marți, 27 ianuarie 2015

Interviu. Andrei Oișteanu despre legionarismul lui Eliade, asasinatul neelucidat al lui Culianu și ortodoxism în zilele noaste (I)


Magda Grădinaru



Trecutul legionar al lui Mircea Eliade l-a despărțit atât de discipolul Ioan Petru Culianu, cât și de cel de care l-a legat o extraordinară prietenie de tinerețe, evreul Mihail Sebastian. Recrutat în Mișcarea Legionară de Radu Gyr, Eliade este, încă, obiect de controverse în Israel, acolo unde s-a vehiculat chiar ideea de a-i fi etichetate cărțile cu textul scriitor antisemit. Cu toate acestea, derapajul din tinerețe, neasumat public vreodată, nu i-a contaminat opera de istoric al religiilor, spune Andrei Oișteanu. De altfel, problema legionară nu este o problemă doar a lui Mircea Eliade: este una a generației interbelice, una a Bisericii Ortodoxe, care nu a condamnat legionarismul din interiorul ei și, iată, a devenit una a Administrației Prezidențiale, care a comis imprudența de a decora un fost deținut politic, care și-a asumat în ultimii ani simpatii legionare. Mai mult, îi regăsim pe legionari chiar și în dosarul asasinării lui I.P. Culianu la Chicago, în 1991, după ce acesta criticase deopotrivă neocomunismul instalat la București după Revoluție, dar și legionarismul, pe care îl numea un Ku Klux Klan ortodox.





Magda Grădinaru: 
Domnule profesor Andrei Oișteanu, ați reeditat recent, la editura Polirom, un volum consacrat relației dintre Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu. Îl intitulați “Religie, politică și mit”. Pornind chiar de la triada din titlu, ce îi leagă și ce îi desparte pe cei doi?

Andrei Oișteanu: 
Îi unește fiecare termen din această triadă. Bineînțeles, istoria religiilor, bineînțeles, mitologia comparată, dar și politica, politicul care a irumpt în viața lui Eliade, cu toate că Eliade a fost un propovăduitor al boicotării istoriei. Istoria terorizează comunitățile tradiționale, istoria noastră, liniară și non-mistică și ca atare istoria aceasta trebuie boicotată, pentru a trăi într-un timp ciclic și repetitiv, care se auto-generează. De asemenea, politicul a irumpt și în viața și chiar moartea lui Culianu. În viață, pentru că iată a fost hărțuit de un ofițer de Securitate, pe numele său Ureche, un tip cu o celebritate negativă în istoria României, și predecembristă, și postdecembristă, apoi fost fuga lui din România și participarea lui la ajutorarea disidenților din România, mai ales a grupului disident de la Iași condus de scriitorul Dan Petrescu, pentru că disidenții care erau de capul lor și care nu erau preluați de mass-media occidentale sau de cancelariile occidentale erau pierduți, puteau fi arestați, puteau să dispară. În fine, chiar asasinarea lui Culianu este un act politic. Eu încerc să demonstrez acest lucru în cartea mea. Aș vrea totuși să spun că,iată,vorbim de Ioan Petru Culianu în ianuarie 2015, el s-a născut în ianuarie 1950, deci el, dacă nu ar fi fost acest tragic act întâmplat pe 21 mai 1991, când a fost asasinat la Universitatea din Chicago, ar fi împlinit 65 de ani, ar fi fost în plină desfășurare a aptitudinilor sale formidabile, intelectuale, un om de o creativitate extraordinară.

Magda Grădinaru: 
Este I.P.Culianu ultimul mare erudit român?

Andrei Oișteanu: 
Eliade el însuși era un erudit, continuând generația lui Hașdeu, da, ar fi fost în această linie, un continuator de marcă. El a lăsat o hârtie în care își trecea proiectele, marile proiectele de cărți noi, printre care era una care numește “Istoria magiei”, alta care se numește “Istoria gândirii “, asta ne arată anvergura, ce ar fi fost el astăzi.

Magda Grădinaru: 
Totuși, în ce registru s-a produs ruptura dintre ei: academic, ideologic?

Andrei Oișteanu: 
Trebuie spus că nu a fost o ruptură totală niciodată. Au fost divergențe, polemici, unele explicite, unele implicite, dar nu s-a produs o despărțire totală. Au fost ambii piloni. A fost și o despărțire academică, profesională, aveau alt tip de manifestare ca istorici ai religiilor, aveau păreri diferite cu privire la aspecte esențiale din istoria religiilor, cum este evoluția șamanismului, mai ales a zonei pe care o putem considera ca intrând sub umbrela șamanismului. Eliade, mai conservator, oprea șamanismul strict la nordul Eurasiei, nordul Scandinaviei și Siberia. Culianu, mai inovator, mai creativ, a extins zona șamanismului și asupra vrăjitoarelor din Europa, asupra acromanților greci, asupra magilor persani. Până la urmă putem spune că este o problemă de terminologie ce definim noi că este șamanismul, este însă mult mai mult decât atât.


Mircea Eliade și Mișcarea Legionară: de la recrutarea de către Radu Gyr la despărțirea de Mihail Sebastian



Magda Grădinaru: 
Totuși, cel mai mare reproș pe care discipolul Culianu îl face maestrului Eliade vine în registrul politic.

Andrei Oișteanu: 
Bun, el a venit destul de târziu, și nu pentru că Ioan Petru Culianu ar fi avut ezitări în această privință, nu a avut. După opinia mea, l-am și cunoscut, dar i-am și citit toate textele, el este un democrat sadea, la egală distanță, adică era la fel de critic față de comunism ca și față de nazism. El a corespondat cu Eliade, s-au și întâlnit încă de când era student în București, apoi când a ajuns în Italia, s-a văzut cu Eliade în 1975 la Paris, în 1978 el scoate o monografie în Italia despre Mircea Eliade. Cam după aceea încep să apară întrebările.

Magda Grădinaru: 
Nu a știut I. P. Culianu de trecutul politic al lui Mircea Eliade?

Andrei Oișteanu: 
Nu, nu a știut cu siguranță. În primul rând, pentru că nu avea de unde. În România, toate aceste texte și reviste în care au apărut aceste articole care l-ar fi putut duce la această idee erau arestate în fondul S al Bibliotecii Academiei, S de la secret.

Magda Grădinaru: 
Iar Eliade nu și-a asumat niciodată trecutul legionar, așa cum a făcut-o Cioran.

Andrei Oișteanu: 
Eliade nu și-a asumat niciodată. Au început însă să apară articole care să amintească acest lucru. Primul impuls al lui Culianu a fost să își apere maestrul, dar pe urmă a început să primească, fie de la Roberto Scagno, fie de la Mac Linscoff Ricketts , care a venit special în București pentru a studia special aceste lucruri și a publicat o carte în două volume, “Rădăcinile românești ale lui Mircea Eliade”. A început să își dea seama că nu este în regulă. A început să îi pună întrebări. În epistolarul pe care doamna Tereza Culianu Petrescu l-a editat, în condiții excelente, se vede că discipolul îi pune întrebări incomode maestrului, iar maestrul evită răspunsuri directe. Într-unul dintre ele, chiar în 1978, el spune “nu te sfătuiesc să scrii despre relația mea cu Zelea Codreanu, cu Mișcarea Legionară, e foarte greu să refacem această istorie, pentru că nu avem documentele la îndemână, dar și pentru că noi privim acest fenomen post-Holocaust, după ce știm de marile orori care s-au întâmplat”. După Auschwitcz și Buchenwald, spune Eliade, noi nu mai putem fi obiectivi.

Magda Grădinaru: 
Dumneavoastră înșivă îi aduceți un reproș lui Eliade: faptul că nu a scris un rând în care să denunțe atrocitățile comise împotriva evreilor în România.

Andrei Oișteanu: 
Da. În niciun loc public. O face în câteva situații private: în scrisorile către Culianu, în scrisoarea către Gershom Scholem, care îi cere explicații în această privință, era în 1972, când Eliade împlinea atunci 65 de ani, iată, cât ar fi împlinit Culianu astăzi. Voia să îl invite la Ierusalim pentru a ține niște conferințe și pentru a-l face doctor honoris causa. Pentru Eliade era extrem de important ca anume la Ierusalim să pună piciorul și vorba lui.

Magda Grădinaru: 
Până la urmă nu s-a întâmplat.

Andrei Oișteanu: 
Până la urmă nu s-a întâmplat, pentru că răspunsul lui nu a fost convingător.


Emil Cioran, un “despletit legionar”, dar care și-a asumat, en passant, derapajul



Magda Grădinaru: 
Credeți că dacă Eliade și-ar fi asumat trecutul legionar, s-ar fi schimbat ceva? Ar fi fost altfel receptat în Israel, de pildă?

Andrei Oișteanu: 
E greu de spus. Din perspectiva asta trebuie să fii curajos ca să vorbești, trebuie să fii curajos ca să taci. E o dilemă. Eliade a ales-o pe aceasta: să nu răspundă și să nu vorbească, convins fiind că explicațiile sunt inexplicabile, că va pierde dacă va explica. Bineînțeles că o asumare, exterioară și interioară, ar fi fost de preferat. Cioran însuși a făcut-o în stilul lui, en passant, ludic. În 1990, el și-a republicat o carte sinistră. Din acest punct de vedere, Eliade nu se compară cu Cioran, Cioran a fost un despletit legionar și antisemit în anii ‘30. Cartea lui, “Schimbarea la față a României” este scandaloasă. El era despletit, în sensul că cerea, zice: îmi doresc o Românie cu populația Chinei și destinul Franței. Cam de aici pornea el în delirul său juvenil.

Magda Grădinaru: 
Pentru cei care nu au avut acces la prima ediție, cea completă, amintiți puțin despre ce era vorba în capitolele la care s-a renunțat.

Andrei Oișteanu: 
Avea un capitol despre evrei, pe care l-a scos complet, ca și alte părți masive din carte, dar a scris la începutul cărții un mic motto, un fel de notă asupra noii ediții, spunând că a eliminat câteva pagini din ediția inițială din 1936, pentru că ele au fost scrise într-un delir liric specific tinereții. O pune doar pe seama păcatelor tinereții și a nebuniei ei. Anunță acolo că nimeni nu mai are voie să publice decât această ediție. Putem spune că ar fi o recunoaștere, dar numai în stilul lui Cioran.

Magda Grădinaru: 
Astăzi avem acces și la documente, și la publicistica lui Mircea Eliade. A fost sau nu Mircea Eliade legionar? Și despre ce fel de legionarism vorbim?

Andrei Oișteanu: 
În primul rând trebuie spus următorul lucru: după opinia mea, a fost un derapaj al lui Mircea Eliade în contextul Zeitgeist-ului de atunci, al spiritului epocii. Era o epocă în care intelectualitatea, mai toată lumea, clasa politică, dar intelectualitatea mai ales, era despărțită în două tabere radicale: fasciștii și comuniștii. Parlamentarismul, democrația erau cuvinte de ocară în anii ‘30. Economia tocmai avusese un imens eșec prin criza din 1929 – 1933 și toată Europa era într-o confruntare între comuniști și fasciști. La noi au rămas, așa, câteva nume în cultura română, Rădulescu-Motru și Eugen Lovinescu, care au reușit să păstreze nordul pe busolă.

Magda Grădinaru: 
Ce-i fascina pe intelectualii tineri la legionarism?

Andrei Oișteanu: 
Îi fascina această repunere în discuție a profilului moral. Resimțeau o tară a identității românești și ideea asta de incoruptibili, de neînfricați, de morali pe care o propovăduiau în ideologia lor legionarii, de oameni care fac asasinate politice, dar rămân pe loc, nu fug, cum fac ceilalți.

Magda Grădinaru: 
Amintiți, în carte, despre felul în care legionarii s-au despărțit de “Miorița”, înlocuind-o cu “Balada Meșterului Manole”, ca simbolistică.

Andrei Oișteanu: 
Am o întreagă teorie în acest sens. Au considerat “Miorița” ca fiind un cântec al resemnării și pasivității. Cineva spune că ciobanul roman își pune mâinile pe piept și face poezie, în loc să pună mâna pe bâtă și să se bată cu agresorii, ratând, de fapt, fondul mito-ritual al baladei. Nu este o afirmație de la pagina Sex and Clowns de la nu știu ce ziar, așa a fost interpretată. În schimb, sacrificiul creator al Meșterului Manole a părut exemplar pentru legionari. Trebuie, însă, să spun că Eliade a avut acest derapaj, care este măsurabil în anumite articole ale sale, în anii ‘36, ‘37, dar nu are articole antisemite.

Magda Grădinaru: 
Există, totuși, acel articol publicat în revista Bunavestirea, în care, într-o propoziție, e drept, vorbește despre evrei. Nu știm sigur, Eliade nu admite, că acest text ar fi scris chiar de el.

Andrei Oișteanu: 
Putem fi siguri că e scris de el. El i-a spus lui Gershom Scholem că era un răspuns la ancheta “De ce credeți în biruința Mișcării Legionare”.  A fost publicat în 17 decembrie decembrie 1937, cu doar trei zile înainte de alegerile unde legionarii au obținut un scor foarte bun. Eliade știa ce face și în ce se implică. Într-adevăr, el zice acolo că satele din Bucovina și din Maramureș sunt invadate de evrei. Asta este infinitezimal față de ce făcea Bunavestirea.


Eliade, încadrat în Axa Ceahlăul



Magda Grădinaru: 
Întrebarea este dacă poți fi legionar cu jumătate de măsură. Adică poți simpatiza Legiunea Arhanghelului Mihail și să nu ai de-a face cu Mișcarea Legionară? Putem spune că Eliade a fost legionar?

Andrei Oișteanu: 
Putem spune că el a fost încadrat. Eu public aici un document, o colegă, Daniela Dumbravă, mi-a făcut rost de aceste documente din arhiva CNSAS, care păstrează arhiva Siguranței Statului.

Magda Grădinaru: 
A existat o adeziune oficială a lui Mircea Eliade la Mișcarea Legionară?

Andrei Oișteanu: 
Da, a existat. La oanumită axă, Ceahlăul, și la un anumit cuib, iar omul care l-a recrutat a fost Dumitrescu Gyr, poetul Radu Gyr. Public acest document, chiar în facsimil, dar trebuie să spun că el a avut puterea să nu lase cele două domenii să se întrepătrundă. Publicistica sa politică și ideile sale politice, pe care le aflăm chiar și din anumite romane ale sale din epocă, din Jurnalul lui Sebastian, nu au lăsat ca asta să distorsioneze discursul ca istoric al religiilor.


Opera lui Eliade, contaminată de legionarism?



Magda Grădinaru: 
Există, totuși acest reproș, că opera sa, academică și literară, a fost infestată de legionarism. Îl amintiți pe exegetul francez Daniel Dubuisson, care spune că Eliade a încercat, în istoria religiilor, să fundamenteze ontologic antisemitismul. Pe de altă parte, Matei Călinescu găsește o legătură chiar în romanul Noaptea de Sânzâiene, care se serbeaza pe 24 ianuarie, ziua înființării Legiunii Arhanghelului Mihail.

Andrei Oișteanu: 
Sunt unele elemente în literatura lui din epocă, anii ‘30 – ‘40, dar nu și în istoria religiilor. Daniel Dubuisson greșeste flagrant, ca și Alexandra Laignel-Lavastine, care exagerează flagrant. Eu fac o scanare a operei de istoric al religiilor și observ că nu există contaminări de acest tip. Mie mi s-a părut un lucru important, pentru că dacă aruncăm la coș o anumită parte a publicisticii lui Eliade și observăm critic anumite opera literare, putem lăsa în picioare cărțile lui importante de istoric al religiilor.

Magda Grădinaru: 
În Israel, exista la un moment dat ideea de a pune o etichetă pe cărțile lui Eliade, “scriitor antisemit”. Cum este astăzi receptat Mircea Eliade în Israel?

Andrei Oișteanu: 
E bună întrebarea, mă bucur că mi-ați pus-o, pentru că peste câteva zile sunt invitat la Târgul de carte de la Ierusalim, unde îmi voi prezenta cartea într-o dezbatere cu profesorul Moshe Idel de la Universitatea Ebraică din Ierusalim. Israelienii, pe bună dreptate, au o susceptibilitate în această privință, sunt sigur că va fi o dezbatere cu scântei. Dacă generația lui Gershom Scholem a ratat impunerea lui Mircea Eliade ca istoric al religiilor în Israel, din cauza derapajului legionar, a venit o altă generație, a lui Moshe Idel, discipol al lui G. Scholem, Leon Volovici și, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă eu însumi, care încearcă să spargă acest blocaj și să propună o privire critică acolo unde trebuie o privire critică și una laudativă, pozitivă, asupra operei de istoric al religiilor. Nu s-a pus niciodată această etichetă, s-a propus doar, au apărut unele recenzii critice, într-una dintre ele era această propunere. A intervenit Leon Volovici, care a scris la rândul lui într-un ziar important, Haaretz, o replică, pe ideea că astfel de lucruri nu se fac în secolul XXI.


Serviciile secrete românești trebuie să clarifice dosarul asasinării lui Culianu



Magda Grădinaru: 
Îi regăsim pe legionari, iată, și în asasinarea lui Ioan Petru Culianu, în toaleta universității de la Chicago. Ipoteza cea mai puternică este aceea a unei colaborări, în privința asasinatului, între neo-legionarii români din Statele Unite și fosta Securitate din primii ani de democrație românească. Culianu primise amenințări de la o asociație neo-legionară, Fiii lui Avram Iancu.

Andrei Oișteanu: 
M-a preocupat dintotdeauna acest asasinat, nu neapărat ce persoană, ci cine a fost în spate, cine a pus la cale acest asasinat sinistru.

Magda Grădinaru: 
Să ne amintim contextul: suntem în 1991, Culianu critică constant regimul neo-comunist, cum îi spune, de la București, îi critică și pe legionari, pe care îi numește Ku-Klux-Klan ortodox, vorbea de o convertire la mozaism, era logodit cu o evreică.

Andrei Oișteanu: 
Mai e ceva. Cu exact o lună înainte de asasinare, în aprilie 1991, el este desemnat cumva de exilul românesc din SUA să îl întâmpine pe regele Mihai și să îl asigure de sprijinul exilului pentru reîntronarea sa în România. Ținem minte că regele Mihai era atunci o sperietoare masivă. Erau multe voci care criticau regimul cripto și neo-comunist al lui Iliescu, multe voci care îi criticau pe legionari și pe comuniști în egală măsură, erau multe voci care clamau revenirea regelui Mihai pe tronul României.

Magda Grădinaru: 
De unde întrebarea: a fost folosită asasinarea lui Culianu ca un exemplu?

Andrei Oișteanu: 
Asta e una dintre soluțiile pe care le dau eu. A fost un asasinat exemplar, de genul: alegem pe cineva foarte vizibil, foarte bine plasat din punct de vedere moral, profesional, profesor la Universitatea din Chicago, discipol al lui Mircea Eliade, facem un gest care să spună “cine face ca el, ca el va păți”. Nu atât dispariția lui Culianu îi interesa, cât degetul arătat către foarte mulți.



va urma
















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu