Comunismul n-a existat?

Tudor Călin Zarojanu

În decembrie 1989, la 33 de ani, ştiam foarte puţine despre comunism.

Ştiam ceea ce mi se întîmpla mie şi celorlalţi români. Nu aveam apă caldă aproape niciodată, deseori nici rece, iarna nici căldură (am avut 16 grade în casă şi 6 la birou – în sediul central al unii minister!); lumina se oprea mereu şi pentru lungi perioade, făcînd frigiderul să curgă şi pe noi să bîjbîim cu lumînările sau lampa de gaz; nu se găsea aproape nimic de mîncare şi pentru ce se găsea trebuia să stai la coadă cu orele şi să prezinţi buletinul sau cartela; nu se găsea aproape nimic din nimic – de la haine la benzină – şi ce se găsea era de proastă calitate; blocurile erau adevărate dormitoare comune, cu instalaţii, izolări şi finisaje dezastruoase; practic nu exista presă; eram sufocaţi de o propagandă imbecilă, pe toate căile şi în toate locurile, mergînd pînă la pancartele de pe marginea drumului care clamau – în sistemul „gura păcătosului…” – „Să trăiască libertatea, pacea şi securitatea!”, după cum în supraaglomeratele mijloace de transport în comun, cu oameni atîrnînd pe scări, un afiş recunoştea involuntar: „Conducătorul are drept de control”…; Partidul, Securitatea şi Procuratura ajunseseră pînă în patul românilor şi o întrerupere de sarcină putea însemna moartea, puşcăria sau un copil tarat; nu prea puteai ieşi din ţară, uneori nici în URSS; Occidentul – inclusiv şi mai ales oameni din Est evadaţi acolo – protestau faţă de încălcarea drepturilor omului dincoace de Cortina de Fier; în fine, ştiam – extrem de vag, extrem de puţin – despre existenţa în ţară a unor disidenţi care au încercat ceva.

Ştiam lucrurile astea şi toate celelalte pe care le trăiam din plin, sufocant, copleşitor, zi de zi, ceas de ceas şi-n proporţie de masă.

Ştiam şi cîte ceva despre trecutul recent, despre trecerea bruscă, brutală, forţată, de la capitalism la socialismul de sorginte comunistă: că noul sistem a fost „importat” şi impus; că la mijlocul deceniului cinci PCR era compus dintr-o mînă de oameni care nu reprezentau pe nimeni; că anii ’50 sînt numiţi „obsedantul deceniu”, pentru că atunci s-au comis nişte „erori” şi „excese” despre care, după 1970, era voie să pomeneşti, sub umbrela atît de delicatei definiţii „Stîngismul – boala copilăriei comunismului”; ştiam că în acea perioadă au existat arestări abuzive, soldate cu puşcăria sau trimiterea la Canal; că s-a făcut cu forţa colectivizarea.

Şi cam atît. Aşadar, nu ştiam mai nimic despre comunism, ci doar despre unele dintre efectele lui – destul de bine în ceea ce privea prezentul, aproape deloc referitor la trecut.

Cele de mai sus şi cele de mai jos nu mă reprezintă doar pe mine. Nu sînt un caz particular. Este motivul pentru care ţin să fac publice aceste amintiri, pentru că socotesc că reprezintă un fenomen, important în tentativa de a înţelege revenirea României de la comunism la capitalism.

Particular cu adevărat este doar faptul că radioul din casa părinţilor mei nu prindea „Europa Liberă”. Înainte de a-mi pune sau nu problema unor opinii politice sau a bunei informări, m-ar fi interesat postul münchenez măcar pentru „Metronom”, pentru că eram – eu şi prietenii mei – frenetici consumatori de muzică bună. Dar trebuia să mă mulţumesc cu înregistrări – care de altfel circulau foarte bine, de la rolele legendarului Tesla B4 şi discurile de vinil (colegul meu Radu Popovici a avut în mînă „Machine Head” – Deep Purple la trei zile după ce Cornel Chiriac îi anunţase lansarea!) pînă la casete (Cristi Ocroş a avut primul casetofon, Sony, din gaşca noastră, instrument pe care în fiecare an, pe 18 septembrie, am ascultat, ani de-a rîndul, „Hey, Joe”, aprinzînd o lumînare pentru Jimi Hendrix).

E drept, în lipsă de „Europa Liberă”, tata asculta, în fiecare seară, pe tranzistorul japonez cumpărat din Franţa în prima şi singura lui ieşire în Occident, „Vocea Americii” (radioul cel mare nu prindea nici acest post).


Dar noi nu.

Noi, copiii, nu ascultam, deşi tata dădea volumul destul de tare. Auzeam, dar nu ascultam. O s-o spun tranşant: nu ne interesa.

Mă aflam, pe vremea aceea, la intersecţia a două grupuri de adolescenţi: cel al surorii mele (cu trei ani mai mare), în care eram acceptat, şi cel al meu. Chiar dacă existau inevitabile fluctuaţii de „personal”, pot vorbi despre două nuclee constante a cel puţin zece tineri, dar în total s-au perindat prin cele două găşti peste o sută pe care mi-i amintesc bine. Mediul nostru era cel intelectual, atît prin „origine”, cît şi prin preocupări. Cea mai mare parte a timpului ne-o petreceam bîntuind pe străzi şi vorbind despre cîte-n lună şi în stele, de la relaţii sentimentale pînă la „Estetica” lui Benedetto Croce.

Dar nu-mi amintesc să fi vorbit vreodată despre politică, despre Ceauşescu, despre Partid, Securitate, Est-Vest, războiul rece etc. Şi asta în ciuda faptului că o parte dintre noi călătoreau des peste graniţă, urmare a faptului că părinţii lor (taţii, mai exact) se aflau în diferite posturi la Madrid, Paris şi Moscova.

Nu, nu vă gîndiţi la frică. Nu aveam absolut nicio reţinere în a vorbi despre orice, mai ales între noi, copiii. Nici prin cap nu ne trecea că posturile respective ar fi putut fi unele duble sau de acoperire şi nu am primit niciodată niciun semnal de la părinţii noştri că ar trebui să evităm anumite subiecte despre anumite persoane.

Toate astea nu înseamnă că nu observam ce se întîmplă în jur (e drept, ne şi aflam, în anii ’70, în perioada cea mai relaxată a regimului) şi că nu ne raportam în niciun fel la autoritatea statului. Dar o făceam – mutatis mutandis – în acelaşi fel în care ne raportam la autoritatea părinţilor sau a profesorilor. Statul, sistemul, erau prezumate a fi factori de constrîngere, de reguli, de severităţi – cu care „luptam” exact atît cît simţeam nevoia, în fronda vîrstei. De pildă, am avut mai multe „meciuri” haioase cu Miliţia, care mai mult ne amuzau decît ne indignau. De altfel, chiar în acea vreme de „deschidere” picase celebra vizită a lui Ceauşescu în China şi Coreea de Nord, cu tot ceea ce a urmat, inclusiv miliţieni care te opreau pe stradă dacă aveai plete sau blugi. Se zvonea că unii tineri ar fi foşti tunşi cu de-a sila, dar n-am cunoscut niciun caz concret, drept care am tratat fenomenul ca pe o bizarerie tîmpită, care nu ne-a afectat în mod direct.

Fundalul acestei (non)atitudinii, baza lui, era – şi acum ajung la esenţă – (non)atitudinea părinţilor noştri. Nu vorbeam între noi despre lucrurile astea nu numai pentru că nu păreau să ne afecteze în mod direct, ci şi pentru că nu aflam aproape nimic de la părinţi, de la familie – nici măcar de la cei vîrstnici, care prinseseră în plin perioada interbelică, iar unii dintre ei, chiar rude apropiate, pierduseră averi prin naţionalizare. Nu ni se spunea mai nimic. De aceea, între altele, n-am ştiut mai nimic despre puşcăriile politice. Cîteva cazuri particulare şi atît de vagi încît nu rămăsesem cu impresia unor nedreptăţi punctuale. Nu ştiam, aşadar, DE CE ajunseseră oamenii în puşcărie, avînd chia îndoieli asupra nevinovăţiei lor… Şi, în orice caz, nu aveam absolut nicio imagine despre amploarea fenomenului. Sute de mii de oameni încarceraţi pentru o idee, sau nici atît, milioane de ani de condamnare, zeci de mii de morţi, nenumărate vieţi distruse!? – aşa ceva nu ajunsese la urechile noastre.

Nu ştiam nimic nici despre Ungaria lui 1956. Evident, am aflat despre Cehoslovacia lui 1968, dar atunci, dacă atîţia intelectuali maturi la ora evenimentelor au recunoscut ulterior că s-au lăsat păcăliţi de „revolta” lui Ceauşescu, ce-ar fi putut înţelege nişte copii de 12-15 ani!? Am înţeles că e ceva între „noi” şi „ei”, între România şi URSS, dar n-am avut reprezentarea semnificaţiilor de sistem şi, de fapt, n-am ştiut ce se întîmplase la Praga, ci doar că „au intrat ruşii”. O luptă militară, nu una ideologică!

Părinţii noştri, familiile noastre nu ne-au spus niciodată că ar fi bun comunismul sau Ceauşescu, dar nici că ar fi răi. Memoria mi-ar putea juca feste – şi, pe cale de consecinţă, aş putea comite nedreptăţi – dar sînt documentat: în vremea aceea notam în jurnalele mele, pe care le-am păstrat pînă azi, tot ceea ce mă interesa cît de cît, de la replici ale prietenilor şi scorurile pe seturi ale principalelor meciuri ale lui Ilie Năstase şi Ion Ţiriac, pînă la cronici personale ale cărţilor şi spectacolelor. Or – nu se găseşte acolo, în zeci de caiete, pe care le-am păstrat, scrise între 13 şi 19 ani, nimic despre comunism, nici de rău, nici de bine, iar Ceauşescu e pomenit doar în legătură cu urmările cutremurului din 4 martie 1977, respectiv cu retragerea echipei de gimnastică din Campionatul European, din cauza mînăriilor ruşilor, în toamna aceluiaşi an (se ştia  că a fost decizia lui directă).

Despre istoria modernă a României, 95% din puţinul pe care îl ştiam avea ca sursă ce ni se spunea la şcoală şi doar 5% familia şi anturajul. Nu ştiam regii României şi am aflat foarte târziu că unul dintre ei trăieşte! Chiar şi asta s-a datorat unei întâmplări: am aflat că o rudă plecată din ţară lucra la recepţia unui mare hotel american cînd, printr-o carte de vizită, s-a anunţat sosirea familiei regale. Însăşi sintagma „familia regală”, pe care o auzeam prima dată (pe la sfîrşitul anilor ’70, cred), mi-a sunat străin, ciudat, din alt veac. La fel, nu ştiam nimic despre marile familiile româneşti care au dominat Europa!

Tot pe-atunci, un prieten cu cîţiva ani mai mare, Nicolae Manu „Dody”, care se străduia să mă „educe” din mai multe puncte de vedere, mi-a pus în braţe Carta Drepturilor Omului, atrăgîndu-mi atenţia asupra celui referitor la libera călătorie. Am fost puţin emoţionat (Drepturile Omului erau cumva legendare, se vorbea despre ele fără a se şti prea bine ce conţine documentul – lucru rămas valabil pînă azi, de altfel!), dar nu speriat (dacă află cineva!?), nici foarte interesat. Mi-era clar că în România nu se respectă, detaliile mi se păreau mai puţin importante.

Mă opresc puţin să-mi trag răsuflarea. Nu e tocmai uşor sau plăcut să spun ceea ce spun şi ştiu la ce mă expun. De o parte, cei gata să exclame: „Vai!, dragă, cum n-ai ştiut tu toate astea, noi le-am ştiut, ascultam Europa Liberă în fiecare seară!” – fără a aduce în discuţie ce-au făcut dacă tot ştiau. De partea cealaltă, cei care – la fel ca vecinii lagărelor de concentrare naziste – sînt gata să jure că nu bănuiau de la ce e fumul crematoriilor, oameni cu care am toate şansele să fiu asociat.

În apărarea mea – pentru că, da, chiar simt nevoia să mă apăr, în primul rînd faţă de mine însumi – sînt tentat să invoc o conspiraţie universală. Acum câţiva ani, am aflat că această „conspiraţie” nu includea numai adulţi: o foarte bună prietenă din adolescenţă, plecată din ţară înainte de 1989, mi-a scris (în contextul discuţiei despre „Viaţa lui Corneliu Coposu”) că este nepoata lui Armand Călinescu!!

Ce-am trăit!? Unde am trăit? În jurul nostru erau oameni de-o calitate pe care n-o pot pune nicicum sub semnul întrebării. Am avut părinţi normali, de felurite profesii, toate intelectuale, cu care fiecare dintre noi – am motive să cred – vorbea despre aproape orice. De pildă despre religie (iar la slujba de Paşti întâlneam toţi vecinii de cartier). Dar nu despre politică. Nu despre istoria recentă. Nu despre gulagul românesc. Nu despre arestări, anchete, bătăi, crime. Nici măcar despre crimele din celelalte ţări ale „lagărului (cît de potrivită expresie!) socialist”.

Sigur, e uşor de explicat că era un mod de a ne proteja. Dar… Hai în copilărie, dar la 15, 20, 25 de ani!? La mijlocul anilor ’80 realitatea românească devenise atît de dură şi se vorbea atît de mult despre asta (şi prin bancuri, dar şi la modul serios, indignat) încît ce-ar mai fi contat dacă ni s-ar fi vorbit despre perioada interbelică, despre venirea ruşilor, despre instaurarea comunismului, despre anii ’50? Mai ales că acum era voie, apăreau cărţi despre acea perioadă – e drept, fără a spune nici ele de ce erau închişi oamenii, necum cît de mulţi!

Astăzi ştiu un răspuns parţial la întrebare, şi nu e unul comod. La un sfert de secol după decembrie 1989 şi în ciuda numărului mare de mărturii publicate, o parte a celor care erau adulţi în „Epoca de Aur”, dar abia majori în 1944, sînt confuzi încă privitor la ce s-a întîmplat în jumătatea de secol de comunism. Asupra lor, propaganda a lucrat destul de serios. Unii sînt nostalgici de-a dreptul, considerînd că fostul regim a avut doar unele imperfecţiuni, care ar fi putut fi evitate sau îndreptate. Alţii, chiar dacă în principiu condamnă perioada, au foarte mari reţineri (dacă nu de-a dreptul refuzul de-a crede) faţă de crimele regimului. Ei suspectează că deţinuţii politici n-au fost în nici un caz atît de mulţi cum se spune, că măcar o parte dintre ei erau totuşi vinovaţi şi că supravieţuirea lor n-a fost chiar aşa de dificilă. Mi-a fost dat să aud chiar: „Nu vezi ce bine arată, la vîrsta lui!” E vorba, desigur, de oameni care n-au avut pe nimeni dintre cei apropiaţi ajuns în puşcărie. În acelaşi timp, mi-e limpede acum că pentru foarte mulţi oameni din generaţia părinţilor mei luptătorii din munţi au fost, toţi, legionari, iar legionarii au fost, toţi (măcar potenţial), criminali, inclusiv poeţii, filozofii şi ceilalţi intelectuali de vîrf cu simpatii legionare. În fine, nu am nici o îndoială că mulţi din generaţia părinţilor noştri, poate chiar majoritatea, aveau despre chiaburi, moşieri şi industriaşi o părere destul de apropiată de ceea ce ni se preda nouă la şcoală.

Aşa stau lucrurile, şi asta explică multe. Nu ne-au vorbit aproape deloc despre crime pentru simplul motiv că nu prea le erau clare. După cum nu ne-au vorbit despre monarhia românească pentru că preferau republica, fie ea şi socialistă.

Cît despre cei mai vîrstnici, generaţia bunicilor, oameni care trăiseră vremuri fericite înainte de război, unii dintre ei mai „scăpau” cîte ceva, ceilalţi probabil se temeau s-o facă – nu atît teamă pentru pielea lor, cît pentru a noastră, plus teama că ar putea fi certaţi de către copiii lor.

Treizeci de ani mai tîrziu după adolescenţa noastră, istoria se repetă! Fundaţia Corneliu Coposu lansează un concurs de eseuri despre Senior. Aparent surprinzător, elevi din toată România răspund provocării şi creează adevărate pagini de literatură. Mărturisirile lor sînt însă cutremurătoare: dacă n-ar fi fost acest concurs (pentru care s-au documentat serios), n-ar fi ştiut nimic nu numai despre Coposu, nu numai despre deţinuţii politici, dar nici despre comunism! „Bunicii ne-au mai spus cîte ceva, dar părinţii nu”; „părinţii au pomenit uneori, în treacăt, şi nu neapărat negativ”! În aceste condiţii, nu e de mirare că – în conformitate cu un sondaj de anul trecut – 65% dintre cei născuţi după Decembrie 1989 consideră că înainte se trăia mai bine. Şi nu de mirare că o mare parte dintre adulţii din 1989 par să fi uitat cu desăvârşire cum trăiau.


Oare comunismul a n-existat în România? A fost doar o impresie, un vis (nu neapărat un coşmar, din cîte înţeleg!), o părere? Sau avem ceva de ascuns? Ceva imposibil de mărturisit?