Magda Grădinaru
Magda Grădinaru:
Pe cine interesa? Despre cine vorbim, despre fosta Securitate?
Andrei Oișteanu:
Cred că fosta Securitate, după perioada de două, trei luni de acomodări și de schimbări de uniformă și eventual de câțiva șefi, s-a reinventat sub forma SRI-ului, dar ea a fost organizația cea mai speriată de ce s-a întâmplat în România. În primul rând că vorbim de 1.100 de morți și 3000, 4000 de răniți, pe urmă vorbim de 45 de ani de teroare a securismului în România, fie în formele lui atroce, cu închisorile din ‘40, ‘50, fie de formele lui, tot atroce, de urmărire generalizată. Cred că atunci Securitatea s-a spart în mai multe facțiuni, cumva s-a privatizat și ea, cu diverse căpetenii, inclusiv la nivelul activiștilor.
Magda Grădinaru:
Cum au apărut acești neo-legionari care îl amenințau pe Culianu, Fiii lui Avram Iancu din Statele Unite?
Andrei Oișteanu:
Neo-legionarii și legionarii erau adunați în anumite puncte de pe glob, Munchen și Bavaria în Europa, nord-estul SUA și sud-estul Canadei, în marile orașe din zona marilor lacuri, acolo s-au întânit ei, urmele Mișcării Legionare au fost mai puternice. Ei au fost foarte folosiți, reevaluați și refolosiți, suntem în anii ‘80, când regimul lui Ceaușescu era național comunist, care era pentru reevaluarea lui Antonescu, pentru reevaluarea Mișcării Legionare, un naționalism deșănțat, elemente care au permis legionarilor să fie apreciativi cu Ceaușescu și invers.
Magda Grădinaru:
Totuși, cum vă explicați că FBI-ul nu a elucidat asasinarea lui Culianu?
Andrei Oișteanu:
Îmi exprim mirarea și în carte. Ori a fost înțelegere între cele două părți, română și americană, ori a fost o crimă perfectă, dar o crimă perfectă, într-o mare universitate, în plină zi… La ora 1 ziua, un glonte tras în ceafă, fără amortizor, cât de perfect poți fi, ca să dispari fără urmă? Portofelul a rămas. Monica Lovinescu, când a aflat, a spus că poate l-a ucis un student, pentru droguri, dar nu i-au luat portofelul.
Magda Grădinaru:
Cum arată dosarul de la CNSAS al lui Culianu?
Andrei Oișteanu:
Dosarul lui Culianu e un dosar mincinos, pentru că arată dezolant, este cu pagini lipsă, renumerotat. Cineva l-a aranjat. În al doilea rând, el se oprește la 1971, când el a plecat. A fost condamnat la închisoare în lipsă în țară. Noi știm sigur că a fost monitorizat și după aceea. În primul rând, când s-a angajat la Universitatea din Olanda ca lector de limbă și literatură română, ambasadorul României la Haga a protestat pe lângă Ministerul Educației din Olanda că angajează un dușman al poporului român.
Magda Grădinaru:
Amintiți la un moment dat de Securitatea a încercat să vă racoleze și pe dumneavoastră, în legătură tot cu Ioan Petru Culianu.
Andrei Oișteanu:
Era legată mai degrabă de niște aprecieri ale lui Mircea Eliade pe care mi le transmisese prin scrisori și Securitatea a simțit că ar fi adecvat să mă racoleze ca un posibil agent de rezistență pe lângă Eliade. Am refuzat și am văzut modul în care Securitatea a fost nemulțumită de acest refuz și de ofițerul care a ratat racolarea mea.
Decorarea lui Octavian Bjoza de președintele Klaus Iohannis, o eroare
Magda Grădinaru:
Pentru că am vorbit despre legionarism, facem o paranteză: recenta decorare a lui Octavian Bjoza de către președintele Klaus Iohannis a fost criticată, mai ales de comunitatea evreiască. Octavian Bjoza, fost deținut politic, a participat în ultimii ani la câteva comemorări legionare.
Andrei Oișteanu:
Am stat și m-am gândit. Nu numai că Bjoza a participat la comemorări legionare, dar a declarat că toată structura sa morală a fost forjată de legionarii pe care i-a întâlnit în închisori. A spune asta sau mai exact a spune doar asta despre legionari este mai mult decât un tablou incomplet, este un scandal. Dacă spui și alte lucruri despre legionari, să zicem că faci un tablou echilibrat. Cred că a fost o greșeală. Președintele a vrut să dea un semn, nu cred că președintele a fost de rea-credință, cred că nu a știut. Ar fi putut găsi o soluție, decora întreaga Asociație a Deținuților Politici.
Magda Grădinaru:
În același registru: aniversarea lui Mihai Eminescu a fost punctată de președinte, citând, trunchiat, dintr-un text de publicistică al poetului.
Andrei Oișteanu:
Gafa ar fi fost că articolul respectiv era un articol anti-liberal. Eminescu, știm că a fost un anti-liberal, un conservator înrăit, asta e, președintele a trebuit să facă acest slalom și să decupeze un text al lui Eminescu.
Magda Grădinaru:
Ar trebui să fie mai prudentă Administrația Prezidențială când e vorba despre astfel de lucruri?
Andrei Oișteanu:
Pentru asta sunt consilierii.
Magda Grădinaru:
Aveți încredere în echipa de consilieri coordonată de domnul Dan Mihalache?
Andrei Oișteanu:
Eu am semnat și un protest în privința alegerii domnului Mihalache în această postură, ca atare în domnul Mihalache nu am încredere. În privința celorlalți, să lăsăm timpul să decidă.
Magda Grădinaru:
Eminescu însuși face obiectul unei rupturi între Eliade și Culianu. Culianu scrie la un moment dat că Eminescu, dacă s-ar fi născut în secolul XX, ar fi fost un Zelea Codreanu Este prea dur, prea tranșant?
Andrei Oișteanu:
Cred că da. Antisemitismul lui Eminescu, atâta cât a fost, a fost unul strict economic, nu rasial, nu biologic. El era împotriva clasei de mijloc în general. Eminescu a avut o privire conservatoare a unui stat românesc. El vedea societatea românească având în vârf burghezi luminoși, elita țării, și talpa țării, muncitorii. Clasa de mijloc era o clasă parazitară, care încurca lucrurile. Nu intră doar evreii aici, intră și grecii cu nas subțire, și bulgăroii cu ceafa groasă. Xenofobia lui Eminescu se datorează faptulu că străinii erau în clasa de mijloc.
Mihail Sebastian, evreul cu prieteni legionari
Magda Grădinaru:
Să vorbim puțin și despre prietenia lui Eliade cu un evreu, Mihail Sebastian. Dacă nu ar fi fost ucis și ar fi ajuns la Paris, vedeți o împăcare între cei doi?
Andrei Oișteanu:
În primul rând, nu știm dacă a fost ucis. A murit într-un accident suspect, cu un camion sovietic. Era la 20 de zile după încetarea războiului și în momentul în care el nu prea era de acord, după zile de entuziasm și-a dat seama că un coșmar e înlocuit cu alt coșamr, coșmarul alianței cu naziștii e urmat de coșmarul ocupării de către sovietici. Apoi el nu era prea de acord cu establishment-ul comunist. A fost chemat la România Liberă să lucreze și a fugit îngrozit. Scrie în jurnal: aud în redacție lucruri de genul “Să îi învățăm pe oameni să fie liberi. Eu vreau să fiu pur și simplu liber”. L-a îngrozit această posesivitate, partidul stat care era în stadiu de naștere. O altă precizare pe care mă simt nevoit să o fac e faptul că prietenia dintre Eliade și Sebastian a fost una destul de sinusoidală.În capitolul din carte o numesc “prietenie accidentată”. A fost foarte reliefată. A început formidabil, cu o prietenie extraordinară. În general a fost o generație extraordinară: Comarnescu venea din SUA, Eliade venea din India, Sebastian venea de la Paris, după un doctorat ratat, ei au creat Criterion, mergeau la munte împreună. Era o grupare pluri-etnică și pluri-confesională: greci, evrei, români, armeni, frații Acterian. Nimeni nu s-a simțit deranjat de acest lucru. Eliade numește această perioadă perioada amniotică, când copilul e în starea cea mai mare de extaz și fericiere
Magda Grădinaru:
Când a început deranjul?
Andrei Oișteanu:
Ei considerau că toate marile mize ale României fuseseră înainte: Mica Unire, independența, România Mare. Iată că ei sunt în anii ‘27, Eliade avea 20 de ani, în care ei erau o generație formadabilă, dar care nu mai avea jocuri impuse, nu mai aveau un proiect. Or, zice Culianu, tocmai lipsa acestui proiect a făcut cumva ca generația să se spargă și să aibă un sfârșit sângeros sau în orice caz nefericit. Ce ține alături o comunitate? Fie un inamic comun, sindromul cetății asediate, fie un proiect comun. Cum nu exista nimic de genul ăsta s-au despărțit, comuniștii cu fasciștii.
Magda Grădinaru:
Mihail Sebastian e un evreu atipic: apropiat de Nae Ionescu, scrie chiar la o revistă de drepta, publică o carte cu o prefață antisemită.
Andrei Oișteanu:
Da, dar care se trezește după ce scrie romanul său evreiesc După două mii de ani, cu prefața antisemită a lui Nae Ionescu.
Magda Grădinaru:
Cum vă explicați că i-a permis lui Nae Ionescu publicarea acelei prefațe antisemite?
Andrei Oișteanu:
Nu e bine pusă întrebarea. Sebastian nu i-a permis, i-a publicat-o. S-a venit cu o explicație: el primise bani de o editură și editura i-a zis cu prefața lui Nae Ionesco sau deloc. De fapt, părerea mea este că ștacheta morală a lui Sebastian, care știm, era foarte ridicată, nu i-a permis nici măcar să se gândească că ar putea să nu o publice. El i-a cerut-o maestrului Nae Ionescu, a citit-o, a fost îngrozit, dar nu s-a gândit o clipă că ar putea să nu o publice.
Magda Grădinaru:
Revenind la întrebarea inițială: vedeți o împăcare între Sebastian și Eliade?
Andrei Oișteanu:
Eliade este răvășit la moartea lui Sebastian. Chiar pe 29 mai, în ziua morții lui Sebastian, cu toate că se afla la Lisabona, o distanță apreciabilă în 1945, textul pe care și-l notează în Jurnal este important din mai multe puncte de vedere. În primul rând el scrie că Sebastian era unul dintre oamenii, prietenii pe care “mizam pentru reînnodarea mea cu cultura și societatea românească”. În ‘42, ultima călătorie a lui Eliade la București, el nu a vrut să se vadă cu Sebastian. Explicația lui Eliade dată lui Gershom Scholem este falsă, cum că a fost urmărit de agenți ai Gestapo-ului, crezând că duce o propunere de ieșire a României din război de la Salazar la Antonescu. Sună neplauzibil. În acel pasaj din 29 mai 1945 el spune: Sebastian, pe care nu am îndrăznit să îl văd de rușine, că mi-a fost rușine că reprezint un guvern care îi tratează pe evrei așa cum i-a tratat.
Magda Grădinaru:
E un acces de sinceritate?
Andrei Oișteanu:
Sper ca da. L-am simțit ca fiind plauzibil. Cred că îl iubea pe Sebastian. E drept că dragostea dintre ei a fost, cum zice Marta Petreu, una asimetrică: Eliade se lăsa iubit de Sebastian. Am subliniat în carte cum cultura română nu este una cu mari prietenii.
Magda Grădinaru:
Dacă ar fi mers acum, în locul dumneavoastră, Mihail Sebastian în Israel, l-ar fi apărat pe Eliade?
Andrei Oișteanu:
Cred că da, cred că ar fi fost nuanțat, echilibrat, cum de altfel face și în Jurnalul său, cum și eu voi face.
Magda Grădinaru:
Sebastian a găsit chiar și lucruri bune în piesa legionară a lui Eliade, Iphigenia, cu subtitlul sau despre moartea legionară.
Andrei Oișteanu:
Nu e subtitlul, așa îi spunea Sebastian. Și spune: mi-a plăcut mai mult decât când am citit-o și sunt mai puține elemente legionare decât mi-am imaginat. Să ne aducem aminte că Eliade însuși l-a apărat pe Sebastian, când cu prefața lui Nae Ionesco.
Eliade a scris articole în care îl critica
pe Nae Ionescu.
Biserica Ortodoxă Română: o instituție care
nu își revizitează trecutul.
Catedrala Mânturii Neamului nu e în spiritul ortodoxiei
Magda Grădinaru:
Revenind la triada din titlu, religie, politică și mit. Astăzi, religia și politica mai merg împreună? Am ieșit dintr-o campanie electorală în care preoți au îndemnat fățiș la votarea unui anumit candidat.
Andrei Oișteanu:
Merg împreună, nu numai la exemplul aceasta, când președintele țării a fost una dintre victime, pentru că sloganul politico-religios era să nu alegem un președinte străin de neam, țară și lege.
Magda Grădinaru:
Trebuia Biserica Ortodoxă Română să intervină tranșant, să condamne această implicare politică a preoților?
Andrei Oișteanu:
De fapt, e o interdicție constituțională. BOR a dat un comunicat în acest sens. Sunt convins, însă, că pe dedesubt ordinele au fost să încurajeze alegerea celui care e mândru care e român.
Magda Grădinaru:
Cum vedeți BOR astăzi, ca instituție?
Andrei Oișteanu:
Nu numai astăzi. Biserica Ortodoxă în general nu a trecut printr-o reformă importantă, modernitatea nu a fost asumată, ea continuă cam aceeași privire ca a lui Eminescu la sfârșitul secolului al XIX-lea. Știm de la Max Weber că anumite religii sunt propovăduitoare ale capitalismului, religia protestantă în speță, și ar trebui o poziție împotriva luxului afișat, pentru hărnicie și respect față de muncă, de instituții și lege. Toate acestea lipsesc din discursul BOR.
Magda Grădinaru:
Biserica Catolică a condamnat Inchiziția. Ar fi trebuit și Biserica Ortodoxă să condamne legionarismul care, în fond, a uzurpat ortodoxismul, l-a folosit?
Andrei Oișteanu:
Nu numai Inchiziția, a condamnat și antisemitismul. Biserica Ortodoxă nu are astfel de probleme ciclice de a-și revizita trecutul. Ortodoxismul însuși a fost luat ca pilon, ca axă a ideologiei legionare. Așa se explică de ce mulți preoți, mulți țărani au simpatizat cu legionarii. Evident ca ar trebui, dar BOR nu are această instituție a revizitării propriei istorii. Ar trebui să facă mult mai multe lucruri decât construirea în timp de criză a unei catedrale uriașe.
Magda Grădinaru:
Pentru că ați amintit: cum vi se pare numele, Mântuirea Neamului?
Andrei Oișteanu:
Nu este în spiritul ortodoxiei. În spiritul ortodoxiei, Dumnezeu coboară într-o bisericuță mică, unde o femeie simplă se roagă. Aici este o încercare de: după secole în care noi am stat aici la porțile Orientului pentru ca Occidentul să își facă mari catedrale, a venit și vremea noastră să ne facem mari biserici. E un mesaj fals din punct de vedere ortodox, după părerea mea.
Dacă vorbim de zilele noastre, vedem interesectarea politicului cu religia în ce s-a întâmplat la Paris în ultimele săptămâni. Din nou politicul și religia s-au confruntat, din nou au fost răspunsuri diferite, nuanțate, până unde și cât avem dreptul să intrăm in acest joc. Întotdeauna, politicul va intra între religie și mit și va crea o ecuație complexă și complicată.
Terorismul islamic nu se va termina când vrea Occidentul
Magda Grădinaru:
Vorbește Michel Houellbecq în ultima sa carte, în legătură cumva cu atacul de la Paris, despre o revenire în forță a religiosului.
Andrei Oișteanu:
Nu cred că e valabil pentru civilizația occidentală, din ce în ce mai atee, dar suntem înconjurați de un grad înalt de religiozitate.
Magda Grădinaru:
S-a vorbit, în acest caz, despre limitele libertății de exprimare. Care e, de fapt, tema: libertatea de exprimare sau terorismul islamic?
Andrei Oișteanu:
Ambele, au fost puse în aceeași ecuație. Are Gabriel Liiceanu un text, în Contributors, în care spune că sunt două lucruri care nu pot fi puse pe un cântar. Cântarul e un instrument maniheist, ne arată ce e bine și ce rău, dar dacă sunt nuanțe sau două lucruri complet din altă lume, cântarul nu mai poate fi folosit.
Magda Grădinaru:
Din perspectiva istoricului religiilor, există în textele religiei musulmane o legitimare a acestor crime, în situația în care se consideră că profetului Mahomed i-au fost aduse ofense?
Andrei Oișteanu:
Da, există o astfel de legitimare. Este instituția Jihadului, este propăvăduit Jihadul și orice martir în cadrul unui război sfânt, care trebuie stabilit de un imam, asta nu o stabilesc credincioșii. Dacă imamul stabilește că suntem într-un război sfânt cu infidelii și păgânii occidentali, orice martir beneficiază de raiul musulman, adică stă la dreapta profetului Mahomed, are parte de munți de orez cu carne și de 72 de fecioare, să nu uităm acest lucru.
Magda Grădinaru:
Care este explicația pentru care musulmanii, născuți în Occident, nu s-au adaptat la societatea occidentală?
Andrei Oișteanu:
În articolul meu din următorul număr, aniversar, al Revistei ‘22’, spun un lucru banal: terorismul islamic nu va înceta, oricâte măsuri de precauție și aparaturi vom imagina, oricâte proteste va face lumea occidentală, ci doar atunci când societatea islamică însăsi își va ridica glasul împotriva terorismului. Atâta timp cât presa islamică tace, liderii politici, societatea civilă nu ridică glasul să spună că nu este în regulă să omorâm copii în Israel sau ziariști la Paris, nu va înceta.
final
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu