Charlie qui vit

Doru Buşcu

Ieri îi cumpărau treizeci de mii de francezi, azi îi citesc cinci continente. Spiritul lor și lipsa lor de măsură sînt acum mai vii ca miercuri dimineață, înainte de împușcături. Iar pentru asta n-a trebuit decît să moară.

Ca operațiune de marketing negru, masacrul de la Charlie Hebdo și-a depășit așteptările. Revista va vinde un milion de exemplare. Wolinski, Cabu, Charb, Tignous și ceilalți rîd. În plus, și-au organizat cele mai mari funeralii din istorie. Dintr-un foc, cum s-ar zice.

Charlie Hebdo a fost o legendă a Franței, acum e un mit al planetei. Ca să înțelegi ce i-a împins pe acești oameni spre limitele unei meserii care seamănă cu dresura de cobre, trebuie să pui în aceeași oală instinctul cartezian francez, Parisul anului ’68 și drama postcolonială a Franței. Să adaugi umorul tăios a trei generații de artiști atei și să lași totul la fiert cinci decenii.

Cei dispăruți, ca și cei rămași, sînt vedetele de nișă ale stîngii radicale. Liberi, talentați și iconoclaști, dispuși să pornească orice război care ar putea vindeca societatea, jurnaliștii-caricaturiști de la Charlie Hebdo au vaccinat o mică parte a poporului francez contra prostiei, intoleranței și resemnării.

Au atacat cu desene și cuvinte tot ce le-a căzut în bătaia creionului, de la politică la religie și de la instituții la mentalități. Președinți, miniștri, rabini, mullahi, ayatollahi, episcopi – toată fauna care joacă de obicei în dezavantajul societății a fost călcată în picioare cu metodă.

Cînd Papa a făcut gafe, Papa a încasat-o. Iisus a jucat în caricaturi pentru care, acum două milenii, și Apostolul Pavel ar fi fost ucis. Au fost desene teribile cu evrei, cu Dalai Lama, cu budiști și cu toți șefii de stat ai lumii. Cînd i-a venit rîndul lui Mahomed, Mahomed a prins pagina întîi.

Oamenii ăștia au trăit, au desenat, au scris, au rîs și au murit în țara lor, respectînd legile ei și bizuindu-se pe acele valori care țin în viață lumea civilizată. Au murit în picioare, asumîndu-și cumva această posibilitate de a muri, într-un fel pe care n-ai să-l întîlnești în meseriile de politician, de episcop sau de terorist.

Legenda spune că nici lui Molière nu i-a fost ușor cu moartea. Fiind comediant, Biserica catolică a Franței l-a excomunicat pentru imoralitate și n-a permis să fie îngropat într-un cimitir. Dar Ludovic al XIV-lea, care îi gusta umorul, a stabilit că puterea Bisericii coboară doar pînă la doi metri sub pămînt și a permis rudelor să-l îngroape mai adînc.


Puterea islamului se arată, iată, ceva mai mare. Charlie Hebdo a fost îngropat și mai adînc, în memoria a sute de milioane de oameni. Iar de acolo continuă să rîdă.