Sfirsitul unei domnii singeroase (2)

Horia Sima

2. Ce-am gasit la Berlin

Petrascu mi-a comunicat ce s-a petrecut în lipsa mea la Berlin. Situatia grupului era mult mai rea decât mi-o închipuisem. Numai exista unitate de comanda, grupul se împrastiase si, ceea ce era mai grav, însasi resorturile sufletesti ale legionarilor cedasera. Dintre capetenii, Papanace se tinea mai bine, dar nu facuse nici un efort de regrupare a fortelor. Petrascu se simtea stingher fara mine.

Când am plecat spre tara, 15 August 1939, functiona un "comandament" al grupului legionar din Berlin, format din Preotul Dumitrescu-Borsa, Alexandru Constant, Victor Vojen, Constantin Papanace, Victor Silaghi si cu mine. Seful grupului era Preotul Dumitrescu-Borsa, eu ma ocupasem de legaturile cu tara, Vojen si Papanace cu relatiile externe, Constant cu garnizoana. Parintele Dumitrescu-Borsa nu se bucura de prea multa consideratie între legionarii din Germania. Venise cu o presa proasta din Polonia. Horodiceanu, Trifa, Petrascu, Stanicel, care împrastiasera cu Parintele exilul cu Polonia, erau atât de porniti contra lui încât duceau campanie. Cum nu participasem la aceste framântari, nu m-am lasat impresionat de ele. L-am sustinut la conducerea grupului din Berlin împotriva celor mai apropiati prieteni ai mei. Ma lega de el viata chinuita petrecuta împreuna din 1938 si ma gândeam la numele ce-l poarta. Fusese secretar general al partidului "Totul pentru Tara" si era singurul supravietuitor al echipei din Spania.

La întoarcerea mea, comandamentului nu se mai întrunea, iar legionarii se razletisera care încotro, cautându-si preocupari mai mult sau mai putin îndepartate de obiectivele esentiale ale miscarii în acele momente. Existau si elemente de lupta, dar ce puteau face când ei însisi sefii lor se aratau sovaitori?

Inainte de sti ce sa fac, m-am hotarât sa trec pe la fiecare din capeteniile legionare din Berlin, ca sa verific informatiile primite de la ei. L-am vizitat mai întâi pe Preotul Dumitrescu-Borsa. N-am recunoscut nici o fibra din omul de altadata. Era o ruina morala. Nu mai credea în nimic. Repeta mereu, cu ochii dusi departe, în cursul conversatiei, "o sa ajungem ca Rusii albi". Dupa masacrul din tara, considera situatia miscarii pierduta, cel putin pentru generatia actuala. Preotul Dumitrescu-Borsa era unul dintre legionarii care nu traiau din lumina lor proprie. Dupa disparitia Capitanului, se prabusise si el. Procesul descompunerii începuse din Polonia. Venind din Polonia în Germania, eu, Papanace si ceilalti am fortat nota, asezându-i în fruntea noastra. L-am pus într-o situatie care-l obliga "sa se tina bine". Era seful nostru.

Intrând în mediul nostru combativ, Parintele Borsa a avut chiar momente de înviorare. In vara era plin de foc. Compara situatia noastra cu a vânatorului care sta la pânda. "Cine poate si are norocul sa-i treaca pe dinainte Armand Calinescu, trage".

Era în corespondenta cu Miti Dumitrescu si avea ferma convingere ca de asta data monstrul nu mai scapa. Iar acum acelasi om, seful nostru, primea cu astfel de cuvinte pe legionarii care se întorceau din mijlocul primejdiilor. Nu-i parea bine când îi spuneam ca miscarea s-a refacut în tara.

N-a avut nici curiozitatea sa ma întrebe amanunte. Ce-am putut desprinde precis de la el, era ca voia sa fie lasat în pace. Nu mai voia sa auda de nimic, nu mai voia sa fie amestecat în nici o actiune. Raspunderea grupului nu-l mai interesa.

Un sef îsi descurajeaza trupa, nu mai poate pretinde sa fie urmat. Parintele Dumitrescu-Borsa purta raspunderea pentru destramarea grupului. Mi-am dat seama din acel moment ca drumurile noastre se despart.

M-am întâlnit apoi cu Papanace, la locuinta lui Virgil Mihailescu. L-am gasit abatut. I-am expus situatia din tara si el mi-a povestit framântarile din mijlocul grupului, dupa plecarea mea. Vojen. Constant, Preotul Borsa, se desprinsese de grup. Silaghi avea un serviciu si traia retras. Cu Ciorogaru, relatiile grupului erau de multa vreme întrerupte. Papanace se întâlnea individual cu ceilalti legionari, dar o viata colectiva nu mai exista.

Analizând posibilitatile miscarii, dupa pierderile suferite, se exprima destul de sceptic. Se afla într-un impas sufletesc, pe care si-l marturisi fara înconjur. Mi-a propus sa iau eu conducerea grupului, dupa defectiunea Parintelui.

"D-ta esti singurul care poti continua lupta, mi-a spus. Reprezinti extrema dreapta a miscarii, elementul ei de actiune de care se tem dusmanii. Ai un nume în jurul caruia se poate aduna trupa sfarâmata".

Relatiile mele cu Papanace, în tot timpul refugiului din Berlin, au fost mai mult decât cordiale, de mare confidenta. Noi doi reprezentam ultima linie de rezistenta a grupului. Când grupul avea momente de absenta sau de dezorientare, noi restabileam efortul si continuitatea. Când am plecat în tara, pe el l-am considerat a fi garantul liniei legionare a grupului Berlin, având un coeficient de densitate sufleteasca mai mare decât altii. In acest sens am lasat vorba si lui Petrascu la plecare: "Tineti-va de Papanace orice s-ar întâmpla". Acum el însusi intrase într-o faza de depresiune. Omul nu mai putea da atât cât reclama gravitatea momentului si facea la altii sa-si asume raspunderea situatiei. E o atitudine legionara cum nu se poate mai corecta.

Cunoscându-i trecutul, aveam toate motivele sa cred ca propunerea ce mi-o facuse pleca dintr-un fond sufletesc curat.

Cu aceeasi sinceritate i-am expus punctul meu de vedere. Eu îmi iau raspunderea luptei din tara, dar nu raspunderea conducerii grupului legionar din Berlin, nici sub aspect sa reconstituim o unitate fragila, care ar avea mai mult darul sa provoace numai dusmanii? De ce sa ne reunim cu niste oameni care si-au pierdut suflul interior? Sa-i lasam pe cei ce au abdicat de la linia legionara în plata Domnului, iar noi sa ne vedem de drumul nostru. Eu îmi voi alcatui un grup legionar, format numai din luptatori, numai din încercati si gata de sacrificiu si cu acestia ma voi întoarce în tara. El, Papanace, sa acopere pregatirea viitoarei expeditii, fie în raport cu ceilalti legionari din grup fie în relatiile cu Germanii. Papanace a fost de acord si cu asta ne-am despartit. De fapt, în aceasta întâlnire, fara sa-i spunem pe nume, s-a reconstituit comandamentul legionar din Berlin între noi doi, dupa razletirea celorlalti membri ai lui.

De atunci ne consultam des si toate problemele ce se iveau în viata grupului le rezolvam împreuna, într-un spirit de perfecta camaraderie.

Vojen si Constant intrasera functionari la Ministerul german al propagandei L-am vazut mai întâi pe Constant, care reflecta de obicei si parerea celuilalt. Constant mi-a vorbit agitat, ca un om stapânit de panica: "Mai, sa lasam actiunile acestea care ne fac atâta rau si ne costa atâta sânge.

Sa cautam o solutie politica a problemei noastre". A apasat pe politic cu un deosebit efect oratoric.

A fi consecvent, a avea o logica în idei si fapte, este o chestiune de caracter. Era uluitor sa vad cum încerca sa-si corecteze pozitia retroactiv. Vorbea cu mine ca si cum ar fi fost strain de cele întâmplate în tara. Ce lipsa de barbatie! Vojen si Constant, ca membri ai comandamentului, cunosteau expeditia lui Miti Dumitrescu.

I-am cerut lamuriri, cum vede el "solutia politica"? Implica tratative cu Regele? A evitat sa se pronunte. Un lucru am retinut: Constant nu mai punea pret pe lupta din tara. Dintr-o convorbire ce-a, avut-o mai târziu cu Vojen, prietenul sau nedespartit, m-am lamurit în ce consta faimoasa "solutie politica: o interventie a Berlinului în politica interna a României, într-un moment de încordare cu Carol, care ar putea sa fie chiar un razboi. Miscarea legionara ar fi chemata sa joace un rol important într-o asemenea împrejurare. Solutia era ispititoare pentru cine voia sa evite riscurile, dar pentru miscare nu era o afacere. In ce postura mizerabila ne-am fi prezentat în fata tarii, ca miluiti ai Nemtilor?

In caz de razboi, când muntii de cadavre s-ar fi ridicat între Români si germani, mai putea miscarea sa-si sustina vechea pozitie de politica externa, alaturi de puterile Axei?

Cu Ciorogaru n-am vorbit, pentru ca de multa vreme se despartise de grup. Aflasem ca si el era partizanul unei solutii politice, dar pe care nu o vedea posibila, spre deosebire de Vojen si Constant, decât cu Regele. Pentru a-si ilustra teoria, luase deja legaturi cu guvernul de la Bucuresti, prin mijlocirea agentilor diplomatici de la Berlin. Se împrietenise în ultimul timp cu preotul Dumitrescu-Borsa. Ii surâdea si lui o întelegere cu guvernul, pentru a nu ajunge "rus Alb", cum se lamenta Parintele.

Trifa, fostul presedinte al Centrului Studentesc Bucuresti, sustinea ca nu mai avem altceva mai bun de facut la Berlin decât sa învatam si sa luam diplome. Odata oamenii formati, altfel ne vom masura cu Carol. Nu pricepeam legatura de la cauza la efect cu politica Legiunii. Sa se sperie Carol de diplomele achizitionate de legionari la Berlin si sa ne lase puterea? Sau, fiind în posesiunea acestor titluri, vom patrunde mai bine în miezul evenimentelor si atunci îl vom combate cu arme superioare? M-am fortat sa cred ca acesta din urma era gândul lui Trifa, când a parasit viata de grup si preocuparile noastre si s-a consacrat exclusiv studiilor. Tara Româneasca nu ducea lipsa de intelectuali, ci de intelectuali de caracter.

Miscarea legionara era o reactie contra intelectualismului sterp, rupt de realitatile nationale.

Singura mângâiere sufleteasca mi-a procurat-o Dr. Victor Biris. Nu-l mai vazusem din tara. In August 1939, ne-am încrucisat drumurile în Banatul sârbesc, fara sa ne fi putut vedea. Eu mergeam spre tara si el fugea din tara, pe la Latunas, pentru a se refugia în Germania. Fusese procuror la Tribunalul Oravita si si-a dat demisia când i s-a cerut sa voteze Noua Constitutie.

A fost unicul caz pe tara. Prin Preotul Borsa, de ai carui copii se interesase în prigoana, s-a atasat comandamentului central, aducând mari servicii miscarii. Biris lucra acum ca hamal într-o întreprindere si l-am gasit zacând la spital, zacând de o gripa contractata în iarna aceea grea. Desi era pe un pat de spital ars de febra, n-a fost nevoie de nici o încurajare pentru a-l înviora. Biris era mai tare sufleteste decât noi toti. Pierduse pe fratele lui, Gheorghe Biris, în masacrul de la Miercurea Ciuc. Gheorghe Biris studiase Dreptul la Cluj si facea parte din falanga de studenti legionari de la aceasta Universitate, care s-au acoperit de glorie în cursul acestei prigoane.

Atmosfera de la Berlin îl întrista. Fusese prieten cu Preotul Borsa, dar de când îi citise în suflet lenta descompunere, se înstrainase de el. Acum aproape nici nu-si vorbea. Ce deosebire de atitudine între ultimul supravietuitor al echipei din Spania si fostul secretar al partidului "Totul pentru Tara", Preotul Borsa, si necunoscutul procuror de la Oravita! Biris rupsese toate puntile în urma lui, pentru a se întâlni cu destinul Legiunii. Renuntase la familie, la cariera, la prietenii din alte partide, pentru a-si asuma riscuri care nu decurgeau din obligatii contractate anterior sau din juraminte solemne.

Facând bilantul întrevederilor avute cu capeteniile legionare din Berlin, am ajuns la urmatoarele concluziuni:
1. In primul rând am observat o goana dupa alibiuri. Fiecare voia sa se stie cât mai putin amestecat în atentatul lui Miti Dumitrescu. Masacrul din tara punea problema responsabilitatilor si, cu exceptia lui Papanace, ceilalti se facusera mici, mici de tot, pentru ca raspunderile sa treaca pe deasupra capului lor.
2. Lupta contra Regelui Carol trebuia continuata si onorata. Aceasta situatie, singura loiala fata de Legiune si fata de memoria celor cazuti, reclama noi eforturi si noi sacrificii. Cine urmeaza la rând ca sa continue eroica a miscarii? Putini mai raspundeau la apel. Reflexele combative ale legionarilor din Berlin nu mai functioneaza cu prospetimea omului din transee.
3. Exista un caz aparte, al lui Silaghi, caruia nu i se putea tagadui nici curajul convingerilor si nici spiritul de deciziune. El statea deoparte pentru ca era zdrobit sufleteste. Nu mai traia Capitanul, nu mai traiau atâtia legionari de elita, care ar fi putut sa îi ia locul. In cine sa mai aiba încredere? In Parintele Borsa, care daduse bir cu fugitii, în mine, în Papanace? Garantia noastra i se parea destul de fragila.
4. Dupa atentatul contra lui Calinescu, autoritatile germane pusesera ochii pe legionarii refugiati. Miti Dumitrescu plecase din Germania. Guvernul german a fost neplacut surprins de atentat.
O complicatie care nu-i convenea în momentul când armatele germane erau angajate în Polonia, iar proaspatul pact de neagresiune cu Moscova trebuia sa fie pus în aplicare. Cum vor interpreta Sovietele acest atentat?
Ca sa se puna la adapost de noi surprize, guvernul german decisese restrân- gerea libertatii de miscare a legionarilor refugiati în Germania, obligându-i sa se prezinte saptamânal la politie, pentru control. Li s-a pus în vedere ca nu au voie sa paraseasca teritoriul german, fara aprobarea Gestapo-ului. Aceasta masura marise dezorientarea în mijlocul grupului. Insasi pamântul solid al Germaniei national-socialiste începea sa le fuga de sub picioare. Se raspândise teama între legionarii din Berlin ca daca se va mai întreprinde ceva de pe teritoriul Germaniei, vor fi bagati cu totii în lagar de concentrare sau vor fi predati guvernului din tara. Aceasta amenintare i-a determinat pe multi "sa se dea la fund", pentru ca sa nu fie ridicati în cine stie ce împrejurare.
5. Exista si o categorie de legionari care au ramas neclintiti pe pozitie. Acestia erau Smultea, Rotea, Petrascu, Eugen Teodorescu, Dragomir-Jilava, Alexandru Popovici, Virgil Mihailescu si Biris. Dar acestia asteptau initiativa "Comandamentului", cum erau obisnuiti. Venirea noastra a însemnat o usurare pentru ei. Ei sperau ca de acum înainte se va risipi atmosfera de lâncezeala care domnea la Berlin si li se vor spune clar si precis ce au de facut.
6. In concluzie, grupul de la Berlin nu mai poseda ceea ce exista mai înainte, viata si orientare proprie. Existau atitudini, dar nu o atitudine globala. Aceste atitudini individuale erau fara consistenta, fluide, fiind mai degraba expresia unei renuntari interioare. Daca noi, cei din tara, ne asimilam acestei mentalitati defetiste, Regele Carol putea sa-si serbeze triumful pe mormântul Capitanului si al atâtor legionari cazuti. O batalie nu se pierde atunci când au suferit una, doua sa mai multe înfrângeri, ci atunci când interior te recunosti înfrânt.
Situatia nu se putea salva decât contopind într-o unitate pe legionarii veniti din tara cu legionarii din Berlin, ramasi pe pozitie. Din unificarea celor doua grupe trebuie sa ajungem la constituirea unei noi forte, cu care sa reluam ofensiva contra regimului. Odata acest nucleu format, întreg grupul de la Berlin îsi va regasi centrul de greutate si, pe încetul, si ceilalti legionari, care acum sunt framântati de îndoieli si stau în expectativa, se vor reintegra luptei.
Tot atât de important era, ca în locul vechiului comandament, care se pulverizase, sa cream un nou comandament, a carei axa sa fie colaborarea mea cu Papanace.

(va urma)