Un dosar Stalin este fatalmente incomplet in absenta unui dosar Lenin. Stalinismul a fost, cum nota Kolakowski, implinirea componentei dictatorial-teroriste a bolsevismului. Sa ne amintim ca in martie 1921 niciunul dintre membrii Biroului Politic bolsevic nu a votat contra, nici macar nu s-a abtinut, in clipa luarii deciziei privitoare la reprimarea militara a insurectiei anti-totalitare a marinarilor din Kronstadt. La acest capitol, al distrugerii totale a presupusului ori realului inamic, domnea o unanimitate fara murmur. Nici macar in scrierile sale din exil, cand a vestejit fara mila ceea ce el numea Thermidorul stalinist, Trotki nu a regretat decizia din 1921, a justificat-o in numele salvarii Revolutiei.
Leninismul s-a nascut din contopirea interpretarii ruse a marxismului, oferita de Gheorghi Plehanov, cu traditia radicalismului utopic din acea tara. Formula organizationala pe care a inventat-o Lenin era clar inradacinata in mentalitatile conspiratoriale ale sectelor nihiliste din anii 1870 si de mai tarziu. “Demonii” lui Dostoievski (metafizicieni, logicieni si statisticieni) anticipau, prin formulele lor inghetate, imune la imperativele umanismului clasic, prin pasiunile lor visceral ostile democratiei liberale, prin dezgustul pronuntat in raport cu orice forma de meliorism, convingerile inflexibile ale celui care, in “Ce-i de facut?”, nascocea modelul “Noului Print”, cum numea Antonio Gramsci partidul de tip bolsevic.
In interiorul “partidului de tip nou”, al avangardei revolutionare, se forja “Omul Nou”, dedicat cu trup si suflet (accentuez, cu suflet) cauzei sacralizate. Pentru Lenin, admiratorul lui Nikolai Cernisevski si al lui Piotr Tkaciov, era neconceput ca un militant sa fie doar part-time activ in partid. Sigur, Lenin isi trata camarazii apropiati cu o anumita caldura, nu avea puseurile maladive de suspiciune ale lui Stalin. Probabil ca n-ar fi declansat niciodata epurarea interna din aparat sub forma “Marii Terori”. Nu-mi pot imagina un Lenin asasinandu-si toti colaboratorii apropiati.
Ceea ce nu inseamna ca Lenin accepta compasiunea drept valoare politica. Dimpotriva, etica bolsevica (ori, mai precis, anti-etica) era una care excludea “moralitatea filistina”, sentimentalismul burghez, mila, solidaritatea dincolo de frontierele de clasa. Inamicul social era in chip “obiectiv” vermina si trebuia lichidat, starpit, eliminat.
Devenind bolsevic in 1918, tanarul Georg Lukacs, fostul discipol al lui Max Weber, speranta filosofiei neo-kantiene, autorul volumului “Sufletul si formele”, prototipul lui Naphta din “Muntele vrajit”, cel indragostit candva de Kierkegaard, abandona orice rezerve in raport cu teroarea in masa pusa in scopul a ceea ce el percepea a fi fericirea universala. Rigorismul etic kantian era privit drept “falsa constiinta” si trebuia eradicat. Nu omul era scop in sine, ci Revolutia.
Salvarea Revolutiei, apoteoza aventurii ultime a Ratiunii in Istorie, era finalitatea unei existente traita integral. Constiinta de clasa a proletariatului era intruchiparea adevarului revelat. Organul de presa al partidului se numea, evident, “Pravda”. Adevarul era definit asadar strict instrumental. Adeziunile fanatice la sectele leniniste se explica tocmai prin promisiunea acceptarii intr-o “comunitate a virtuosilor”.
Leninismul, o versiune actualizata de iacobinism, este o exacerbare a voluntarismului istoric si o celebrare a rolului presupus providential al unor elite autodesemnate drept incarnari ale rationalitatii supreme. Nu avem motive de mirare sa observam fascinatia exercitata de acest elitism asupra unor intelectuali obsedati de descoperirea “sensului Istoriei”.
Militantii deveneau figurantii unui scenariu pe care il acceptau ca pe un dictat divin. Nu doar Stalin, dar si Lukacs, Gramsci, Kirov, Radek, Buharin, Ulbricht, Mao, Slansky, Ana Pauker, Dej, Rakosi, Gomulka, Dolores Ibarruri, Tito, Patrascanu se considerau cu totii alesi. Faptul ca s-au interdevorat nu schimba datele problemei. Mai degraba, as spune, le agraveaza.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu