În prezența Marelui Dispărut

TRAIAN UNGUREANU

Aniversările lasă în urmă o istorie slăbită. Cine nu vrea să rătăcească firul ar face bine să se ferească de istoria cu orar fix a aniversărilor. Discuția în jurul celor 25 de ani trecuţi de la „dispariţia” comunismului explică de ce.

S-a stins cu adevărat și, dacă da, când a plecat dintre noi comunismul? Punctul terminus e cel puţin discutabil. A căzut co­munismul odată cu Zidul Berlinului - aşa cum spune, cu voce de ma­nual, consensul ani­versar? Ar trebui să ştim că, spre deosebire de istoria reală, memoria colectivă preferă simbolistica exemplară și spectacolul de stradă. Căderea Zidului a împreunat memorabil emoția evadării și spectacolul fizic al stavilei străpunse. Însă comunismul nu s-a prăbuşit atunci.

La data căderii Zidului, comunismul era, deja, infirmat structural. Sistemul fusesese învins, de sus până jos, în Polonia. Nu după un incident miraculos, nu după o zi de grație, ci după aproape 50 de ani de rezistenţă civilă şi spirit catolic. Zidul n-ar fi căzut fără victoria profundă a polonezilor, organizați într-o societate neoficială, paralelă și numeroasă. La sfârșitul anilor ’70, rețeaua Solidarność aduna 10 milioane de oameni și anula astfel argumentul legitimității populare pe care se sprijinea propaganda oficială. Comunismul a fost scos din scenă cu mijloace popular-naturale doar în Polonia. Restul ține de o istorie iluzorie sau simbolică.


Mai toată lumea crede că poate vorbi dintr-o suflare despre „dispariţia” comunismului. Formula e de înțeles, pentru că, într-adevăr, ceva important s-a întâmplat cu comunismul, la sfârșitul anilor ‘80. Însă concluzia radicală după care comunismul s-a făcut nevăzut e, mai curând, o dorință. Nimic nu dispare fără urmă în sau din istorie.

În Occident, formula a prins pentru că a făcut din Est o ilustrare convenabilă a aşa-numitului „sfârşit al istoriei” din teoria lansată de F. Fukuyama. Odată dat dispărut, comunismul a scutit puterile occidentale de decizii menite să garanteze lansarea neîngrădită a democrației. Declarat defunct, comunismul a rămas o realitate istorică și existențială prea puțin înțeleasă. Cercetările de profunzime s-au demodat rapid. Pe scenă au apărut cifrele; indicatorii folosiți pentru a măsura progresul fostelor societăţi comuniste. PIB-ul, numărul de partide şi procentajul de înnoire a legislaţiei au devenit suficiente.

În Est, „dispariţia” comunismului a permis fostei clase dominante o mişcare uluitoare. În termenii cei mai reali, clasa dominantă s-a mutat dintr-o epocă în alta şi a rămas, totuşi, acasă, în zona de comandă a economiei, administraţiei şi a sistemului politic.

Cazul României e cu atât mai interesant, cu cât a pornit bruiat de un mare handicap de percepție și concepție. Istoriogra­fia românească a atins punctul 1989 înglodată în mania revoluţiilor, care ar fi pus cruce, în serie, vechilor regimuri. Urmând până la paranoia o tentație mai veche, istoricii regimului comunist au descoperit şi colecţionat, pe drum, un număr ridicol de revoluţii. Festivalul revoluționar român cuprinde: Răscoala lui Horea (declarată, la un moment dat, revoluţie), Răscoala lui Tudor (botezată tot revoluţie), mai cunoscuta şi autentica Revoluţie de la 1848, lovitura de stat din 23 august 1944 (botezată, mai întâi, insurecţie şi avansată, apoi, la gradul de revoluţie) şi, în sfârşit, cunoscuta lovitură de stat din 21 decembrie 1989 (propulsată instantaneu la rangul de revoluţie). E enorm pentru o ţară care îşi poate observa bine continuităţile şi mai greu discontinuitățile. Dincolo de caricatură, ușurința cu care istoria românească dispune de revoluții ridică o problemă serioasă. Mitologia revoluțiilor a împins percepția publică spre tipare de gândire magică. În această logică, un eveniment miraculos sau un personaj epocal suspendă mersul istoriei, provoacă o răsturnare bruscă și dă o șansă curată noului. De aici obișnuința de a confunda o revoluție cu imaginea ei. Tot de aici frecvența cezarismului de provincie, care n-a încetat să furnizeze șefi de stat în ultimii 150 de ani. Pe baza acestui model, istoria mo­dernă a României a dezvoltat două constante: imitația și expectația. Cu alte cuvinte, radierea trecutului a dat acces la scurtătura spre modernizare prin sincronizare, o situație din care societatea a reținut dreptul la așteptări enorme. E poate cazul să înțelegem că tema „modernizării” e un ecou târziu al sincronismului care a bântuit comic și academic secolele XIX și XX.

E, de altfel, ciudat că ideea de post­comunism a făcut carieră într-o lume care sărbătorește la intervale regulate „dispariții” de regim. Argumentul invocat, în genere, pentru a demonstra ruptura de comunism e consolidarea sistematică a democrației în ultimii 25 de ani. Însă cei ce folosesc acest argument pun automat semnul egalității între democrație și organizarea de alegeri libere. Cu această definiție, democrația nu presupune neapărat schimbarea raporturilor interne de putere. Altfel spus, democrație poate însemna alegeri de alt fel, cu o societate de același fel. Pentru clarificare, se poate folosi marea inovație tehnică a societăților post-comuniste: apariția unui pachet de operații care pune la lucru rețele administrative, medii de informare și statistici de mare detaliu. Rezultatul e o știință aparte care permite controlul avansat asupra alegătorilor și planificarea rezultatelor votului liber. Această tehnică, exercitată cu mare pricepere de toate partidele și instituțiile media, e una dintre cele mai triste trăsături ale regimurilor postcomuniste. O algebră neagră care conservă structuri de putere primitive.


Discuția onestă despre „dispariția” comunismului scoate la lumină prelungirea și diversificarea unor tipare foarte vii în comunism. Nu toate au fost inventate atunci. Trecutul nu e o succesiune de epoci fără legătură, iar România nu a fost niciodată cu totul altceva. Însă multe dintre constantele negative ale istoriei românești au fost cimentate în comunism și au trecut de acolo în postcomunism. Suntem copți pentru un nou Caragiale: mai întunecat, mai confuz, mai mizer. Cel vechi se face vinovat de prea multă cultură și literatură. Ne-am mulțumi cu Ilf și Petrov, odată ce rescriu, sub titlul Doișpe scaune.

Dacă e să pornim cu cea mai stridentă dintre prelungirile trecutului, atunci e vorba de obsesia titlurilor. Marea majoritate a figurilor de decizie, între care un procent uluitor de politicieni, e dependentă de încoronarea academică. Toată lumea vrea să aibă doctorat, să fie profesor universitar, să semneze tratate. Nărav vechi. Puțină lume mai ține minte că Elena Ceaușescu a devenit membru al Academiei Române încă din 1974. Aceeași sete de titluri domină după 25 de ani. De la primul ministru Victor Ponta la miniștri, primari și deputați, toată lumea e doctor în baza unei lucrări furate. Bineînțeles, furnalul de doctorate n-ar fi funcționat fără falsificarea prealabilă a universităților. În România, numai așezările fără gară și spital sunt lipsite și de Universitate. Doctoratele sunt, însă, parte a unei aspirații mai largi: nevoia de legitimitate. Toată lumea vrea să fie cineva. Exhibiționismul e un sport social fără rival. Mașini opulente, femei de vitrină, case care răcnesc de bogăție, haine „de firmă” sunt expuse cât mai vizibil, pentru a da identitate și calibru.

După o lungă perfecționare în comunism, slugărnicia a aterizat perfect în postcomunism. În mediile politice, oricine s-a ales cu un titlu de conducere e întâmpinat cu „domnule președinte” și cu o suită extraordinară de manevre de îmbunare. În partide, universități sau companii domnește arta feroce a intrigii, calomniei și prostitu­ției (exercitată, uneori, la propriu). Ușurința cu care o persoană se vinde a supraviețuit fără pierderi regimului comunist. Presa și eșaloanele de partid gem de tineri care aleargă după șansa de a se vinde celui ce plătește sau lansează o carieră. Un alt calc perfect comunist e proeminența șocantă a serviciilor secrete, interceptărilor, stenogramelor și a dezinformării dirijate prin presă. După 25 de ani de reforme și presupus control civil, tentația de a influența sau conduce prin mijloace subterane e aproape neatinsă.

Dar cea mai serioasă prelungire a comunismului în lumea nouă e continuarea eroziunii generale a valorilor. România păstrează, încă, handicapul care o ține de mult în afara direcțiilor de dezvoltare occidentale. Degradarea învățământului și a limbii au consolidat o educație esențial negativă. Declinul școlii, mascat în comunism de accesul gratuit la învățământ, s-a ramificat după 1989, odată cu multiplicarea școlilor și universităților de carton. Impostura, frauda și ignoranța au devenit motoare de pregătire și scot în afara competiției generații în serie, asta dacă nu le trimit în afara țării.


Primii 25 de ani necomuniști sunt o istorie mai incomodă decât presupune o aniversare festivă. Nu totul e negativ. Noi libertăți - pornind cu circulația în afara țării - sunt o realitate. Sectorul economic privat e viu, deși nu poate dicta. Agricultura a făcut un salt tehnologic formidabil, dar e controlată de o subnomenclatură politică lipsită de export brut. Dincolo de detalii, raportul fundamental care dă natura societății vine din comunism și a fost recolorat fără să-și schimbe substanța. Grupul dominant comunist și-a secretat succesiunea și menține controlul asupra bugetului, informațiilor și administrației. Toate țin la picior o parte prea mare a societății.