Caracatiţa
pesimismului
Bogdana
Elena Simionescu
Mă
uit la tine, dar nu vreau să-ţi sorb lacrimile,
Mi-ar
ofilii florile zâmbetului.
Din
ochii tăi văd, torţele aprinse ale regretului,
Care
ating rănile unor tristeţi.
Chipul
ţi-l văd plin de mâlul melancoliei,
Glasului
i s-au putrezit frunzele vorbelor.
Văd
în tine, caracatiţa pesimismului,
Cum
de ai lăsat-o să te înrobească,
Nu
înţeleg cum o laşi să-ţi sufoce optimismul?
O
tentaculă îţi tot strânge zâmbetul, egoistă,
Alta
îţi plesneşte liniştea lăuntrică,
Privesc,
acum, o tentaculă, se crede amfitrioană,
Dar
este infatuată, arogantă cu orice gând bun ţie.
Încerc
să te ajut, să învingem caracatiţa manipulantă,
Însă
nu o să pot, fără înţelepciune şi dorinţa ta!
Degeaba
eu vreau, dacă tu nu vrei şi nici nu încerci.
Îţi
dai seama câte clipe de zâmbet, de bucurii ai pierdut
Din
cauza acestei caracatiţe??
Nu
ea, este vinovată, că este în tine!
Tu,
doar tu, eşti prieten(ă) vinovat(ă)!
Nu
îţi mai trebuie duşmani, că îţi eşti singur(ă),
Dacă
tot nu renunţi la caracatiţa pesimismului!
Nu
mai spune, că nu poţi, nu te cred,
Mai
ales că nici nu ai încercat.
Gata,
renunţa la ea, bucură-te din plin de viaţă,
Da,
înţeleg îţi este grea, dar nu te înţeleg de ce ţi-o faci şi
mai grea?
Ce
spui, vrei să redevii un chip luminos
Şi
un suflet mult mai liniştit?
Spune-mi
cât de mult ţii la sufletul tău?
Ţii
mult!? Atunci, redevino optimist(ă)! Zâmbeşte, chiar acum!
Nu
ai timp să stai cu această caracatiţa în minte şi în suflet!
Prin
zăpezi aş vrea, iubito…
Sandu
Cătinean
Prin
zăpezi aş vrea, iubito
Să
alerg să te-ntâlnesc
Surâzând
să-mi cazi în braţe
Cu-un
oftat dumnezeiesc
Să
plutim deasupra lumii
Prin
fuioare să mă nărui
Şi
topit de-al gurii-ţi geamăt
În
săruturi calzi să stărui
Fulgii-mi
pară aripi albe
Ochii
tăi, fiori arzând
De
m-or îngropa nămeţii
Numai
tu să-mi fi în gând
Cerul
tremure de spaime
Viscolească-mi
totu-n cale
Eu
s-ascult din vifor aspru
Numai
gândurile tale
Doar
să te iubesc, iubito
Ăsta-i
singurul meu gând
Prin
zăpezi şi prin vântoase
Treacă-mi
anii rând pe rând
Apoi
crească-mi aripi albe
Tot
iubindu-te într-una
Că
de-or fi nămeţi cât munţii
Ne-a
primii în gazdă luna
Şi-n
cojoc cu raze albe
Ne-a-mbrăca
iubita lună
Cât
va sta prin munţi stihia
Nu
ne pese de furtună
Căci
ţi-oi da sărut fierbinte
Peste
buzele-ţi aprinse
De-om
uita de tot de iarnă
Şi
de vieţile prea ninse…
Prin
zăpezi aş vrea, iubito
Cât
mai sunt să te-ntâlnesc
Nici
de viscol nu-mi mai pasă
Tu-mi
eşti vară cât trăiesc…
prin
văi şi lunci despre iubire
Adi
Filimon
undeva
nişte trupuri proaspăt spălate
flutură
pe frânghie şi tu mă sperii
ca
să nu cred că e prea triller
apoi
râzi ca şi cum era doar o imagine
decupată
dintr-un spaţiu abject
eu
nu cred în bărbaţii care se îndrăgostesc
subit
de ceva nedefinit
prin
fumul de ţigară toate pisicile
sunt
la fel
încearcă
să aflii cum e să pui altceva
în
locul imaginii decupate
să
mă inviţi
în
lumea ta din bucăţi din vieţile altora
pentru
că tu eşti eşti prea simplu şi ieftin
să
poţi cumpăra clipe din care să compui
o
imagine numai a ta înrămată în laturile
vieţii
pe care
o
trăieşti în numele altcuiva necunoscut
şi
care îţi poartă numele ca pe-o haină
de
firmă cam demodată şi foarte uzată
nu
te-aştept pentru că timpul
e
prea preţios pentru mine
numai
tu poţi învinge inerţia şi poţi
să
ieşi din trupul aceluia ce te ţine captiv cu voia ta
pace
ţie omule din alt om
se
întrevăd zorii iar eu trebuie să plec
să
te las ca să-ţi speli bine trupul
şi
să-ţi netezeşti inima
CUTREMURĂ-SE
DUMNEZEU ...
Raul
Constaninescu
Motto
:
În
grădina raiului
Șade-Adam
cu Eva lui ...
(colind
)
Sus
la poarta raiului
bate-adam
cu eva lui ...
cu
pumnii bate-adam,
nu
se mișcă neam nici ram ...
atinge
eva cu piciorul,
cutremură
vieții izvorul ...
bat
cu frunțile-amândouă,
raiul
se prefiră rouă;
bat
cu inima și gândul,
se
cutremură pământul ...
cuvânt
și taină scriu mereu,
se
cutremur' Dumnezeu,
de
dor și patimi nespuse,
trimițându-te
din nou, Isuse !
Ştiu
cine sunt
Luiza-Adriana
Grama
Ştiu
cine sunt acum, ştiu cine-am fost,
Dar
ce va fi de mâine mai departe
Doar
bunul Dumnezeu o poate şti
Şi
îngerii ce stau ascunşi în noapte.
De
flori au parte numai cei ce mor
Iar
fluturii trăiesc numai o vară,
Tăcerile
uitate nu mai dor
Şi
aşteptarea nu mai înfioară.
Acolo
sau aici sunt tot la fel
Vie,
ardentă, nu mică păgână
Captivă
într-un loc, de-un veac stingher,
Ce
ţine-n mână veşnica ţărână.
Eu
flote din hârtii nu construiesc
Căci
efemeră-i apa ce le ţine
Şi
nici deşertului nu dăruiesc
Cetăţi
de vise albe şi suspine.
De
mai visez în taină uneori
Cetăţile-s
închise pe vecie
Şi
în zadar şi-o mie de cocori
Şi-ar
duce zborul către veşnicie.
Eu
sunt aici şi-aici am fost mereu
Fără
răspuns şi fără întrebare
Plutind
pe câte-un val când mi-a fost greu,
Statornică
cetate în vâltoare
Nu
mă mai caut căci ştiu cine sunt
De
valul meu corabia se teme
Căci
cu un singur gest, cu un cuvânt,
Sunt
iar ca ploaia la-nceput de vreme.
Reducerea
la absurd
Ovidiu
Vasile
tu
dormi
din
leneveala levantină ies
plutind
la suprafață
efiigii
ce-ți consumă în exces
identități
și viață
auzi
cum
se exprimă infantil în vers
ecouri
de manele
în
noul cult al statului din mers
și-al
falsului din ele
și
vezi
cum
totul se reduce la absurd
valoarea
se disipă
iar
stângu-n drept lovește mut și surd
din
spirit de echipă
tu
știi
că
banul ți se investește inutil
în
capete pătrate
iar
cetățeni onești își fac umil
cumpărături
în rate
și
simți
că
nonvalori tunate curg hemoragii
în
minți mai odihnite
și
valul îți aduce din pustii
slogane
ipocrite
poate
gândești
c-om
fi fost blestemați așa
să
ne mănânce vidul
și
numai entități ce se divid cumva
să
fie individul
apoi
te rogi
prefigurând
cavoul conștiinței ancestrale
ca
timpul să ne-ajute
delimitând
în stări materiale
origini
și ființe revolute
dar
stai
și-aștepți
ca melcul întortocheat în piatră,
ca
Oul lui Columb
să-ți
încresteze alții greșelile din vatră
în
mințile de plumb
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu