Cum arăta vara lui ’56 la București, în fotografii de la comuniștii germani (2)

În vara lui 1956, la București soseau fotoreporteri ai presei din Germania Democrată (RDG), stat socialist bun prieten cu – pe atunci – tânăra Republică Populară Romînă (RPR). Nu trecuseră încă 9 ani de când Regele abdicase, iar Patria socialistă era condusă spre noi culmi de civilizație și progres de Partidul Muncitoresc Romîn (PMR), în frunte cu prim-secretarul Gheorghe Gheorghiu-Dej. Mai erau 2 ani până când trupele sovietice urmau să plece din RPR, așa că prietenia româno-sovietică nu mai era atât de cușer.


În vara lui ’56 la București era cald. Foarte cald. Oamenii își stingeau setea la țâșnitoarele care le ieșeau în cale pe bulevarde. Deși era cel mai negru deceniu al secolului 20 în România, fotografiile germanilor arată o Capitală surprinzător de liniștită, parcă toropită sub caniculă. Liniștea de la București era compensată de reeducarea, torturarea și/sau uciderea deținuților politici în lagăre, pușcării și colonii de muncă, pe aceeași vreme toridă. Inamicii regimului comunist mai beneficiau și de excursii la muncă pe șantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră, început în acei ani. Revoluția burghezo-democratică izbândise în România, clasele exploatatoare din vremea monarhiei fuseseră răsturnate, iar poporul era liber și stăpân pe soarta lui. Cel puțin așa zicea propaganda regimului.


Bucureștii lui 1956 nu apucaseră încă să fie modificați de reconstrucția postbelică, așa că vedem cum arăta orașul după război. Fuseseră două mari evenimente care-l decimaseră: cutremurul din noiembrie 1940 și bombardamentele din al Doilea Război Mondial (aliate, din aprilie 1944 și germane, din august, același an). După, doar se curățase molozul de pe parcelele bombardate și fuseseră demolate clădirile mult prea avariate. În principiu, erau Bucureștii interbelici, acel oraș titrat cu clișeul obosit “Micul Paris” după care suspinăm, minus un număr de clădiri. Hai să o luăm la picior cu est-germanii să vedem pe unde s-au oprit

BĂLCESCU ȘI MAGHERU

Cel mai mult s-au plimbat germanii pe bulevardele Bălcescu și Magheru, între Universitate și până după Cinema Scala. De aici avem cele mai multe poze. E normal, deoarece această axă era pe atunci cea mai modernă din București. Lucrările la Magistrala Nord-Sud (bd. Cantemir actual, între Unirii și Tineretului) de-abia începuseră.

Bd. Bălcescu (fost I. C. Brătianu) și trei clădiri. Două nu mai există: blocul Dunărea (stânga, cu restaurantul cu specific pescăresc omonim la parter) s-a prăbușit în 1977 la cutremur, iar biserica Enei a fost demolată după aceea, la ordinul lui Ceaușescu. Pe locul ambelor este azi blocul Dunărea II, construit în 1979. 

Tot pe bd. Bălcescu, spre intersecția cu str. Batiștei, imagine care ar putea fi mai veche și cu 20 de ani, să zicem din anii ’30. Neguțători sărmani vând usturoi, îmbrăcați în straie ponosite. Reclamele de pe fundal, sub egida “Pavoazarea Capitalei”, trădează epoca.

Este cald și soare, mulți poartă ochelari. Pe Bălcescu găseau multe tarabe cu cărți, dar și agenții Loto sau Reparațiuni Pistoane – Pompe – Arcuri – Stilouri. Era o vreme în care consumerismul nu exista nici măcar conceptual la noi. Mai totul se repara, mai degrabă decât să fie înlocuit imediat ce se strica.

Salubritate în ’56: un vagon de tramvai Thomson al ISB (Întreprinderea de Salubritate București) uda carosabilul încins de soarele arzător și afișa îndemnul “Păstrați curățenia orașului”. Până prin anii ’60, pe această axă au circulat tramvaiele. Se vede tot frontul stâng al b-dului Bălcescu. Clădirea cu cupolă marchează colțul cu str. Ion Câmpineanu (fostă Regală). Era cămin studențesc. A ars după 1990 și au rămas din ea doar zidurile exterioare. Demolată integral în 2013, va fi refăcută exact la fel, dar cu un corp nou anexat. Urmează o clădire de joasă înălțime, care în epocă adăpostea Muzeul Militar. Pe colțul cu str. Serghei Kirov (fostă Vienei, Wilson, ulterior Onești și actuală Dem. I. Dobrescu), blocul Wilson, datând din anii ’30. Aceasta era forma lui inițială art deco. Fațada de colț s-a prăbușit în martie 1977 la cutremur, iar apoi a fost refăcută într-un stil diferit.

Un alt stand cu cărți și cititori curioși. Pe fundal, blocul Wilson și vizavi, peste stradă, o vilă care a fost demolată peste câțiva ani și înlocuită cu masivul bloc cu Galeriile Orizont la parter.

Modă și civilizație stradală bucureșteană în 1956. Țâșnitoare funcțională, coș de gunoi la îndemână și stâlpi de iluminat impunători pe bulevard. Acești stâlpi de fontă datau din aprox. 1910 și se zice că fuseseră aduși din Imperiul German. Erau foarte trainici. După război se menținuse baza stâlpilor, iar corpul principal și corpurile de iluminat fuseseră schimbate cu ceva mai în ton cu epoca. Bazele stâlpilor vechi s-au menținut până în 2013, când s-a început tăierea și aruncarea lor. De ce și-ar arunca un oraș istoria la gunoi? Pentru că administrația primarului general Sorin Oprescu avea nevoie să vină cu niște chinezării de stâlpi-bețigașe, luate pe combinații din bani publici. Noii stâlpi se încovoaie sub greutatea luminilor de sărbători, sunt de slabă calitate. În dreapta, biserica Boteanu cu turlele căzute în 1940 la cutremur. Era vizibilă din bulevard deoarece plomba (blocul) din 1960 nu fusese încă ridicată în continuarea blocului Wilson. Turlele bisericii Boteanu au fost refăcute în 2014.

Spre intersecția cu str. C. A. Rosetti, stația de tramvai cu același nume și vedere spre b-dul Magheru (fost Take Ionescu). În stânga, blocul Malaxa-Burileanu din anii ’30 și reclame la Loto-Pronosport și ADAS – Administrația Asigurărilor de Stat, singura companie de asigurări din timpul regimului comunist. Blocul Malaxa-Burileanu arată jalnic azi, are multe balcoane închise cu termopane. Pe colțul cu str. C. A. Rosetti, blocul Jawol-AEG (anii ’30), cu reclamă la CEC. Această clădire a fost recent demolată și refăcută întocmai. Se numește Magheru One acum. În continuarea ei, celebrul Hotel Lido. Auto utilitara se ducea spre Piața Romană.

Germanii au pozat și de vizavi. Singura casă rămasă la bulevard pe bd. Bălcescu (celelalte fuseseră demolate în anii ’30 și înlocuite cu blocuri) urma să dispară în curând și să fie înlocuită de o plombă, laolaltă cu construcția improvizată din dreapta ei. Casa adăpostise sindicatul “Sanitas” înainte de război. În continuarea ei, blocul Scala, pe colțul cu str. Rosetti. Acest bloc, avariat la cutremurul din 1940, s-a prăbușit de tot în 1977. A fost înlocuit de blocul Scala II în 1979, construit într-un stil diferit. Vizavi, Cinematograful Republica (fost Scala). Literele care compuneau denumirea “Scala” fuseseră îndepărtate de pe clădire, numele cică era prea decadent pentru dictatura proletariatului. La parter, pe colț, era restaurantul Republica, care în deceniul următor avea să devină Lacto-barul Dorna. Capătul perspectivei, în lungul b-dului Magheru, este cupola Institutului de Științe Economice “V. I. Lenin” (actual ASE) din Piața Romană.

La Cinema Republica rula “Contele de Monte Cristo”, un film din 1954. Din nou se confirmă apetența bucureștenilor epocii pentru cinema, chiar dacă decalajul față de ceea ce se lansa în Vest era atât de mare.

Pe bd. Magheru, la Garajul Ciclop (ridicat de familia Bragadiru la finalul anilor ’20), singura parcare supraetajată din oraș la acea dată, dotată și cu service auto. În stânga, o parte din Hotelul Ambasador, imobil art deco excepțional inaugurat chiar de Regele Carol al II-lea în anii ’30. Din lipsă de spațiu, hotelul (bombardat și el în 1944, dar nu grav) își deschisese restaurant la parterul Garajului Ciclop, pentru că la parterul său era Café-Bufet Ambasador. Tot la parterul clădirii mai era și-o librărie. În dreapta, crăpăturile de structură din 1940 la blocul Scala, care au dus la prăbușirea sa în 1977.

Interiorul Garajului Ciclop, neobișnuit de curat pentru generația prezentă. Dacă te uiți cu atenție, la etajul 3 se văd niște portrete. Sunt ale tovarășilor din conducerea de Partid și de Stat, membri CC al PMR. Este vizibil și un Nicolae Ceaușescu tânăr. Acum, clădirea este prăfuită, în paragină și doar spoiala albastră și arta urbană n-o vor salva. Se menține pardoseala veche, degradată. Atelierele Pegas își au în prezent sediul aici.

Cealaltă parte a rampei centrale. Sub emblema Uniunii Sovietice, propaganda regimului era omniprezentă: “Trăiască prietenia româno-sovietică!” era un slogan pe ducă, dar “Trăiască Partidul Muncitoresc Român, forța conducătoare în RPR!” era încă pe val. La Garajul Ciclop era și o exploatare de taximetre ITB (Întreprinderea de Transport București, actuală RATB). Evident că nu existau companii de taxi private.

Str. Anastase Simu spre bd. Magheru și Hotelul Ambasador – asta e limita până la care au mers germanii spre Romană. În dreapta, blocul Simu (anii ’30), care s-a prăbușit pe jumătate în 1977 la cutremur. Aceasta este jumătatea rămasă intactă. Uite ce amenajare frumoasă avea spațiul din fața blocului: pergole și scuaruri din anii ’30, chiar și o toaletă publică. Acesta era modelul-stas. Amenajarea aceasta nu mai există în prezent.


va urma