FERMA ANIMALELOR (4)

GEORGE ORWELL

Capitolul IV

Pînă la sfîrşitul verii, ştirile despre ceea ce se pe­trecuse la Ferma Animalelor se răspîndiseră în jumă­tate din ţară. În fiecare zi, Snowball şi Napoleon tri-miteau în afară stoluri de porumbei cu instrucţiuni să se amestece printre animalele fermelor vecine, să le spună povestea Revoluţiei şi să le înveţe melodia de la Animale din Anglia.

În tot acest timp, domnul Jones se aţinuse pe la barul "Leul Roşu" din Willingdon şi se plînsese, ori­cui stătuse să-l asculte, de monstruoasa nedreptate pe care o suferise, de a fi fost alungat de pe proprietatea lui de o mînă de animale ticăloase. Ceilalţi fermieri îl înţelegeau, în principiu, dar la început nu-l ajutară prea mult. În sufletul lui, fiecare se întreba în taină dacă nu ar fi putut, cumva, transforma ghinionul lui Jones în norocul său propriu. Se întîmpla, însă, că proprietarii celor două ferme vecine Fermei Animale­lor erau permanent în relaţii proaste. Una dintre acestea, numită Foxwood, era o fermă mare, neîngri­jită şi demodată, lărgită încă şi mai mult de terenul împădurit, cu păşunile distruse şi gardurile într-o condiţie mizerabilă. Proprietarul ei, domnul Pilkington, era un fermier-gentleman nepăsător, care îşi pe­trecea mai tot timpul pescuind sau vînînd, în funcţie de sezon.

Cealaltă fermă, numită Pinchfield, era mai mică şi mai bine întreţinută. Proprietarul ei era un oare­care domn Frederick, om aspru şi viclean, amestecat mereu în acţiuni judiciare şi renumit pentru faptul că făcea afaceri complicate. Aceştia doi se duşmăneau unul cu celălalt atît de mult, încît era foarte greu pentru ei să cadă la orice înţelegere, chiar dacă îşi apărau interesele. Cu toate acestea, amîndoi erau foarte speriaţi de rebeliunea de la Ferma Animalelor şi foarte grijulii în a-şi împiedica propriile animale să afle prea multe despre ea. La început, se prefăcuseră a rîde dispreţuitor la ideea că animalele conduceau singure o fermă. Toată chestia avea să se sfîrşească în două săptămîni, spuneau ei. Tot ei lansară zvonul că animalele de la Ferma "Conacul" ― insistau să o numească Ferma "Conacul" căci nu puteau tolera numele Ferma Animalelor ― se băteau întruna între ele şi, de asemenea, că aveau să moară de foame foarte curînd. După ce timpul trecu, însă, şi se văzu limpede că animalele nu muriseră de foame, Frederick şi Pilkington îşi schimbară placa şi începură să vorbească despre cumplitele orgii care înfloreau acum la Ferma Animalelor. Se dezvălui că animalele de acolo practicau canibalismul, că se torturau unul pe celălalt cu potcoave de fier încălzite la roşu şi că îşi posedau femelele în comun. Acesta era rezultatul răz­vrătirii împotriva legilor Naturii, spuneau Frederick şi Pilkington.

Cu toate acestea, asemenea poveşti nu erau nicio­dată crezute pe de-a întregul. Zvonuri despre o fermă minunată, de unde oamenii fuseseră alungaţi, iar ani­malele îşi conduceau singure treburile, continuară să circule în forme vagi şi modificate; în anul acela, un val de rebeliune traversă provincia. Tauri care, pînă atunci, fuseseră docili deveniră sălbatici, oile călcară în picioare gardurile vii şi devorară trifoiul, vacile răsturnară găleţile cu lapte, caii de vînătoare refuzară să mai sară gardurile şi îşi azvîrliră călăreţii de partea cealaltă. Mai mult decît orice, melodia şi chiar cuvintele Animalelor din Anglia deveniră cunoscute peste tot. Se răspîndiseră cu o viteză uimitoare. Oamenii nu-şi putură ascunde furia auzind acest cîntec, deşi pretindeau că ar fi fost, pur şi simplu, idiot. Nu pu­teau înţelege, spuneau ei, cum de animalele însele se aduceau în stare de a cînta asemenea prostii jalnice. Orice animal care era surprins cîntîndu-l primea pe loc cîteva bice. Şi totuşi, cîntecul nu putu fi reprimat. Mierlele îl fluierau din gardurile vii, porumbeii îl gungureau de pe ulmi, încît ajunse pînă în tumultul fierăriilor şi in sunetul clopotelor din biserici. Şi, cînd oamenii îl ascultară, îi cuprinse un tremur tainic, au­zind în el profeţia judecăţii lor viitoare.

La începutul lui octombrie, cînd grîul fusese sece­rat şi depozitat, iar o parte deja vînturat de pleavă, un stol de porumbei sosi în vîrtejuri prin aer şi se lăsă jos, în curtea Fermei Animalelor, în cea mai cumplită stare de agitaţie. Jones şi toţi oamenii lui, plus alţi vreo şase de la Foxwood şi de la Pinchfield, intraseră pe poarta cu cinci drugi şi se apropiau pe drumul de căruţe care ducea spre fermă. Toţi aveau ciomege, cu excepţia lui Jones, care mergea în faţă, cu o puşcă în mîini. Era evident că voiau să încerce să recucerească ferma. Acest lucru fusese prevăzut de multă vreme şi toate pregătirile fuseseră făcute. Snowball, care studiase o carte veche a campaniilor lui Iuîiu Cezar, găsită în casă, avea ca sarcină opera­ţiunile de apărare. El îşi dădu ordinele repede şi, în cîteva minute, fiecare animal se găsea la locul lui. În timp ce oamenii se apropiau de clădirile fer­mei, Snowball dădu semnalul primului atac. Toţi po­rumbeii, în număr de treizeci şi cinci, începură să zboare încoace şi încolo pe deasupra capetelor oame­nilor şi să arunce excremente pe ei de la semi-înălţime; şi, în timp ce oamenii erau ocupaţi cu asta, gîştele, care stătuseră ascunse după gardul viu, se năpustiră afară şi îi ciupiră dureros de gambele picioa­relor. Totuşi, asta era doar o mică manevră de hărţu­iala, menită să provoace o oarecare dezordine printre duşmani; oamenii alungară cu uşurinţă gîştele, lovin­du-le cu ciomegele. Atunci, Snowball dădu drumul celei de-a două linii de atac. Muriel, Benjamin şi toate oile, cu Snowball în frunte, năvăliră înainte, îi împinseră şi-i îmbrînciră pe oameni din toate părţile, în timp ce Benjamin se întorcea şi-i plesnea cu copi­tele lui mici. Dar, o dată în plus, oamenii, cu ciome­gele şi cu bocancii lor ţintuiţi, se dovediră prea tari pentru ei; şi, deodată, la un guiţat al lui Snowball, care era semnalul de retragere, toate animalele se în­toarseră şi o zbughiră pe poartă în curte.

Oamenii scoaseră un strigăt de victorie. Îşi văzu­seră, aşa credeau ei, duşmanii puşi pe fugă şi-i urmă­riră în dezordine. Asta era exact ceea ce intenţionase Snowball. Odată bine intraţi în curte, cei trei cai, cele trei vaci şi restul porcilor, care stătuseră în ambus­cadă la grajdul vacilor, săriră brusc în spatele oame­nilor, tăindu-le retragerea. Atunci, Snowball dădu semnalul atacului. El însuşi se năpusti direct spre Jones. Acesta îl văzu venind, ridică puşca şi trase. Alicele lăsară dungi însîngerate pe spinarea lui Snow­ball, iar o oaie căzu moartă. Fără să se oprească nici o clipă, Snowball, cu cele o sută de kilograme ale lui, se aruncă în picioarele lui Jones. Jones se trezi proiectat pe o grămadă de bălegar, iar puşca îi zbură din mani. Dar spectacolul cel mai teribil îl oferi Boxer, care se ridica pe picioarele din spate şi lovea ca un armăsar cu copitele lui enorme potcovite cu fier. Prima lui lovitură căzu în capul unui grăjdar de la Foxwood, care se întinse fără viaţă în noroi. Vă­zînd asta, oamenii îşi aruncară ciomegele şi încercară să fugă. Panica puse stăpînire pe ei şi, în clipa urmă­toare, se aflau cu toate animalele pe urmele lor, fugăriţi în jurul curţii, luaţi în coarne, loviţi, muşcaţi, căl­caţi în picioare. Nu rămase nici un animal de la fermă care să nu se răzbune pe ei după felul său. Pînă şi pisica îşi dădu drumul brusc de pe un acope­riş pe umerii unui văcar şi-şi înfipse ghearele în gîtul lui, la care acela urlă înspăimîntător. Într-un moment cînd poarta era liberă, oamenii fură fericiţi să poată fugi afară din curte şi să se grăbească spre drumul principal.. Şi astfel, după cinci minute de la invazia lor, se aflau într-o retragere ruşinoasa pe acelaşi drum pe care veniseră, cu un cîrd de gîşte gîgîind în urma lor şi ciupindu-i de gambele picioarelor tot tim­pul. Toţi oamenii fugiseră, în afară de unul. Întors în curte, Boxer îl mîngîie cu copita pe grăjdarul care ză­cea cu faţa în jos în noroi, încercînd să-l întoarcă. Băiatul nu se mişca.
― E mort, zise Boxer întristat. Nu voiam să fac aşa ceva. Am uitat că port potcoave de fier. Cine o să creadă că n-am făcut-o intenţionat?
― Fără sentimentalisme, tovarăşe! strigă Snowball, din ale cărui răni sîngele încă mai picura. Răz­boiul e război. Singurul om bun e omul mort.
― Dar nu vreau deloc să iau viaţa nimănui, nici chiar viaţa unui om, repetă Boxer şi ochii i se um­plură de lacrimi.
― Unde e Mollie? exclamă cineva.
Mollie, într-adevăr, lipsea. În prima clipă, toţi se alarmară; se temeau că oamenii ar fi putut să-i facă vreun rău, sau chiar s-o fi luat cu ei. Pînă la urmă, totuşi, o găsiră ascunsă în staulul ei, cu capul înfun­dat în fînul din iesle. Fugise imediat după ce se tră­sese cu puşca. Şi, cînd celelalte animale se întoarseră din căutarea ei, descoperiră că grăjdarul care, de fapt, fusese doar buimăcit, îşi revenise deja şi fugise.

Animalele se adunară acum la un loc, în cea mai teribilă stare de agitaţie, fiecare povestind cu voce cît mai tare propriile fapte de vitejie în luptă. Imediat se ţinu o celebrare improvizată a victoriei. Fu înălţat drapelul şi Animale din Anglia cîntat de cîteva ori, apoi oaia ucisă fu înmormîntată cu funeralii solemne, iar un arbust plantat pe mormîntul ei. În faţa gropii, Snowball ţinu un scurt discurs, accentuînd necesita­tea ca animalele să fie gata să-şi dea viaţa pentru Ferma Animalelor, dacă acest lucru ar fi fost nece­sar.

Hotărîră apoi, în unanimitate, să creeze o decora­ţie militară, "Erou-Animal, Clasa întîi", conferită atunci şi acolo lui Snowball şi lui Boxer. Aceasta consta dintr-o medalie de bronz ― în realitate, nişte alămuri pentru cai găsite în camera cu hamuri ― care să fie purtată duminicile şi în zilele de sărbă­toare. Se institui, de asemenea, şi "Erou-Animal, Clasa a Doua", conferită postum oii moarte.

O mulţime de discuţii se înyîrtiră în jurul întrebă­rii cum să fie numită bătălia. În final, se numi Bătă­lia de la Grajdul Vacilor, de vreme ce de acolo por­nise ambuscada. Puşca domnului Jones fu găsită ză­cînd în noroi şi, cum se ştia că exista o rezervă de muniţie în casă, se hotărî ca puşca să fie aşezată în picioare la baza catargului, drept piesă de artilerie şi să se tragă cu ea de două ori pe an ― o dată la doi­sprezece octombrie, aniversarea Bătăliei de la Grajdul Vacilor şi altă dată în ziua de Sfîntul Ioan, aniversa­rea Revoluţiei.

(va urma)