o reprezentare esentialistă si anistorică a islamului, receptat difuz, în fapt, ca un melanj inextricabil de religie si cultură. Islamul era perceput ca un sistem ideatic monolitic, pasibil de a fi cunoscut doar prin apel la texte, încremenit în timp, impermeabil în fata schimbărilor sociale, politice, economice. Reprezentarea orientalistă a islamului era structurată conform dihotomiei Sine  Celălalt, discursul definirii alteritătii contribuind la construirea propriei identităti. Astfel, teza existentei unei culturi / religii islamice unice, coezive a generat esentializarea si încadrarea stereotipă a islamului. Pe această axă de opozitii, Occidentul poartă marca rationalitătii, culturii, civilizatiei, luminii, adevărului, superioritătii, iar Orientul pe cea a erotismului, violentei, primitivismului, lipsei de civilizatie, inferioritătii.


În ceea ce priveste dimensiunea de gen, retorica cercetătorilor post-iluministi a transformat ,,femeia musulmană în simbolul prin excelentă al unei religii, culturi, civilizatii si natiuni aparte. Toate acele determinări ,,imuabile, retrograde ale culturii islamice erau / sunt concretizate în problema statutului ,,femeii musulmane, test suprem al incompatibilitătii islamului cu modernitatea. Bărbatii colonizati erau considerati în esentă barbari, iar dovada irefutabilă a primitivismului lor o constituia tratamentul brutal aplicat femeilor. Paradigma ,,salvatorului oprimatei, pasivei, ignorantei femei musulmane, una dintre metanarativele majore ale discursului imperialist, în fapt un simplu instrument al justificării dominatiei si politicii colonialiste, a captivat si feminismul misionar care, orbit de entuziasmul general, nu a remarcat că acest tip de logică elevată era rezervată doar populatiei colonizate, în spatiul autohton salvatorii implementând incriminatele reguli patriarhale ale bărbatului neatins de beneficiile gândirii iluministe.


Abordarea substantialistă a religiei a creat impresia că inegalitatea de gen reprezintă o consecintă a principiilor islamice si a autoritătii scripturale: islamul devenea unicul determinant al caracterului patriarhal al societătilor colonizate; în fapt, interventia imperialismului în limbajul emancipării musulmanelor a eludat procesul complex si pernicios de interferentă a factorilor sociali, politici si culturali care s-a soldat prin institutionalizarea unor inechităti de gen în societătile islamice. Presiunea exercitată de discursul orientalist hegemonic al oprimării a limitat reprezentarea femeilor din culturile islamice la nivelul a două perspective: cea colonialistă si, reactiv, cea nationalistă. Distorsiunile antrenate de metoda reductionistă si controlată politic a primelor analize academice din cadrul studiilor islamice au fost perpetuate până în prezent, de exemplu, sub forma interesului disproportionat acordat hijab-ului în mass media si publicatiile academice occidentale. Imaginile femeilor cu hijab sau niqab par a fi unicul mod de a reprezenta vizual islamul. Inerent, primele victime ale islamofobiei, în virtutea acestor asociatii si a consfintirii hijabului ca simbol, strategie interpretativă ce justifică finalmente hijabofobia, vor fi femeile care doresc să îsi practice religia în integralitatea prescriptiilor sale.


Astfel, islamul a devenit responsabil de tot ceea ce se petrece în culturile islamice sau de tot ceea ce înfăptuiesc sau creează musulmanii (acte politice, lucrări stiintifice, literare, opere de artă, stil de viată, iar subiectul statutului femeilor musulmane a fost sfâsiat pe terenul de luptă al fortelor imperialiste ostile, insolente si antiislamice si al combatantilor nationalisti ostracizati la nivelul unui discurs exclusiv (deci reactiv) apologetic.


Orientările contemporane postorientaliste în analiza studiilor de gen din spatiul islamic gravitează în jurul constientizării unor noi probleme referitoare la integritatea metodologiei. Ele sunt concentrate în jurul a două interogatii teoretice, intercorelate: definirea scopului si a impactului concret al producerii cunoasterii si analiza relatiei dintre identitatea producătorilor de cunoastere si obiectele sau subiectele investigatiei lor. Recentele conditionări istorice si tentativele de modificare a paradigmelor analitice din cercetarea islamică au generat noi probleme conceptuale.
Susceptibilitatea musulmanelor implicate în producerea de texte academice focalizate pe analiza de gen este justificată si de complicitatea existentă între anumite discursuri feministe occidentale si propaganda initiată de mass media contemporană care perpetuează si alimentează insistent confundarea cronică a dimensiunii normative a islamului cu abordarea descriptivă a societătilor ,,islamice, cecitate strategic mentinută pentru a legitima ,,eliberarea femeilor de sub tirania islamului prin interventii militare imperialiste (a se observa reiterarea stratagemelor colonialiste) si / sau prin benevolente campanii feministe.


Solutia oferită de proiectele de islamizare a cunoasterii poate ameliora substantial metodologia încadrării coerente a unui dat social în propria sa retea ideologică, facilitând astfel receptarea nedistorsionată a semnificatiilor sale, si poate rectifica deficientele epistemologice structurale responsabile de perpetuarea unor relatii conflictuale în raport cu tot ceea ce reprezintă alteritatea pe care, în contextul globalizării, nu o mai putem evita si fată de care nu ne mai putem izola nici spatial, nici cultural prin artificiul autoproclamării unei superiorităti inexpugnabile.
Deconstructiile postmoderniste si-au propus să demistifice si să echilibreze  analizele textuale orientaliste promovate ca adevăruri universale si imuabile ale dimensiunii normative a islamului, dar efectul lor, desi benefic în studiul societătilor empirice, rămâne unul paleativ. Paradigma dominantă occidentală a continuat să impregneze si acest discurs al pluralitătii, subordonându-l propriei perceptii asupra religiei ca element definitoriu al unei traditii aflate în schimbare. Cantonarea aproape exclusivă la nivelul analizelor descriptive, în contextul absentei unei metodologii viabile de decelare a cadrului normativ islamic autonom, impermeabil fată de variatele elemente functionale si structurale care se supun unei dialectici a schimbării legitimate de aceeasi logică a sistemului normativ, dar si de practicile culturale, traditiile, cutumele, obiceiurile preislamice sau neislamice infiltrate, păstrate sau reactivate în societătile islamice, a determinat fie ignorarea islamului normativ ca instrument functional de analiză, fie confundarea sa cu ceea ce constituie în fapt o traditie si cultură specifică.


Aprehensiunea resimtită în ceea ce priveste receptarea aspectelor normative ale religiei islamice, ca reactie generată de esecul orientalismului, nu justifică extrapolarea (ilegitimă) a procesului de deconstructie si de-esentializare din sfera culturilor islamice la traditia normativă islamică în sine. Complexitatea islamului ca doctrină ce permite si validează simultan încadrarea într-o traditie, precum si reformarea acelei traditii, dincolo de reductionismul dihotomiilor clasice tip modernitate-traditie, impune relansarea cercetărilor focalizate pe normativitatea religiei islamice, departe de distorsionatele reificări orientaliste, dar si de confuziile, neclaritatea si problemele metodologice ale scrierilor contemporane.


Paradoxal, tocmai această viziune tawhidică (normativă), definită de transcendentă si holism, rămâne cel mai anemic exploatată si aplicată în studierea unui context islamic, în pofida confirmării repetate a incongruentei ipotezelor de lucru si a sistemelor de referintă exogene utilizate arbitrar si reductionist în explicitarea si interpretarea normelor si relatiilor de gen în cadrul culturilor islamice. Anomalia constatată în studiile islamice de gen, alimentată de discrepanta existentă între progresul cantitativ redutabil al cercetărilor, progres concretizat în abundenta de material academic publicat, si instrumentele metodologice incompatibile, poate fi anihilată printr-o schimbare de paradigmă ce justifică simultan consacrarea acestei noi discipline academice ca domeniu autonom si integrat de studiu.



Articularea unei episteme islamice are rolul unui catalizator în contextul constientizării necesitătii instituirii unei analize critice si autoreflexive, destinată redefinirii si reformulării modului în care este actualizată traditia islamică normativă, precum si integrării eficiente a provocărilor variabilelor contextuale, inclusiv a consecintelor interludiului colonialist. Investigarea standardelor si criteriilor ce stau la baza structurilor alternative de gândire antrenează si o interpretare islamică a Occidentului modern, desfiintând monopolul discursului dominant si relativizându-l în sensul unei diversificări si parităti culturale reale în cadrul viziunii tawhidice de tip inclusivist care a sublimat tentatia logicii disjunctive oriori prin optiunea acomodării diversitătii în unitate. Astfel poate fi efectuată tranzitia de la o întâlnire conditionată de o istorie marcată de accidente si circumscrisă unui cadru conventional conflictual la dinamica unui discurs comun, centrat pe cooperare umană si viitor.