Abis (4)

Colin Forbes


NOTA AUTORULUI
Toate personajele înfăţişate sunt creaţii ale imaginaţiei autorului şi nu au nici o legătură cu vreo persoană în viaţă. De asemenea, mi-am luat libertatea de a face modificări în geografia regiunii Dorset, creând un vârf care nu există, Lyman's Tout. La fel am procedat şi în Elveţia şi am inventat un munte, Kellerhorn, şi alte două zone - Col du Lemac şi Col de Roc.


Era încă întuneric când Philip auzi ciocăniturile din fereastra care dădea spre intrarea din Casa Bărcilor. De obicei era complet năuc când se trezea, aşa că se antrenase pentru o înviorare rapidă. Atent să nu aprindă lumina -ceea ce l-ar fi făcut o ţintă perfectă - se uită la limbile fosforescente ale ceasului de mână ca să vadă cât e ora. Ora şapte dimineaţa.
Se strecură afară din pat şi cu dreapta înhăţă Walther-ul P38 de sub pernă. Îi ridică siguranţa. Îl armase cu o noapte înainte. Ciocănitul se repetă cu mai multă nervozitate.
Se apropie de fereastră, rămase în picioare într-o parte, cu arma pregătită, şi trase încet, spre el, una din draperii. Afară, luminat de felinarul de la uşa principală, stătea Newman, ţinând în mână o hârtie cu un mesaj scris cu litere mari. Hârtia era lipită de fereastră.
Scoală-te acum. Ne vedem la b repede, în cincisprezece minute. Trebuie să plecăm chiar azi. Grăbeşte-te. Ordin de la T.
Philip aprinse veioza de pe noptieră, se întoarse la fereastră şi dădu din cap afirmativ. Newman dispăru.
Îi luă doar câteva minute să se spele şi să se îmbrace, îşi puse tocul cu arma automată la şold, ieşi din apartament şi încuie repede uşa după el. Aruncă o privire spre uşa lui Eve, părăsi Casa Bărcilor şi se grăbi spre sala de mese de la parter, pentru a lua micul dejun.
- E foarte probabil ca Buchanan să ne caute, explică Newman, când ospătăriţa dispăru după ce-i luă comanda lui Philip. Tweed vrea să-l evităm cât de mult posibil. Vestea proastă e că Buchanan a sosit în Wareham noaptea trecută.
- N-o să fie o persoană prea amuzantă, remarcă Philip, după ce li se aduseră chifle, marmeladă, unt, cafea şi o cană cu lapte rece. Ia zi, care-i programul?
- O s-o ştergem de-aici cât putem de repede. Apoi ne plimbăm prin zonă cu maşina mea, ca să treacă timpul. Ne întoarcem în Wareham imediat după ora zece.
- Care e însemnătatea orei zece dimineaţa?
- Barurile de pe-aici se deschid la zece. O să încercăm prima dată la Ursul Negru de pe South Street. Barmanii sunt tipul de oameni care ascultă toate bârfele şi ştiu cam tot ce se întâmplă la nivel local. Vreau să aflu câte ceva despre personajul ăsta ciudat, Marchat...
Plecară să hoinărească în Mercedes-ul lui Newman, un 280E mare, de care acesta era foarte mândru. Drumurile din Purbeck sunt liniştite în februarie. Philip se uita din când în când după Porsche-ul pe care-l conducea Eve, dar acesta nu apăru. Deasupra, nori negri şi mohorâţi ameninţau a ploaie. Se întoarseră în Wareham puţin după ora zece.

Newman nu-şi mai parcă maşina în faţa zidului de la Priory, unde o lăsase peste noapte, în schimb, traversă podul din oraş peste Frome şi întoarse scurt la dreapta. Philip aruncă o privire în mica piaţă înconjurată de case în stil georgian. Pe lângă una din laturile pieţei curgea râul, cu debit mare în această zonă şi a cărui apă aproape
scălda piaţa.
- Aici suntem feriţi de Buchanan, spuse Newman şi puse bani într-un contor de parcare. Acum, hai la Ursul Negru...
Philip observă că n-aveai cum să ratezi hotelul. Pe o galerie exterioară din piaţă era cocoţat un urs mare şi negru, în două labe, făcut din metal şi pictat într-un negru aspru. Intrarea în hotel se făcea printr-un coridor lung şi îngust care se deschidea în dreapta printr-un bar. Coridorul continua sub un acoperiş de sticlă. Marler stătea rezemat de un perete, aprinzându-şi o ţigară lungă. Se prefăcu că nu-i observă, pe Philip şi pe Newman, când aceştia intrară în barul fără clienţi până în momentul în care păşiră ei înăuntru.
- Două pahare cu vin franţuzesc, alb şi sec, comandă Philip şi-l lăsă pe Newman să pună întrebările.
Barmanul era un tip prietenos care-i salută agreabil.
- Sunteţi în vizită? întrebă el.
- Căutăm un loc la ţară pentru sora mea, spuse Newman. E prea devreme pentru clienţi? Apropo, mă-ntreb dacă m-ai putea ajuta. Un prieten de-al meu locuieşte prin împrejurimi. Îl cheamă Marchat. Mai bine să ţi-l spun pe litere...
- Nu e nevoie. Barmanul îl studie pe Newman înainte să răspundă. Prietenul dumneavoastră vine adesea pe aici pentru un păhărel, o dată pe săptămână, seara. Lucrează pentru generalul Sterndale, care locuieşte în sălbăticia de sub Lyman's Tout. Sterndale Manor a pierit în flăcări ieri- noapte. Oribilă tragedie. Generalul şi fiul său,
Richard, au murit arşi. Se zvoneşte c-ar fi fost ceva intenţionat. O incendiere premeditată.
- Sună îngrozitor, încuviinţă Newman. Nu e ceva la care să te-aştepţi în paşnicul Dorset.
- Nu e, într-adevăr.
- Dar Marchat? întrebă Newman. Sper că nu era acolo când s-a întâmplat nenorocirea.
- Nu, nu era. Era aici. Era seara lui liberă. Îşi bea păhărelul lui obişnuit. Am auzit sirenele maşinilor de poliţie şi cele ale salvărilor când au trecut pe-aici. Mai târziu, un sergent care-şi terminase tura ne-a spus despre ce era vorba. Am fost şocaţi toţi, asta pot să vă spun.
- Marchat era aici când a intrat sergentul?
- Da, era aici. A plecat în grabă, fără să zic-o vorbă. Cred că din cauza şocului. - Marchat locuia la conac? întrebă Newman.
- Cinci zile pe săptămână. Avea weekendurile libere. Aţi spus că-i sunteţi prieten?
- Da.
- Atunci probabil c-o să-l găsiţi la căsuţa lui de lângă Stoborough. Ştiţi unde e?
- Am trecut prin el în dimineaţa asta.
- Îl găsiţi greu. Vă fac eu o hartă...
Newman tocmai îşi pusese harta în buzunar, când în bar năvăli o matahală de om. Avea părul des şi negru, umerii laţi şi mâinile mari. Maxilarul inferior, acoperit cu o barbă neagră, avea un aer agresiv. Purta un hanorac ponosit şi pantaloni de dril. Imaginea lui îi aminti lui Philip de omul acela masiv care trecuse cu bicicleta pe drumul de edec noaptea trecută.
- O halbă de bere. Şi repede. N-am timp să stau aci toată ziua. Fă-mi loc la bar, se răsti el la Newman.
- E loc destul.
- Suntem şmecheri, ai? Nou-venitul se uită urât la el. Mi se pare că te cunosc. Arăţi ca şoarecele ăla de la ziar, Robert Newman.
- Poate pentru că sunt chiar el.
- Io-s Craig. Şi nu-mi stă nimeni în cale. Îşi puse cotul pe bar, aproape de Newman. Am zis că ăia care mă cunosc nu-mi stau în cale. M-ai auzit? Sau faci pe surdu'?
Barmanul pusese pe tejghea băutura pe care o comandase Craig, într-o cană de bere cu capac. Craig îşi mişcă cotul şi o răsturnă. Philip auzi huruitul motocicletelor care se apropiau. Trei intrară în bar, iar el se gândi la ce-i povestise Newman, la ce păţise când se dusese să caute un telefon seara anterioară. Se întoarse cu faţa la ei. Craig şi Newman stăteau faţă în faţă.
- Uite, mi-ai dat halba jos. Comandă-mi alta.
- Ţi-ai dat-o singur jos, răspunse Newman calm.
- Tu ai vrut-o...
Pumnul uriaş al lui Craig se strânse şi se îndreptă spre Newman. Mâinile corespondentului de presă se mişcară rapid, aproape imperceptibil. Newman prinse ambele mâini ale lui Craig într-un anumit punct unde sunt localizate terminaţiile nervoase. Craig împietri, icni de durere când Newman îl întoarse şi-l lipi de perete, îşi eliberă o mână, prinse capul adversarului şi îl izbi de perete.
- Ar fi cazul să mai creşti. Altfel, s-ar putea să o încasezi. De fapt, cred că cel mai bine ar fi s-o ştergi. Chiar acum!
În timpul confruntării, Philip stătuse între cei doi bărbaţi şi cei trei motociclişti care dăduseră semne c-ar vrea să-l atace pe Newman pe la spate.
- Aţi venit să beţi ceva sau o căutaţi cu lumânarea?
- Ia să-l terminăm pe băiatul ăsta, sugeră unul dintre ei.
- Dacă aş fi în locul vostru, eu nu m-aş băga în bucluc, se auzi o voce tărăgănată din spatele celor trei tineri.
Se întoarseră şi-l văzură pe Marler stând în pragul uşii. În mâna dreaptă avea un mic Beretta, o armă automată nu mai mare de cincisprezece centimetri. O arunca în sus cam jumătate de metru, apoi o prindea la loc. De fiecare dată când o prindea, o ţinea câteva clipe îndreptată spre unul dintre cei trei bărbaţi.
- E chiar o jucărie, după părerea mea, dar e încărcată cu gloanţe adevărate. Şi am permis pentru arma asta mică şi admirabilă. De ce nu vă căraţi de-aici, cu tot cu motoarele voastre idioate?
Ceea ce-i sperie, pe lângă armă, fuse tonul mieros cu care le vorbi. Marler se dădu la o parte ca să le facă loc să iasă, lăsându-l pe Craig să se descurce de unul singur.
- Te dau în judecată pentru vătămare corporală, mormăi el. Când Newman îl împinsese, Craig se izbise cu capul de perete. Era ameţit, dar avea venin în priviri. N-o să uit asta, mormăi din nou.
- De acord cu tine, zise Newman. Ia-ţi liber câteva zile până-ţi trece capul. Şi uită de bere.
- Naiba... să te ia.
Craig ieşi în stradă, clătinându-se pe picioare. Barmanul îl aşteptă să părăsească hotelul înainte să comenteze.
- Nu vreau să-l mai văd pe-aici şi nici nu şi-a plătit berea.
- A mai fost pe aici? întrebă Newman.
- De vreo două ori în ultima săptămână. M-a întrebat acelaşi lucru ca şi dumneavoastră. Dacă am auzit de un bărbat pe nume Marchat, şi dacă da unde stă.
- Ce i-ai spus? se interesă Philip.
- Nimic. I-am spus că n-am auzit de numele ăsta, aşa că n-am de unde să ştiu unde stă tipul. Nu i-am spus niciodată nimic despre locul lui Marchat, Devastoke Cottage.
Marler dispăruse la fel de repede precum apăruse, până când ei îşi terminară băuturile, mulţumiră barmanului şi se duseră la locul unde îşi parcase Newman Mercedes-ul. Philip se uită în dreapta şi-n stânga pe South Street, care era aproape pustie, cu excepţia unei femei ciudate, cu o sacoşă de cumpărături în mână. Nu se vedea nici urmă de motocicliştii pe care îi auzise plecând spre finalul scandalului.
- Acum, unde mergem? întrebă Philip, aruncând o privire în mica piaţă din vecinătatea râului şi a podului.
- Să nu spui nimic şi să nu rămâi cu ochii holbaţi când o să te uiţi în partea din spate a maşinii, îl avertiză Newman, care verificase, automat, spatele când se urcase în maşină. O să mergem să găsim Devastoke Cottage, unde locuieşte Marchat. E timpul să stăm puţin de vorbă cu el, să aflăm ce ştie despre incendiul de la Sterndale
Manor.
Philip aruncă o privire scurtă în spate în timp ce se urca lângă şofer, încovoiat pe podeaua din spate se găsea Marler. Ţinea în mână o husă din prelată, şi Philip bănui că înăuntru se odihnea arma favorită a lui Marler, o puşcă lungă Armalite pentru distanţe mari.

Stoborough era ceva mai mult decât un cătun cu câteva case şi o cârciumă. După ce se uită pe harta pe care le-o desenase barmanul, Newman coti pe un drumeag îngust, străjuit de garduri într-o parte şi de câmpuri deschise, acoperite cu apă de cealaltă.
- Ştii cine era Huliganu'? le strigă Marler din spate?
- Un tip pe nume Craig.
- I se spune Craig „Rangă". Numele de botez e Carson.
- Atunci de ce Rangă?
- Când o să-ţi spun, o să-ţi placă ce i-a făcut Bob. Când prietenul Craig doreşte o informaţie de la cineva, iar acesta nu i-o dă, foloseşte o rangă ca să-i zdrobească nefericitului rotulele. Un personaj cu adevărat încântător.
- De unde ştii?
- Mi-a spus-o Archie, un informator pe care l-am cunoscut la o masă de prânz într-un bar dintre cele pe care le întâlneşti pe şosea. Mi-a spus că de fiecare dată când îl vede pe Craig, fuge mâncând pământul. Ciudat este faptul că e adjunctul unui om foarte bogat, Leopold Brazii.
- O brută ca ăsta? Tonul lui Philip exprima neîncredere. Brazii e un om care se învârte prin cercuri înalte.
- Eu credeam că se prosteşte cu accentul lui cockney (1), comentă Newman. De ce eşti atât de sigur că era Craig Rangă?

(1) Dialect londonez (n.tr.)

- Archie mi-a făcut o descriere foarte exactă, ca să ştiu să mă feresc. Iar Archie se pricepe la descrieri. Ce mi-a spus el i se potriveşte huliganului perfect.
- încetineşte! strigă Philip. Tocmai ai trecut pe lângă locul cu pricina. E un indicator înfipt în gard.
Newman se uită în oglinda retrovizoare, dădu înapoi şi înţelese de ce nu observase Devastoke Cottage. Era destul de departe de drum, în spatele unui gard viu, plin de ţepi. Casa era mică, cu acoperiş de paie şi o singură fereastră de fronton la etaj, făcându-şi loc printre paiele de o culoare verzuie ale acoperişului.
Marler îi ajunse din urmă când Newman deschise o poartă de lemn care scârţâi. „Totul pare lăsat în paragină", gândi Newman, croindu-şi drum pe cărarea plină de buruieni, apoi observă culoarea acoperişului de paie. Era neliniştit... toate draperiile erau trase.
- Mă întreb ce-o să găsim aici, spuse el mai mult pentru sine.
Fu nevoit să apese pe sonerie de patru ori până ce uşa veche şi grea de lemn să se deschidă. Un bărbat apăru în prag, mic de statură, cu o faţă dolofană, proaspăt ras şi cu o piele fină. Părul castaniu era foarte ciufulit, iar peste pijamale purta un halat.
- Ne pare rău că v-am trezit, începu Newman. Bănuiesc că sunteţi domnul Marchat.
- Nu. Eu sunt Partridge. Domnul Marchat mi-a închiriat Devastoke Cottage. Am ajuns foarte devreme dimineaţă şi abia am reuşit să dorm un pic.
- Putem să stăm puţin de vorbă despre domnul Marchat? Ne cerem încă o dată scuze pentru deranj, dar este o chestiune urgentă.
- Toţi trei? întrebă Partridge nervos.
- Asta s-ar putea să vă liniştească. Newman scoase o legitimaţie de ofiţer din Ramura Specială, falsificată cu măiestrie de experţii de la subsolurile din Park Crescent.
- Ramura Specială. N-am cunoscut pe nimeni din domeniul ăsta până acum. Vă rog, intraţi. Scuzaţi dezordinea. Să mergem în camera de zi. O să trag draperiile...
Îl conduse în dreapta, într-o cameră mică din care se vedea grădina din faţă şi, mai încolo, drumul. Dădu la o parte draperiile, invitându-i să ia loc. Camera avea fotolii de creton care se asortau cu draperiile. Newman şi Philip se aşezară, iar Partridge ocupă un alt fotoliu. Marler, după cum îi era obiceiul, se sprijini de un perete, lângă fereastră. Scoase o ţigară lungă, şi-o băgă în gură, apoi se opri.
- Puteţi fuma, îl asigură Partridge. Vă rog. Cred c-o să-mi aprind şi eu una, continuă el, scoţând un pachet dintr-un buzunar al halatului.
- Ne aşteptam să-l găsim pe domnul Marchat la domiciliu, explică Newman. Ne-aţi putea spune unde este?
În ciuda lipsei evidente a somnului, Partridge, un bărbat căruia Newman îi dădea peste patruzeci de ani, explică, pe scurt, întreaga serie de evenimente care îl adusese la ferma Devastoke.

- Ceea ce e extraordinar, concluzionă el, e faptul că semănăm foarte mult. Am fost chiar uimit când l-am întâlnit prima oară.
- Credeţi că v-a ales drept chiriaş pentru acest motiv? se interesă Newman.
- A, nu. Practic, am căzut de acord încă de la primul telefon, când am răspuns anunţului pe care-l dăduse în ziarul local, că am să stau aici. Cu condiţia, bine-nţeles, să-mi placă locul.
- Cât a trecut de când aţi vorbit prima oară cu el?
- Cam o săptămână. Nu mai mult. A făcut ceva rău?
- Nu, nicidecum, îl asigură Newman. S-ar putea să ne fie de ajutor în anchetele noastre. V-a dat adresa mătuşii sale din Londra, în apartamentul căreia o să stea?
- Nu. A spus c-o să-mi comunice la telefon toate detaliile de îndată ce va fi sigur că ea se mută. Dar, în privinţa asta, nu avea nici un dubiu.
- Sper să nu vă deranjeze dacă v-o cer, îi spuse Newman cu tot tactul de care era în stare, dar aţi putea să faceţi dovada identităţii dumneavoastră?
- Nu, cum să mă supăr. Dumneavoastră v-aţi aşteptat să-l găsiţi pe domnul Marchat aici. Carnetul de conducere e suficient?
În timp ce îl aşteptau pe Partridge să se întoarcă, Marler, care stătea tot în picioare lângă fereastră, se trase înapoi, lipindu-se de perete, şi trase cu ochiul afară, de după pliurile draperiei.
Un Volvo gri trecea cu viteză redusă pe lângă ferma dinspre Sto-borough. Geamurile erau aburite, dar şoferul curăţase mai devreme o porţiune în suprafaţa ceţoasă. Marler avu vaga impresie că bărbatul de la volan e înalt. Mercedes-ul lui Newman era parcat pe marginea de iarbă de lângă gardul viu. De îndată ce trecu de fermă, Volvo-ul mări viteza.
- S-a întâmplat ceva? întrebă Philip.
Marler nu avu timp să răspundă; Partridge se întoarse şi-i înmână lui Newman un carnet de conducere. Acesta se uită la el şi văzu că e eliberat pe numele lui Simon Partridge. l-l înapoie şi se ridică.
- Vă mulţumesc, domnule Partridge. Ne cerem din nou scuze că v-am deranjat somnul.
- E-n regulă. Partridge se uită la o canapea lipită de un perete. Cred c-o să mă întind aici şi-o să las draperiile aşa. Altfel, o să dorm până la Sfântu Aşteaptă. Şi mai am încă atâtea de despachetat...
- Ciudat, remarcă Newman când se întorceau pe potecă, că Marchat a întins-o atât de repede după tragedia de la conacul Sterndale.
- Dar a încercat să închirieze locul de-acum o săptămână, îi aminti Marler. Pare un individ inofensiv, Partridge ăsta.
- E ciudată povestea aceea cu asemănarea cu Marchat, comentă Philip.
- A, se spune că toţi avem o dublură pe undeva, replică Newman.
Timpul se schimbase cât stătuseră ei înăuntru, la ferma Devastoke. Geamurile de la maşina lui Newman se aburiseră, aşa că el începu să le cureţe cu o lavetă. Puse ştergătoarele în funcţiune, ca să cureţe parbrizul, stoarse laveta şi îşi şterse mâinile pe o altă bucată de cârpă.
- Am face mai bine să ne întoarcem în Wareham. Mai devreme sau mai târziu, va trebui să dăm nas şi cu muzica pe care o scârţâie dezagreabil inspectorul-şef Buchanan. Vom uita că i-am făcut o vizită lui Partridge. Marler, te sfătuiesc să te faci mic şi să te strecori înapoi la Ursul Negru. N-are nici un rost să-i dăm de ştire poliţistului nostru preferat câţi suntem aici. Asta l-ar face cu adevărat curios...
Marler se ghemui din nou pe podeaua din spate, după ce-şi scoase puşca de sub pătura de călătorie, unde o ascunsese. Pe drumul de întoarcere la Wareham, Philip se gândi la colegul lor ascuns în spate. Marler rămăsese în picioare, cu o privire pierdută cât timp Newman ştersese geamurile, de parcă s-ar fi gândit la ceva.
Trecuseră prin Stoborough şi se apropiau de podul de peste Frome, când Marler strigă:
- Bob, întoarce, te rog. Întoarce-te la Devastoke Cottage.
- De ce dracu' să mă-ntorc?
- Ai încredere în mine. Doar fă-o.
- Of, bine. Ai putea să-mi dai un motiv, mormăi el şi execută o întoarcere de o sută optzeci de grade pe toată suprafaţa şoselei, goală la ora aceea.
- Cât am stat noi acolo, a trecut încet un Volvo pe lângă fermă. Nu mi-a plăcut cum arăta. Şi cu cât mă gândesc mai mult la el, cu atât mai mult nu-mi place cum arăta.
- Am observat maşina, îşi aminti Philip. A trecut ca melcul când îşi aducea Partridge carnetul de conducere. M-am gândit că şoferul putea să fie o femeie.
- E greu de spus. Şoferul - sau şoferiţa - era ceva mai mult decât o siluetă, răspunse Marler, darnoi de ce mergem ca melcul?
- Pentru că, explică Newman, ca şi cum vorbea cu un copil, în faţa noastră e un tractor, iar în spatele tractorului e o maşină. Şi pe banda cealaltă se circulă. Nu pot să depăşesc. Nu mai fi atât de nerăbdător, ajungem imediat la drumul lateral.
- O să meargă şi tractorul pe acolo, i-o trânti Marler.
În maşină tensiunea creştea. Newman începea şi el să se îngrijoreze. Avea experienţa intuiţiilor lui Marler, care se dovediseră prea des a fi bine fondate. Tractorul şi maşina din faţă îşi continuară drumul drept spre Corfe, iar el o luă pe drumul lateral unde nu era nici o maşină. Acceleră.
- Totul pare la fel ca înainte, remarcă Newman când coborâră din Mercedes-ul parcat în faţă la Devastoke Cottage.
- Nu, nu e, spuse Marler şi îşi scoase Beretta, ţinându-l pe lângă corp. Partridge ne-a spus clar că lasă draperiile din camera de zi trase, cât mai doarme. Ei bine, acum ferestrele sunt acoperite.
- Poate că s-a răzgândit, sugeră Newman.
- E aici o cărare care ocoleşte ferma şi duce, probabil, spre o uşă din spate. Eu zic să mergem să vedem...
Înaintară fără nici un zgomot pe poteca acoperită cu muşchi, iar în spatele casei găsiră uşa din dos. Se opriră brusc la un semn al lui Marler, care ridicase un deget, cerând linişte deplină. Uşa din dos era uşor întredeschisă, fusese forţată cu brutalitate, mărturie stând lemnul crăpat al tocului. O împinse încet, ţinându-şi arma sus. Se strecurară într-o bucătărie întunecată, cu o sobă veche de fier lângă perete.
Newman îşi ţinea strâns Smith & Wesson-ul lui de 38, iar Philip îşi scosese Walther-ul. Înaintară încet într-un hol îngust. Uşa de la camera de zi, în stânga lor, era pe jumătate deschisă. Marler rămase lângă ea şi o împinse uşor, deschizând-o larg. Ochii li se obişnuiseră deja cu semiîntunericul.
- O, Doamne! şopti Philip.
Partridge atârna jumătate de pe canapea, cu capul pe podea, întors într-un unghi bizar. Marler intră în cameră, se aplecă, îi verifică artera carotidă şi îşi ridică privirea.
- Mort de-a binelea. Are gâtul rupt. Cred că ştiu cine a făcut-o. Europa are un nou asasin în libertate. Ucide pentru sume mari. Tehnică simplă. Vine în spatele victimei şi îi înconjoară gâtul cu braţul într-un anume fel. Iată rezultatul. I se spune Năluca.
- Ciudat nume, zise Philip încet. De ce Năluca?
- Pentru că dispare asemeni unei imagini fugare. Sunt convins că aici e mâna lui. Credea că îl omoară pe Marchat...

(va urma)