miercuri, 14 ianuarie 2015

2014: reîntoarcerea istoriei


OCTAVIAN MANEA






Vă propun un tur de orizont altfel: o lectură a anului trecut prin lentila și filtrul unor reputați comentatori internaționali.


Ascensiunea forțelor Califatului Islamic, ștergerea frontierei dintre Irak și Siria, sectarizarea Orientului Mijlociu, anexarea Crimeei și destabilizarea calculată a Estului Ucrainei de către Moscova, revizionismul insidios, gradual, sub pragul unei agresiuni tradiționale practicat de China în imediata sa proximitate sunt doar câteva dintre reperele tectonice ale unui an tumultuos, ale căror unde de șoc ne vor urmări pentru multă vreme de acum înainte. Se prea poate să asistăm la primele fisuri majore ale sistemului garantat de Pax Americana. „Șocurile acestui an au creat un sentiment inconfundabil de dezintegrare. Ceea ce a dispărut nu sunt pacea și stabilitatea – în definitiv, acestea sunt mereu efemere –, ci ideea că există un cadru, o ordine, un sistem în care acestea pot fi restaurate”, rezuma George Packer, pentru revista Foreign Policy, bilanțul anului. Însă cel care poate surprinde cel mai adecvat spiritul epocii este Henry Kissinger în cartea lansată anul trecut și intitulată sugestiv World Order: „În afara lumii occidentale, regiuni care au jucat un rol minimal în codificarea regulilor jocului le contestă astăzi validitatea și au arătat foarte clar că vor lucra să le modifice”.


Henry Kissinger


Trezirea Rusiei


De departe cel mai important șoc pentru sistemul de relații internaționale în 2014 rămâne lovitura dată securității europene de Rusia lui Putin. Dezmembrarea Ucrainei, un stat suveran ale cărui frontiere au fost garantate prin Memorandumul de la Budapesta (1994), readuce Europa într-o altă epocă, a politicii de forță, a zonelor tampon și a războaielor proxy. Pentru o parte, cei drept minoritară, dintre liderii europeni, simbolismul acestui moment este limpede: „este colapsul sistemului de securitate transatlantic așa cum îl cunoaștem. (...) În spațiul transatlantic, fundamentul securității rămâne Actul Final de la Helsinki din 1975, care interzice în mod expres schimbarea frontierelor prin forță sau amenințarea forței. El nu mai este valabil. (...) Ne aflăm într-o situație în care asistăm la colapsul ordinii post-Război Rece”, avea să constate președintele Estoniei, Toomas Ilves, într-un interviu acordat la sfârșitul lui noiembrie. Însă respingerea normelor și a regulilor care ancorau lumea post-’90 europeană denotă o criză încă și mai profundă a sistemului de descurajare și a garanțiilor de securitate gândite să o protejeze. Pentru Kissinger, ordinea internațională presupune un mix de putere și legitimitate. Or, ambele sunt astăzi sub semnul întrebării. Este și ceea ce vrea să transmită George Packer, în articolul său din revista Foreign Policy (The Birth of a New Century), când observă faptul că structurile de putere și principii care obișnuiau să îndiguiască șocurile tectonice, recursul la forță, par să nu mai funcționeze. Putin a arătat că pentru el războiul nu este de negândit, ci, dimpotrivă, că este un instrument legitim și rațional, o „continuare a politicii cu alte mijloace” (în accepțiunea sa clausewitziană). Rusia vede o oportunitate, un mediu permisiv în care „războiul limitat” poate să ofere perspectiva rapidă a unor noi realități teritoriale.



Criza Vestului


Pare o lecție pe care liderii europeni, blocați probabil în universul sfârșitului istoriei, nu vor să o vadă. Iar în cazul puținelor excepții, precum Radosław Sikorski, i se refuză scena europeană, este marginalizat, pedepsit pentru îndrăzneala de a spune lucrurilor pe nume, este scos din prima linie și împins într-un colț unde nu se aude. Mai mult, este catalogat drept un „neocon” periculos. Vestul are așa­dar și o problemă de leadership, pe care Putin o speculează cu dibăcie.



 Preşedintele Vladimir Putin vizitează Crimeea (Sevastopol, mai 2014)


Pericolul acestor orbiri în momente cheie rezidă în faptul că reprezintă conjuncturi ideale pentru prădătorii oportuniști gata oricând „să testeze ambiguitățile unui sistem îmbătrânit și să înhațe bucăți pe care să le devoreze după bunul lor plac”, remarca Charles Hill, profesor la Universitatea Yale, specializat în studiul tiparelor istorice care încurajează revizionismul. În acest context, este foarte probabil ca recursul Rusiei la războiul limitat să continue: „războaiele limitate se întâmplă atunci când există sentimentul unei schimbări în balanța de putere. Este limitat pentru că există un nivel de incertitudine în ceea ce privește noua configurație a puterii. Este, în același timp, un bun instrument prin care o putere revizionistă testează cât de departe poate să meargă”, ne spune Jakub Grygiel, profesor la Universitatea Johns Hopkins și autor al unui important eseu publicat în august în prestigioasa revistă The National Interest (The Limited War Is Back). Sunt mulți cei care cred că summit-ul NATO din Țara Galilor a reușit să corecteze vulnerabilitatea flancului estic al Alianței, în special a zonei baltice, în fața Rusiei. Dar, la o privire mai atentă, capitalul de descurajare al Alianței este departe de a fi fost restaurat. „Pentru Putin, puterea Vestului stă în sistemul său de alianțe. El vrea să rupă promisiunile care ancorează aceste alianțe, să pună la îndoială credibilitatea și predictibilitatea pe care obișnuiau să o ofere”, spune Jakub Grygiel. Sistemul defensiv al NATO, bazat pe apărarea în adâncime și anchilozat pe aliniamentul Războiului Rece, devine inadecvat în fața unei Rusii care și-a arătat disponibilitatea de a declanșa o campanie de tip blitzkrieg pentru a ciupi teritorii aflate în imediata sa proximi­tate. În acest context, „nu este deloc imposibil să ne imaginăm un Putin care testează integritatea NATO, în speranța că aceasta există doar pe hârtie”, avertizează George Packer.



Dezintegrarea Irakului


Revenirea războiului civil în inima Mesopotamiei ne arată încă o dată că fricile sectare și violența etnică sunt instrumente în mâna unor elite interesate de consolidarea propriei puteri.


Celălalt mare șoc al anului 2014 a fost prăbușirea unei bune părți a Irakului sub asaltul forțelor ISIL, la originea sa o fostă franciză Al Qaeda care, în timp, a ajuns să-și urmeze propriul drum, intrând chiar în competiție cu organizația lui Bin Laden. A uimit însă rapiditatea cu care s-a răspândit influența teritorială a ISIL de ambele părți ale graniței siriano-irakiene, precum și pulverizarea unităților militare guvernamentale ale Bagdadului. Retroactiv, însă, semnele acestui deznodământ pluteau de mult timp în aer.


„Ceea ce vedem astăzi în Irak este în mare măsură o continuare a vechiului război civil cu nuanțe sectare de dinainte de 2007”, ne-a spus în toamna anului trecut profesorul Stephen Biddle de la Universitatea George Washington. Practic, natura conflictului a rămas neschimbată: o competiție de supraviețuire politică și identitară, un joc de sumă zero cu mize ontologice pentru principalele grupări confesionale ale Irakului. Privită din acest unghi, campania generalului David Petraeus din 2007-2008 a avut un efect foarte apropiat de rolul asumat de Occident în Balcanii anilor ’90: un rol de menținere a păcii (peace-keeping). Așadar, Washingtonul devenise garantul unui echilibru sectar fragil între Bagdadul dominat politic de o guvernare șiită și populația sunnită. În sine, campania de contrainsurgență instrumentată în ultimii doi ani ai Administrației Bush nu putea să rezolve tensiunile structurale existente la nivelul societății irakiene. Obiectivul „era acela al inițierii unui proces politic care să permită tuturor comunităților și grupărilor marginalizate posibilitatea de a intra într-o competiție corectă pentru împărțirea puterii, încurajând pe această cale soluționarea disputelor prin intermediul politicii, și nu al violenței”, spune istoricul Joel Rayburn, proaspătul autor al unei noi cărți despre dinamica Irakului post-american (Iraq after America. Strongmen, Sectarians, Resistance). De departe, cea mai importantă dintre inițiativele lansate în acele zile ținea de reconcilierea și cooptarea insurgenței sunnite. În cele din urmă, „nu poți avea un segment de 18-20% din populație care se simte marginalizată, care nu are o miză personală în succesul noului Irak, ci, dimpotrivă, în eșecul său”, rezuma chiar generalul Petraeus filozofia campaniei sale. Pe acest fond a avut loc susținerea unor inițiative locale esențiale pentru stabilizarea temporară a Irakului, precum Trezirea din Anbar sau exportul acestui model în celelalte regiuni sunnite prin crearea Fiilor Irakului. Dar resetarea relațiilor de sumă zero, reintegrarea și partajarea beneficiilor sistemului depinde în ultimă instanță de voința politică a Bagdadului. Însă, așa cum arată Joel Rayburn în cartea sa, premierul Maliki avea cu totul alte priorități. Răspundea unor alte imperative politice. Agenda reconcilierii și cooptării insurgenței sunnite nu era și agenda sa. Dimpotrivă, chiar înainte de retragerea forțelor americane din 2011 și pe fondul dezlănțuirii Primăverilor Arabe, premierul inițiază un proces gradual de Malikizare a statului, un fel de colonizare și confiscare a celor mai importante pârghii guvernamentale pentru el și acoliții săi. Treptat, își extinde controlul asupra serviciilor de informații și asupra armatei, inventând chiar artificii instituționale prin care anulează de facto sistemul de checks-and-balances impus de Constituție.



 Militanţi ISIL ocupă poziţii în Irak (Fallujah, ianuarie 2014)



Pe tot parcursul anului 2011 crește presiunea publică pentru servicii guvernamentale mai bune. Protestelor li se răspunde în forță, inclusiv letală. La puțin timp de la retragerea forțelor americane, într-o veritabilă operațiune de tip „noaptea cuțitelor lungi”, sunt arestați cei mai importanți lideri sunniți: vicepreședintele Tariq al-Hashemi, vicepremierul Saleh al-Mutlaq și ministrul de Finanțe Rafi al-Issawi. Era semnalul revenirii Irakului la practicile unui sistem de tip winners-take-all. În primele zile ale lui 2013, zeci de mii de sunniți ocupă piețele din Mosul, Fallujah, Ramadi, Tikrit și Hawijah, protestând împotriva excluderilor liderilor lor. De aici și până la respingerea procesului politic și reînceperea rezistenței armate nu a fost decât un pas. „În 2007, Maliki nu a devenit peste noapte un Thomas Jefferson sau un George Washington. El și-a arătat disponibilitatea de a coopera cu sunniții numai sub presiunea constantă a americanilor și a capitalului de presiune exercitat de aceștia. Când pârghiile au dispărut, presiunea s-a evaporat, iar Maliki s-a întors la instinctele sale politice tradiționale - marginalizarea și oprimarea sunniților”, spune Stephen Biddle. În acest context, răspunsul acestora din urmă a fost unul cât se poate de rațional: alianța cu un actor violent care putea să le ofere protecție împotriva unui guvern prădător.



Limitele campaniei

 
Campania de stabilizare din 2007-’08 nu putea de una singură să transforme stimulii care predispuneau grupările sectare spre un joc de sumă zero. Prezența americană nu putea decât să înghețe competiția de securitate societală. Reintegrarea și reconcilierea foștilor insurgenți nu putea fi făcută decât de guvernul local.



Umbra Vietnamului


Pe undeva, Irakul ne amintește de Vietnam. Frank Scotton, un veteran al Vietnamului, observa în memoriile sale publicate în 2014: „Am ajuns să credem că putem aplica o soluție mecanică insurgenței. Că poate fi rezolvată, suprimată, contracarată, dacă se urmează procedura corectă, iar componentele sunt asamblate în ordinea corectă”.



Capcana lui Tucidide


Istoria sugerează că tranzițiile sistemice sunt dificile și că de obicei degenerează în războaie, dar acest deznodământ nu este inevitabil.

Anul centenarului Primului Război Mondial este un moment încărcat de simbolism nu doar pentru că asistăm cu adevărat la revenirea în forță a istoriei, dar și pentru că analiza trecutului poate să ofere lecții importante pentru modelarea interacțiunilor dintre marile puteri în secolul XXI. De altfel, ne aflăm în fazele incipiente ale unei noi tranziții sistemice. Mulți dintre cei care sunt preocupați de viitorul relațiilor dintre China și Statele Unite văd în „capcana lui Tucidide” o posibilă traiectorie, pe măsura ce puterea în ascensiune tinde să conteste puterea consacrată, presând pentru reajustarea sistemului de o manieră care să-i reflecte valorile și puterea în expansiune.

Pentru experții în relații internaționale și decidenți miza devine identificarea unor mecanisme care să stabilizeze competiția și să evite repetarea dinamicilor care au transformat rivalitatea dintre Sparta și Atena, degenerând în războiul peloponeziac (un conflict pentru hegemonia regională). Istoria sugerează că acestea sunt tranziții foarte dificile și că de obicei conduc la conflicte. În același timp însă, conflictul nu este inevitabil. „Ceea ce mă îngrijorează este cu siguranță convingerea care se dezvoltă la nivelul anumitor elite chineze, că singurul mod de a-și asigura securitatea este prin transformarea Chinei în hegemon. Ar fi o rețetă a dezastrului. Este imperativ ca această viziune să fie respinsă și înlocuită cu o alta, care recunoaște necesitatea adoptării unor măsuri care să îi asigure pe vecinii din imediata apropiere de intențiile sale pașnice”, spune Jim Steinberg, arhitectul pivotului american spre Asia.

Dar coregrafia din ultimii ani pare să sugereze că Beijingul doreşte să fie recunoscut drept administratorul de jure, cel care rescrie regulile jocului şi impune o nouă realitate teritorială în „străinătatea sa apropiată”, în Marea Chinei de Sud şi Marea Chinei de Est. În noiembrie 2013, China a impus o „zonă de identificare şi apărare aeriană”, acoperind cea mai mare parte a Mării Chinei de Est, inclusiv insulele Senkaku, un teritoriu administrat de Japonia, dar revendicat de China. Ulterior, în ianuarie 2014, Beijingul a anunţat că toate navele străine care vor să pescuiască în zonele Mării Chinei de Sud revendicate de China trebuie să primească aprobarea sa. Şi asta în ciuda faptului că multe dintre aceste ape fac parte, în conformitate cu normele dreptului internaţional, din zonele economice exclusive ale statelor vecine. Mai mult, pe tot parcursul anului trecut, China a investit masiv în crearea de insule artificiale, impunând noi realități teritoriale care, în timp, pot schimba geografia controlului în Marea Chinei de Sud. Așadar, care este strategia Chinei? „Beijingul vrea să evite un conflict, dar în același timp vrea să-și atingă obiectivele de securitate. Și are o metodă: pe de o parte, vedem o acumulare graduală de mici schimbări teritoriale în Mările Chinei de Sud și Est, ca și cum ar felia un salam, dar prin care își extinde treptat zona de influență; pe de altă parte, Beijingul dezvoltă capabilități militare gândite să protejeze aceste acumulări și să facă imposibile presiunile pentru reîntoarcerea la statu-quo ante”, ne-a spus Robert Haddick, autorul unei noi cărți publicate în septembrie (Fire on the Water: China, America and the Future of Pacific). De ani buni China investeşte masiv în tehnologii antiacces, căutând nici mai mult, nici mai puţin decât anularea supremaţiei deţinute de SUA în imediata sa proximitate. Intenţia sa este de a ţine fizic la distanţă America de o virtuală străinătate apropiată chineză, forțând astfel propria sferă privilegiată de interese geopolitice.

Pe termen lung, pentru a evita deznodământul capcanei lui Tucidide, „niciuna dintre părți nu ar trebui să se lase condusă de temerile cele mai negre în relația cu celălalt. Pentru că în acel moment se va ajunge la ceea ce literatura relaţiilor internaționale numește dilema de securitate, la jocul de sumă zero, care tinde să genereze conflict, indiferent de obiectivele reale ale celeilalte părți. Cel mai important este să încercăm să redresăm această problemă de suspiciune mutuală”, consideră fostul subsecretar de stat Jim Steinberg. În același timp, însă, este important ca Washingtonul să demonstreze credibilitatea sistemului său de descurajare, pentru a evita istoria războiului din Coreea, când Nordul nu a crezut în determinarea Statelor Unite de a veni în apărarea Sudului. Este o lecție importantă deopotrivă pentru Asia, dar mai ales pentru Europa de astăzi.


 Nave ruseşti şi chinezeşti în cadrul unor manevre militare comune (mai 2014)





















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu