Grupaj de poezii (24)

NIMIC MAI FRUMOS

Nuța Istrate Gangan

decât un umăr de femeie

umed

tremurând de dor şi aşteptare

în bătaia lunii

vara

îmi spui zâmbind

dinţii tăi se înfig

în mărul alb

din care ai muşcat o dată

şi încă o dată

durerea de-o clipă

îmi infioară carnea

genunchii ni se ating

tresar

sub surâsul

palmei tale

luna

se scaldă în lac

femeie goală lucind răcoros

sub raze palide

îmi usuci trupul cu buzele

şi-mi striveşti macii în pumni

umerii mei sunt verzi de iarbă

şi-n suflet îmi foşneşte pădurea

iubirea noastră

încă poartă blue-jeans

PLOUĂ GRI ȘI MULT...

Ioan Sabin Pop

Plouă gri și mult peste oraș

Cum plouă cu tristeți în mine.

Îmi amurgește dorul, abătut,

Că n-a găsit sălaș la tine.

De ce nu l-ai primit, femeie?

De ce l-ai alungat, pierduto?

Era flămând, era și întristat,

El te iubea, dar n-ai crezut-o.

Acum, s-a cuibărit în suflet

Ferindu-se de noi abisuri

Și curcubeul, după ploaie,

Așteaptă să-i apară-n visuri.

Plouă gri și mult peste oraș

Și-mi șterge orice gând de ură.

Încă sperând, te rog, femeie:

Scutește-mi dorul, de tortură!

Lângă tine ...

Aura Popa

N-am, la-ntrebări, răspunsuri niciodată.

Când mă priveşti, mereu mă fâstâcesc,

Găsesc cuvinte, dar le pierd pe dată,

Caut febril un sens şi mă-nroşesc

Probând expresii când prea largi, când strâmte

Şi-mi pun pe faţă-un zâmbet ştrengăresc.

Adun lumini buchet, dar toate-s frânte

Şi-n niciun colţ de gând nu-mi regăsesc

Culorile de mai din înţelesul

În care-ar trebui să zugrăvesc

Acest tablou de vis. Şchioapătă mersul

Iar drumurile-n tălpi se răsucesc

Înspre firescul lumii dintre rânduri.

Să te privesc şi eu?Nici nu-ndrăznesc!

Doar un oftat ce vine din străfunduri

Trezeşte-un zbor! Prind aripi şi plutesc…

PLÂNGERILE

Gabriel Constantin

Voi, acei ce în lacrimi n-aţi găsit alinare,

Voi, acei ce jelirăţi pe născuţii de-acum,

Va veni dintre stele o izbândă mai mare

Decât vorba deşartă prefăcută în scrum;

Va veni ca o rază minunată de lună,

Ca un tremur de ape revărsate-n amar,

Ca un freamăt de frunză, ca un bucium ce sună,

Ca o rouă de vară pe al inimii jar.

O, ce toamnă pustie se aşterne în ţară!

Ce furtună grozavă se ridică urlând!

Ca un vultur e moartea, ticăloasă, avară,

Care umblă ascunsă prin pereţi străbătând.

Floarea ţării păleşte sub îngheţul trufiei,

De-un cutremur al urii pomii cad la pământ,

Căci avarul urăşte înţelesul veciei

Ce îi spune că-i praful risipit în mormânt.

Şerpi cu dinţii de lapte se făcură balauri

Care sug de la sânul curat, românesc,

Şi din stepe străine năvălit-au centauri;

În pădurea credinţei tropotind se ivesc.

Întristarea cu chipul unei harpii smintite

Îi aruncă-n prăpăstii pe săracii smeriţi,

Prin frânturi de cuvinte de demult prorocite

Ni se-arată profeţii şi se fac auziţi.

În palate de fildeş până-n cer ridicate

Se aude căntare, veselie şi joc;

Babilonul încinge un cuptor de păcate;

Pe copii îi aruncă în sălbaticul foc

Şi în noaptea pustie dănţuiesc ca turbate

Dansatoare cuprinse de-al orgiei delir,

Ce spasmodic se mişcă cu priviri tulburate

Într-o grotă pătrunsă de miros de ghimbir.

Puneţi vălul uitării pe-ai mei ochi fără viaţă!

Puneţi lacrimi de înger pe-al meu suflet sleit!

Sodomeştile patimi fără glas ne învaţă

Să murim înainte de obştescul sfârşit;

Limpezeşte-mi, o, Doamne, a gândirilor apă!

Necurată e vremea ca o mălură rea

Care-n scorbura vieţii se-adânceşte şi sapă

Aruncând în afară tot frumosul din ea.

Ca un mal ce se surpă a ajuns biata ţară,

Ca un smârc între neguri nepătrunse de cer;

A ajuns siluită şi murdară fecioară

Ce ruşinea şi-o plânge aruncată în ger;

Se aprinde Gomora de a ghenei văpaie,

Vijelia de gânduri o aruncă-n desfrâu;

Precum focul ce arde o căruţă de paie,

Precum caii sălbatici, nărăvaşi, fără frâu.

Cu zburlitele aripi stă deasupra satana;

Pe-a sa frunte de smoală e înscris un blestem:

Sunt înscrişi lepădaţii nu cu fierul ori pana

Ci cu patimi cumplite ce i-au strâns în harem.

De la margini de lume se văd oştile morţii

Înnegrind orizontul vin oştenii călări;

Vin grăbiţi din adâncuri şi din negura sorţii

Ca o-ntindere rece de gigantice mări.

Sunt oştenii veciei rânduiţi să omoare

Şi să prade cetatea cea lipsită de har;

Toţi sunt mândri, puternici, cu armuri lucitoare,

Toţi au lănci ascuţite de-un război milenar;

Vor intra prin ferestre cu-ai lor cai ca şi vântul

Iar mulţimea în ţipăt va fugi înspre munţi,

Vor ucide pe tineri şi vor arde pământul

Şi cu ochii-n ţărână vor sta palide frunţi.

Vai, ce zi de robie înecată în sânge!

Vai, ce strigăt de jale aud corbii în nori!

Zbuciumată mi-e ţara ca Rahela ce plânge

Pe-ai săi fii fără viaţă, pe-ai săi fii muritori.

Trec în lanţuri bătrânii fără vlagă în oase,

Înşiraţi câte unul cu privirea-n pământ

Şi rămaşii în viaţă scos-au morţii din case

Aruncându-i cu milă în acelaşi mormânt.

O, ce noapte prelungă! O, ce tul de-ntuneric

A cuprins ochiul zilei cel lipsit de vederi!

Căci pe tronul dreptăţii stă un prinţ luciferic

Ce preface în iarnă româneşti primăveri;

El c-un semn le aduce pe copile în funii

Între torţe aprinse desfrânaţii se-adun;

Dezgoliţi de mantaua cea sfioasă-a ruşinii –

E un tremur de trupuri în hazardul nebun.

Noaptea plânge întruna pe bărbaţi ce plecară

Din cetatea-n ruină sfărâmată de-acei

Ce v-au dat ca podoabă acea linişte-amară

Ca un semn de oacară, ca un răcnet de lei.

Suspinaţi precum harpa de-a mea plângere cruntă,

De necazul cel mare odrăslit în popor;

Iată, Domnul din ceruri se coboară şi-nfruntă

Ucigaşa minciună printr-un duh sfinţitor.

Şi-acel duh de nădejde pentru voi e lumină

Din făclia-nvierii înălţată în veci;

E mireasma dreptăţii ce amarul v-alină –

Izbăvirea de fiare şi de clipele reci.

Trâmbiţa-voi în versuri a mea jale nebună,

A mea neagră durere ca un crâng răvăşit,

Să se-audă în cerul nesfîrşit cum răsună

Acest cântec de pace pentru cel osândit:

Va lua Domnul porfira şi visonul cel moale,

Va lua Domnul găteala şi podoabe de-argint,

Vor fi feţele triste şi pierdute şi goale

A-mbuibaţilor lumii care fură şi mint;

Va fi aur pe uliţi fără nimeni să-l strângă

Şi cadavre pe drumuri aruncate vor fi,

Vor începe bogaţii să cerşească, să plângă

Ca să treacă o noapte să se facă iar zi.

Iar în ziua aceea sfinţitoare şi mare

Auzise-va glasul îngeresc şi divin,

Ca o umbră uşoară, ca un nor de răcoare,

Izbăvi-ne-va Domnul de-al urgiei pelin;

Atunci drepţii vor râde cu priviri înverzite

În dumbrăvi liniştite srăbătute de har,

În păduri fără margini cu izvoare-nsorite,

Atunci noaptea va trece precum gândul amar.

Vor bea mirul iubirii urgisiţii de soartă

Şi flămânzii şi robii din acelaşi pocal,

Vor privi nedreptatea cum e-nvinsă şi moartă

Depărtându-se-n neguri pe sălbatecu-i cal.

Bucuraţi-vă nouri! Bucuraţi-vă stele!

În răsunet de trâmbiţi vestitoare de-un vis

Unde cerul se strânge precum tomul de piele

Ce ascunde-n minune luminos paradis.

Căci El vine cu norii într-un car al dreptăţii

Între îngeri cu aripi înmuiate-n cleştar;

Vine Domnul cu semnul închinat libertăţii:

Cu-a sa cruce-a izbânzii luminată de har

Şi în palme El poartă mărturia iubirii

Ca o linişte dulce pentru ani chinuiţi

Iar în farmecul nopţii înfloresc trandafirii,

Pentru cei ce-L iubiră, pentru cei mântuiţi.

Pic cu pic

Tania Mariana Ianto

pic cu pic se face raul

pic cu pic

si inca-un pic...

si tot curge linistit

seva-i vine din izvor

pic cu pic

si-i fericit....

pic cu pic

ii fura norul

lacrima de rau cuminte

si-i evaporeaza dorul

sub soarele ce-i fierbinte

pic cu pic....

iar cand norii suparati

pling in pic, neconsolati

raul le aduna lin

si devine si mai plin

pic cu pic

iar malul ce verde este

te umbreste,racoreste

pic cu pic

linistindu-ti gandurile

pic cu pic....

si surasul il arunci

peste muntii ce uituci,

nu mai stiu ca sunt carunti

de-asteptare

a unui pic

ce se naste din nimic

si stau straja devotati

cu copacii ca soldati

raului ce mititel,

creste-n albie cu zel

pic cu pic

si inca-un pic !....

Abia acum !

Fritz Constantin

Abia acum am înțeles ce-i fericirea,

Când somnu îmi fură dulce sărutări.

Și mă trezesc că fredonez iubirea,

Pe acorduri nesfârșite de plăceri.

Abia acum am înțeles că nu știam,

Ce-nseamnă o iubire la puterea doi.

Și recunosc că doar mă amăgeam,

Până te-am întâlnit și-am devenit un ”noi”.

Abia acum,când am avut curajul,

Să-nfrunt o lume,până și pe mine.

Îmi potolesc încet,încet sevrajul,

De-a te iubi,și de a trăi cu tine.

Abia acum,las visele să zboare,

Căci realitatea parcă-i vis de vară.

Tu mi-ai adus în viață numai soare,

Și îmi faci zi de zi inima să tresară.

Abia acum când te-am găsit,iubire,

Știu că și viața-mi poate fii frumoasă.

Te vreau și te doresc,într-o smintire,

Și te provoc, nicicând tu nu mă lasă.