Monte Cassino (7)

Sven Hassel

Cartea aceasta este dedicata celor ucisi
în manastirea si fortareata Monte Cassino.

Sven Hassel cu majoritatea cartilor scrise de el

Ce este moartea? Ea loveşte repede. O aşteptăm veşnic. A devenit o tovarăşă, o obişnuinţă. Nici unul dintre noi nu este credincios. Nu am avut timp să devenim credincioşi. Ni se întâmplă să vorbim despre ea. Nu ştiu dacă după moarte mai este ceva. Cum am putea şti?
La moarte e mai bine să te gândeşti ca la un somn veşnic, fără vise. Am fost de atâtea ori ameninţa cu executarea şi cu consiliul de război, încât lucrul acesta nu ne mai impresionează. Ce ne mai poate păsa de către cine vom fi ucişi, atunci când ne va veni rândul? De vom zace într‑o groapă, sub o cască ruginită, sau în vreun cimitir arătos, sub flacăra veşnică, chiar şi de asta puţin ne pasă.
Singurul lucru de care ne pasă este ca moartea să vină repede, fără dureri. Plutonul de execuţie este adesea preferabil fioroasei morţi lente dintr‑un tanc cuprins de flăcări.
Cei mai mulţi dintre camarazii mei au dispărut aici, în faţa mănăstirii Monte Cassino, către Crăciunul anului 1943. Nu am mai rămas decât 33 din cei 5 000 care am plecat împreună în 1939.
Cei mai mulţi au murit în mijlocul flăcărilor! Moartea clasică a tanchistului. Unii se târăsc, fără braţe şi fără picioare. Unii sunt orbi. Pe unii i‑am vizitat, în trecere, prin spitale.
Printre ei era Schröder, cel mai fercheş dintre toţi. Când şi‑a pierdut amân­doi ochii din pricina uneia dintre grenadele acelea care explodează de două ori, din disperare s‑a apucat să înghită nisip. Nu mai avea faţă.
Nici unul dintre noi nu va putea uita vreodată spectacolul care ni s‑a înfăţişat la spital. Capul lui nu mai era decât un şir de găuri.
În locul ochilor găuri. În locul nasului o gaură, Gura era lipită de buze. Elegantul aghiotant Schröder nu voia să fie privit. Ne‑a aruncat în cap flacoane de medicamente.
Ne‑am aşezat pe treptele din faţa spitalului să mâncăm ciocolată şi să bem vinul roşu pe care le adusesem pentru el. Ne‑au gonit de acolo, nu era voie de stat pe scara rezervată mutilaţilor.
În seara aceea, Micuţul stâlci mutra unui medic de la statul major. Asta ne‑a mai alinat puţin.


Capitolul 7 - TRANSPORT PENTRU VATICAN

Eram aşezaţi pe pietrele din teatrul roman. Deasupra capetelor noastre se înălţa mănăstirea. Priveam spre Cassino, unde oamenii îşi vedeau de treburi fără a bănui că în scurtă vreme viaţa lor va fi nimicită. În faţa hotelului Excelsior, câţiva ofiţeri, italieni şi germani, flecăreau adunaţi în jurul unei sticle cu chianti.
— Ştii, Porta, am ochit o piesă frumoasă, începu Gregor, legănându‑şi picioarele. De data asta ne vom duce la Vatican. Ne‑a surâs norocul. Îţi aminteşti, compania de mecanici din P.D.H.G.1 execută cele mai multe transporturi şi abia dacă bănuiesc că existăm. Aşa cum spune Micuţul, prezenţa noastră este atât de secretă, încât nici măcar nu suntem siguri că nu e un vis.
Scuipă după o şopârlă care trecea drumul.
— Să profităm şi noi de pe urma războiului ăsta. Până când se liniştesc lucrurile am putea oricând ascunde vechiturile la Ida. Muierea asta este plină de îndrăzneală. Nimeni nu ar putea bănui pe fiica unui tip cu teşchereaua plină de dolari. A ascuns doi dezertori din SS şi unul de la Gestapo, care tre­buia să se facă nevăzut. I‑au ticluit o grămadă de acte secrete din care reiese că a fost obligată să ţină bordelul. Acum se ocupă cu ajutorarea patrioţilor. La eliberare, când vor fi în sfârşit eliberaţi, vor căpăta câte o brasardă uite atâta! Ida va sta la dreapta generalului Clark şi se va îndopa cu purcel de lapte la frigare. Cred că babacul ei e cineva. Dictator, sau aşa ceva, cum se zice pe la ei?
— Senator vrei să spui, bănuiesc, râse Porta. Auzi, dictator! nu pronunţa niciodată cuvântul ăsta, e tabu. Va trebui chiar să‑l uiţi, când vor fi aici. Dar crezi că ne putem ‑încrede în Ida Gălbejita asta a ta? Unei fete care se poartă atât de bine cu toţi, i‑ar putea veni pofta să ne tragă pe sfoară şi să‑şi păstre­ze câştigul numai pentru ea.
— M‑am gândit şi eu la asta, râse Gregor sigur de el. Nici eu nu sunt de azi, de ieri. Nu uita că am fost şoferul unui general! Ida nu va îndrăzni să ne joace vreun renghi. S‑ar putea întoarce împotriva ei. Doar nu‑i nebună, viespea! E cea mai mare codoaşă de pe partea asta a ecuatorului. Şi nu i‑ar conveni să se afle în Statele Unite. De Julius însă trebuie să ne ferim. I‑a intrat în cap că transportul sacru îi va deschide porţile şcolii de ofiţeri. Şi îl păzeşte ca şi cum ar fi un bun al său. De când şi‑a pus mantaua SS se crede ieşit din coapsa lui Jupiter. În dimineaţa asta şi‑a tocit pingelele o jumătate de ceas în faţa oglinzii. Doar că nu cere să fie salutat! Ai văzut cum ridică braţul drept? Nici Adolf n‑ar putea s‑o facă mai bine dacă o mai ţine mult aşa, intru cu camionul într‑un pom şi‑l curăţ pe Heide. Nu‑i pot înghiţi pe cei care vor să se facă mai grozavi decât sunt. Nici generalul meu nu făcea atâta pe grozavul, cu toate că el ar fi avut de ce.
Barcelona şi Micuţul se apropiau de noi.
— Ce tot puneţi la cale? strigă Micuţul cu un glas care făcea să răsune munţii. Aţi găsit mijlocul de a şterpeli chestiile respective? Eu zic să ne punem deoaprte un camion întreg. Pe străzile mai dosnice sunt o groază de tipi care cumpără vechituri. Am ochit unele lăzi pline cu aur şi argintărie.
— Nu mai ţipa aşa de tare, tâmpitule, mârâi Gregor.
Urcam încet spre mănăstire. Către sud se auzea tunetul artileriei. Un pluton din regimentul de blindate Hermann Göring intra în curtea mănăstirii în pas cadenţat. Au încărcat la repezeală câteva camioane. Îi priveam în tăcere. Erau soldaţi care executau întocmai ordinele primite. Insignele lor străluceau. Lucrau într‑o tăcere apăsătoare, bine împărţiţi în grupe: unii cărau, alţii ridicau... Ce aveau de gând cu noi? Eram frământaţi de gânduri negre.
Un subofiţer cu ochi de peşte congelat şi uniformă neverosimil de curată se îndreptă autoritar spre noi.
— Ia spuneţi, vă credeţi în vizită? cârâi el. Intraţi imediat înăuntru! Vă aşteaptă de lucru!
Legionarul apăru cu un aparat de radio în mână.
— Tacă‑ţi gura, camarade, şi mai bine ascultă ce povestesc prietenii noştri de dincolo! (Mări volumul la maximum).
— „Aici postul de emisie aliat Italia de Sud. Patrioţi italieni, repetăm instrucţiunile noastre anterioare: Organizaţi‑vă împotriva bandiţilor care vă jefuiesc bisericile şi mormintele. Chiar în clipa aceasta divizia de blindate Hermann Göring goleşte mănăstirea de la Monte Cassino, prădând comorile sale! La luptă, patrioţi! Repetăm: sub comanda unui ofiţer de stat major, divizia de blindate Herman Goering e pe cale să jefuiască mănăstirea de la Monte Cassino! un convoi a şi plecat, ducând cu el comori nepreţuite. Patrioţi italieni, apăraţi‑vă bunurile! Nu‑i lăsaţi pe jefuitori!"
Legionarul închise aparatul.
— E groasă, băieţi! Pentru nimic în lume nu aş purta astăzi insignele albe!
— Suntem aici din ordin, se împotrivi subofiţerul; aroganţa i se topise.
— Din ordin! chicoti Porta batjocoritor. Din ordinul lui Adolf?
— Pun rămăşag unu' la o mie, strigă răutăcios Gregor, că cel puţin o companie de jandarmi e în drum spre noi!
— Comandantul nostru va şti să‑i primească, strigă ofiţerul disperat. Nu sunteţi decât o şleahtă de fricoşi care nu se gândeşte decât să‑şi ia tălpăşiţa.
O grenadă îi trecu pe sub nas şi cel puţin zece automate se îndreptară asupra lui.
— Ticălosule, dacă mai spui asta o dată eşti un om mort! şuieră Porta. În grupul nostru avem mai multe cruci de fier decât fire de păr ai tu! Dacă dintre noi e cineva fricos, atunci voi sunteţi, cu toate insignele voastre de potlogari.
— Să‑l împuşcăm, propuse Micuţul, pus pe moarte de om. Altfel vom putea spune jandarmilor: treceam întâmplător pe aici, înţoliţi pentru orice eventualitate şi v‑am salvat comorile. Poate că ne vor da o statuie drept recompensă. Vom fi eroi!
Subofiţerul se răsuci pe călcâie şi se făcu nevăzut. Soldaţii săi priveau în jurul lor, stingheriţi. Nu prea ştiau ce să facă. Un caporal mecanic întrebă precaut:
— Ce se întâmplă, camarazi? După câte am înţeles, este o treabă secretă.
— Ai dreptate, rânji Porta. Atât de secretă, încât nici măcar Adolf nu ştie nimic. Colegii de dincolo se pare însă că sunt pe cale să‑i dezvăluie adevărul. Mândra divizie de blindate Hermann Göring s‑a transformat într‑o bandă de tâlhari. Mâine veţi fi învinovăjiţi că aţi siluit călugăriţele. Camarade, scoate‑ţi insignele albe. În locul lor, îţi vând unele roz. Nouă ne vor da drumul, voi însă veţi fi spânzuraţi! N‑aşi veni la voi nici dacă m‑ar face colonel. Sunteţi leproşi, ciumaţi. Nici un om cinstit n‑ar vrea astăzi să fie de‑al vostru.
— Ce‑i de făcut, camarade? mormăi caporalul. Toată viaţa am scormonit cărbuni pe sub pământ. Pentru a nu fi trecut într‑o grupă de mineri, am in­trat voluntar în Panzerdivizion Hermann Göring. Între noi fie zis lua‑i‑ar dra­cu' pe grăsanul de Hermann. Îşi închipuie că suntem slugile sale.
Camarazii caporalului încuviinţau din cap fără a scoate o vorbă.
— Ce prostie că ne‑am încurcat în treaba asta! Le‑am zis eu celorlalţi că mie nu prea îmi miroase a bine. O companie de mecanici care trebuie deodată să ia parte la un transport! Asta nu e treaba noastră; e treaba celor de la trans­­porturi. Mă pricep la tancurile Tiger şi Panther. N‑aş putea să trec la voi?"
Strigau cu toţii de‑a valma. Doi dintre ei şi‑au smuls insignele albe de pe mâneci. Ne ofereau sume uriaşe pentru a‑i primi la noi.
În faţa mănăstirii s‑a ivit cu un puternic scrâşnet de frâne un Kübel, urmat de aproape de cinci camioane. Două plutoane de jandarmi, conduşi de un locotenent, au dat năvală pe poartă. Plăcuţele în formă de semilună străluceau. Între bătrânele ziduri au răsunat comenzi nedesluşite.
Vânătorii de capete rânjeau mulţumiţi. Operaţiile de felul acesta erau plăcerea lor.
— Va să zică aşa, prădaţi, adunătură de ticăloşi ce sunteţi! Asta vă va costa pielea. Nu mai apucaţi voi asfinţitul soarelui!
Ne‑am aruncat pe burtă în spatele unor tufe de trandafiri.
— Grăbeşte‑te, şuieră Porta, întrucât eu nu izbuteam să deblochez destul de repede siguranţa mitralierei mele. Doar printr‑o minune nu vom fi morţi într‑un ceas!
Am încărcat, am dus arma la umăr şi am aruncat o privire înspre Bătrâ­nul, care se lungise îndărătul unui bolovan cu mitraliera lui grea.
— Trage, pe toţi dracii, mi‑a şoptit Porta, scoţând inelul unei grenade. Dacă tot trebuie să ne dăm duhul, cel puţin să luăm câte un poliţai cu noi în cer! Mătură curtea de la stânga la dreapta!
— Nu trag fără ordinul Bătrânului, m‑am împotrivit eu.
— Eşti nebun de‑a binelea! mârii Porta, dându‑mi un picior în coaste cu asemenea putere încât am scăpat mitraliera din mâini.
O duse la umăr. De frică nici nu mai cutezam să respir. De la o distanţă atât de mică Porta îi putea ucide pe toţi, atât pe jandarmi cât şi pe soldaţii cu insigne albe.
Legionarul, în genunchi în spatele unui copac, strângea la piept o grena­dă anti‑tanc. Părea că are de gând s‑o trimită în mijlocul unei grupe de jandarmi din poliţia militară. De la ferestrele mănăstirii, călugării şi maicile urmăreau cu nelinişte spectacolul acesta grotesc.
Apăru un comandant de la aviaţie.
— Ce se întâmplă? îl întrebă pe ofiţerul de jandarmi. Purtarea voastră îi face nervoşi pe oamenii mei. Le‑am ordonat să fie pe picior de alarmă împotriva partizanilor.
— Domnule comandant — ofiţerul ardea de zel — am venit aici din ordinul nemijlocit al Comandamentului Suprem al armatei din Sud. Prin intermediul postului clandestin de radio al aliaţilor am aflat că trupe germane sunt pe cale să jefuiască mănăstirea. Am misiunea să verific ce se întâmplă. Trebuie să vă rog, domnule comandant, să mă însoţiţi până la cartierul general. Văzând cele ce se întâmplă pe aici, sunt nevoit să admit că postul de radio inamic este bine informat.
— Din păcate nu am timp să te însoţesc, răspunse zâmbind comandan­tul. Părintele — abate Diamare poate depune mărturie că pe aici nu se prădează nimic. Dacă un soldat ar fura fie doar o aşchie de lemn, ar fi executat pe loc.
Micuţul îi trase un ghiont lui Porta.
— I‑auzi! Şi noi care slujim un zgârie‑brânză ca ăsta!
Porta râse şi scuipă chiştocul.
— N‑ai băgat de seamă că a zis „aşchie de lemn"? Nici prin cap nu ne‑ar trece să furăm surcele!
— Ba eu cred că vorbeşte şi de tablouri, făcu Micuţul, bănuitor. Dar bine că‑mi aduc aminte, Gregor a ascuns unul sub roata de rezervă a camionului 5. Nu‑mi prea place. Nu vreau să‑mi risc pielea pentru o pânză veche.
— Nu te gândi prea mult, Micuţule, nu‑ţi face bine. Lasă‑l pe Gregor să‑şi vadă de treabă, surâse Porta cu înţeles. Atunci când va vinde tabloul suntem siguri că ne vom lua partea ce ni se cuvine. Până atunci însă nu ştim nimic.
Micuţul plesnea de bucurie.
— Nemaipomenit, ăsta‑i război psihologic! Pricep! Nu‑l voi pierde pe Gre­gor din ochi. Chiar dacă s‑ar duce la spital, hop şi eu după el!
Porta se prăpădea de râs.
— Fostul şofer de ştab va afla cât costă să fii bogat.
— Cred că lucrează mână‑n mână cu Ida‑Gălbejita.
— Nu‑i prea isteţ, făcu Porta înălţând capul. Mai unghie în gât ca Ida nu se mai află. De‑ar lua un preţ bun ar vinde şi pe mă‑sa unui tractir arăbesc.
— Locotenente, urmă comandantul, poţi raporta cartierului general că asigur securitatea mănăstirii. Peste câteva ore voi face personal un raport. Iar acum plecaţi înainte ca avioanele inamice să înceapă să se intereseze de aglomerarea aceasta de trupe.
Locotenentul şi poliţaii săi s‑au retras.
Am năduşit ore în şir cărând în spinare lăzile grele. Cu puţin înainte de a se întuneca primul convoi a pornit înspre mănăstirea La Vulgata, la San Girolamo.
Îndată după căderea nopţii fu rândul transportului spre San Paolo.
Puţin mai târziu a început dansul. Văzduhul răsuna de vuietul primelor Jabo care zburau deasupra mănăstirii. În jurul nostru ploua cu bombe.
Porta, se afla aşezat sub un camion încercând să golească în linişte o sticlă de spirt de orez, s‑a pomenit dintr‑o dată fără adăpost. Camionul cel greu fusese ridicat de la pământ ca din praştie, fărâmându‑se apoi într‑o viroagă. Un paraşutist care dormea înăuntru trecu prin tavanul cabinei şi fu sfârtecat în căderea sa peste puştile înmănunchiate în piramidă.
Deasupra noastră s‑a prăvălit cel de al doilea val. Părea că urcă din vale, la rasul pantei. Gloanţele trasoare ţâşneau din boturile aparatelor.
Un caporal de la paraşutişti care străbătea curtea în goană a fost tăiat drept în două. Mânat de avântul pe care şi‑l luase, trupul mai făcu câţiva paşi.
Porta rămăsese aşezat în mijlocul curţii, ridicând ameninţător sticla goală deasupra capului.
— Dragă Charley, iată‑te din nou! striga către avioanele care se năpus­teau în picaj. Ne‑a fost dor de tine, dragule. Am crezut că ai murit îndopat cu spaghete!
Obuzele explodau în jurul său fără să‑l atingă. Cânta în gura mare, fără să se sinchisească:

Ein Tiroler wollte jagen
Einen Gamsbock, silbergrau...

Rămăsese acolo singur, în mijlocul gloanţelor trasoare care transformau întunericul nopţii în lumină de zi.
— E nebun, şopti un călugăr locotenentului Frick. Chemaţi‑l înăuntru!
Porta se ridică ţinând în braţe mitraliera uşoară. Manevra destul de stângaci banda cu cartuşe, apoi îşi puse cu grijă jobenul lângă el şi îşi fixă monoclul spart.
— Foc! comandă.
Se împletici sub reculul violent al mitralierei care scuipa oţel fierbinte spre avioanele care atacau în picaj.
— Charley, Charley, te salut bătrâne!
Îşi încreţea nasul. Ochii îi râdeau în cap.
Era beat, nebun, ori amândouă deodată?
Introduse o nouă bandă de cartuşe şi se sprijinea de rămăşiţele unui camion.
O grenadă luminoasă lansată de un Halifax învălui totul într‑o lumină albă. Muntele sfânt părea înconjurat de o aureolă.
Tunurile bombardierelor de vânătoare şi ale avioanelor Mustang ciuruiau piaţa cu focurile lor.
— Porta, strigă Bătrânul scos din fire, te vor ucide. Nu poţi scăpa.
— Să meargă cineva să‑l aducă pe nebun, ordonă un ofiţer de aviaţie. Trei zile de permisie celui care se duce!
O nouă grenadă luminoasă străluci pe cerul negru. Puţin mai la nord scânteia un chiparos.
Porta trase o duşcă din ploscă şi îşi aprinse o ţigară. Apoi îndepărtă afetul mitralierei, reglă aparatul de ochit şi izbucni într‑un râs de beţivan.
— Hello, Charley! Nu vii? Te aştept.
Ai fi putut crede că era în legătură directă cu piloţii inamici. Primul avion se ivi cu un vuiet asurzitor. O bombă explodă cu zgomot de tunet. Aparatul se clătină şi descrise o curbă, de sub aripa stângă ţâşneau flăcări lungi.
— Noapte bună, Charley! Mulţumesc pentru luptă! zbieră Porta ţopăind un dans de război în jurul rămăşiţelor camionului său.
Două avioane au apărut unul după celălalt. Bombele făceau explozie. O mare de foc ni l‑a ascuns pe Porta, dar l‑am văzut apoi răsărind din norul de fum, teafăr, chircit de râs, ţinând mereu mitraliera în braţe.
Se răsuci ţopăind. După două clipe îşi îndreptă arma asupra unui Mustang. Apoi trase în colectorul eşapamentului.
O explozie îngrozitoare. Porta lovise pesemne bomba fixată sub carlingă. Aparatul se făcu fărâme.
— Noapte bună, Charley, strigă iarăşi Porta. Voi trimite mamei tale o carte poştală!
— E fantastic, exclamă un ofiţer de la paraşutişti. Cine‑i? Un demon? un strigoi?
— Un soldat necunoscut care a băut prea mult Schnaps şi care crede că războiul e o joacă, răspunse Bătrânul.
— Va fi ucis!
Dintre pini răsări un personaj uriaş târând un proiector. Doi oameni care rămăseseră în umbră făceau legăturile. Micuţul le sări în ajutor. Fără a ţine seama de obuzele care explodau în jurul lor, s‑au salutat, apoi şi‑au strâns mâinile ridicându‑şi pălăria.
— În cinstea ta, Charley. Contact! urlă Micuţul înspre cei dintre pini.
— Nu se vor putea descurca singuri, strigă Heide. Mă duc şi eu. Isuse, Maria, Iosif, ajutaţi‑mă!
Îndoit, străbătu în zig‑zag piaţa învăluită, într‑o lumină albă, neome­neas­că. Se întinse sub proiector, adevărată placă pivotantă vie. Fascicolele de raze măturau cerul cu o lumină atât de vie încât i‑ar fi orbit pe piloţi.
— L‑am prins, mişelul! trimbiţă Micuţul, îţi vei da duhul, Charley!
Pilotul primului avion muri într‑o mare de benzină aprinsă.
Stinseră proiectorul. De bucurie, Micuţul lovea pământul cu pumnii.
— Eu l‑am doborât! Eu l‑am doborât!
I se aprinse chica. Heide stinse incendiul cu mantaua sa.
Proiectorul lumină din nou cerul. Un Mustang, cu dinţi de rechin pictaţi pe fuselaj, se repezi în jos.
— L‑am prins. Îi voi pârli botul.
Rechinul zburător cobora în vrie, încercând să scape de razele ucigaşe.
Micuţul stinse aparatul, ascultă zgomotul motorului. Întâmplare, sau calcul drăcesc al unei minţi care nu ştia nimic despre matematică? Dar exact în clipa în care a reaprins proiectorul, prinse iarăşi avionul care încerca să se înalţe şi îl orbi pe pilot pentru tot restul zilelor sale.
Heide, în patru labe sub proiector, împingând cu umărul când într‑o parte când în cealaltă, urmărea efortul unui alt pilot care încerca să scape. L‑am urmărit apoi cum s‑a zdrobit de pământ cu cinci sute de kilometri pe oră. Acesta era al treilea!
Două Halifax şi patru Mustanguri atacau cu un vuiet de tunet. Un şir de bombe s‑au abătut asupra muntelui sfânt, învăluindu‑l în flăcări.
Mugetul motoarelor se stinse în noapte. Ucigaşii din California îşi termi­naseră muniţia; le mai rămăsese benzină doar pentru a se putea întoarce la bază.
Cu puţin înainte de plecarea transportului am auzit zgomot de cazmale pe podişul de la poalele mănăstirii, în locul în care, cu câteva luni mai târziu, divizia poloneză a generalului Anders avea să‑şi găsească odihna pe veci. Erau Porta, Micuţul şi Heide care săpau o groapă pentru scheletele calcinate ale celor trei Charley doborâţi.
După ce au terminat groapa şi i‑au lungit cu grijă unul lângă altul în pământul moale, fiecare cu câte un chipiu american între ceea ce fuseseră mâini înainte, noi cei din plutonul al doilea, cu părintele Emmanuel în frunte, ne‑am dus la ei.
Bătrânul aruncă primii bulgări de pământ pronunţând câteva cuvinte, care nouă ni s‑au părut serbede:
— Pentru mamele voastre şi pentru Domnul.
Locotenentul Frick aruncă cea de‑a doua lopată, iar părintele Immanuel pe ultima. Ne‑a vorbit de bunul Dumnezeu şi de o mulţime de lucruri pe care nu le înţelegea nimeni.
Am cântat Ave Maria. Mormântul a fost astupat repede. Peste cinci minute plecam.
A fost cel mai dur dintre cele două transporturi. În fiecare cabină a camioanelor erau câte doi, cu o mitralieră anti‑aeriană.
Roiuri de Jabo ne atacau din spate. Părea ca şi cum de‑a lungul întregii Via Appia se aşternuse un covor de gloanţe trasoare.
Din sens opus veneau convoiuri lungi de câţiva kilometri: artilerie, blindate, materiale de geniu, rezerve de muniţie şi ambulanţe.
Pe camioanele încărcate cu muniţie cădeau bombele, făcând să explode­ze conţinutul lor în toate părţile.
Printre vehiculele mai grele se strecura o maşină mare Mercedes, având pe placa din faţă insignele de general, urmată de jandarmi pe motociclete.
— Ţineţi dreapta! zbieră un comandant de jandarmi. Era de soiul celor care doboară totul din calea lor.
Chiar în clipa aceea au atacat patru bombardiere de vânătoare. Micuţul le zări în clipa în care, ivindu‑se dintre nori, s‑au năpustit asupra noastră.
Am sărit pe capota motorului, pentru a mă putea sprijini mai bine; Micuţul mă ţinea pentru ca reculul armei să nu mă arunce la pământ.
Heide trase primul. Era servantul camionului din urma noastră.
— Mişcă‑te blegule! urlă Porta din cabină. Nu văd nimic!
Se auzi un strigăt şi un zgomot de fierărie: un comandant şi motocicleta sa fuseseră striviţi de roţile duble.
— Să‑l ia dracu'! chicoti Micuţul. Îi vom trimite lui Charley o scrisoare de mulţumire.
Din maşina generalului ţâşnea foc. O umbră îmbrăcată în blănuri se ridică, încercă să iasă, dar recăzu în flăcări. Maşina se clătină, se răsuci şi explodă. O ambulanţă se ciocni cu un tun de 28. Uşa din spate se deschise. Opt tărgi se răsturnară pe şosea. Un rănit, cu amândouă braţele amputate, se târa încercând să se pună la adăpost. Pansamentul său se agăţă de camionul lui Gregor Martin. Din ciotul său ţâşni sângele. Pansamentul înroşit flutura pe bara din faţă ca un steag.
Un caporal rănit încerca să se răstogolească pe o parte, ferindu‑se de roţile grele ale camionului. Sub tunica sa plină de noroi pântecul îi era acoperit de un pansament lat. Nu mai avea decât un singur picior. Şenilele unui tractor i‑au trecut peste cap. Un poliţai vru să oprească convoiul. Se prăbuşi sub o salvă de mitralieră trasă de un Jabo în picaj.
Întreaga Via Appia era scăldată într‑o lumină crudă.
Un bombardier Halifax scuipa grenade luminoase.
— Atenţie, strigă Porta. Părăsesc şoseaua. Zis şi făcut, camionul greu se repezi în şanţ strivind în drumul său o maşină amfibie.
Un locotenent de infanterie trase înspre noi dispărând apoi în jerba de foc a unei bombe explozive.
Cele patru camioane ale plutonului nostru îl urmară pe cel al lui Porta. Călugării care ne însoţeau, câte doi în fiecare camion, se rugau în genunchi, sus pe platforme. Am străbătut un cimitir, răscolind morminte de curând săpate.
Am dărâmat o mică capelă: un crucifix rămase atârnat de barele din faţă.
Camionul lui Barcelona se împotmoli. Primul cablu de oţel s‑a rupt precum o aţă. Cel de al doilea nu ţinu nici el mai mult de câteva minute. Nu e uşor să urneşti dintr‑un cimitir un camion obosit cântărind douăzeci de tone.
Porta sări furios în cabină, aruncă o cască înspre Marlow şi ceru un alt cablu.
Curând cablul a fost întins şi Gregor îl prinse în mâini.
Văzând că poartă mănuşi de protecţie pe Porta l‑au apucat năbădăile.
— Drept cine se crede motanul ăsta spaniol? Scoate‑ţi imediat tecile.
Gregor scoase un răget ameninţându‑l pe Porta cu cablul de oţel rupt. În clipa următoare ne‑am încăierat printre morminte.
O bombă luminoasă arunca vâlvătăi. Pe cer apăru un avion de vânătoa­re. Un paraşutist fugea în cerc. Nu mai avea cap. Altul se prăbuşi din camion cu pieptul ciuruit de găuri din care ţâşnea sângele. Un călugăr se frânse în două ca un briceag. Capota unui camion era în flăcări. Un popă încerca să stingă focul cu extinctoarele cu spumă.
Locotenentul Frick ţipa la noi prin porta‑voce, ameninţându‑ne cu Torgau, consiliul de război, execuţia capitală.
Am scuipat doi dinţi pe genunchii lui Heide. O fâşie de piele însângerată acoperea ochiul stâng al lui Porta. Heide se alese cu o lovitură zdravănă de cuţit în fesă. Micuţul avea gura spintecată până la urechi. Ce mai bătaie!
Caporalul infirmier şi părintele Emmanuel ne‑au cârpăcit vreo două ceasuri. Preotul ne dojeni.
Am fixat cablul în jurul camionului obosit. Gregor şi Porta îşi pansau reciproc rănile, apoi împărţiră conţinutul unui bidon.
— Am plecat! strigă Porta din cabină. Îndepărtaţi‑vă de cablu.
Cu încetineală, cu o încetineală de neînchipuit, camionul se urni. Grenadele luminoase se stinseră. Lăsam în urmă cinci cadavre mutilate. Focul din camion fusese înnăbuşit iar preţioasa încărcătură era neatinsă.
Via Appia era un adevărat iad. Părea că arde pe cel puţin o sută de kilometri.
Bătrânul şi locotenentul Frick erau în frunte, într‑un Kübel, aplecaţi deasupra hărţii pentru a găsi o scurtătură.
La San Cesara am fost atacaţi de o grupă de partizani. Am pierdut trei oameni, printre care infirmierul Frey.
O grenadă i‑a smuls amândouă picioarele, provocându‑i o hemoragie mortală.
Când am intrat în Roma, soarele se ivea la orizont.
O casă singuratică ardea. În mijlocul şoselei era întins cadavrul unui băiat de zece ani. Primul camion îl feri, dar următorul trecu peste el.
Din spatele unei maşini oprite au apărut doi bărbaţi în mantale lungi şi înarmaţi cu pistoale automate.
Legionarul se porni să cânte:
— Vino, moarte, vino! îşi rezemă P.M.‑ul rusesc de marginea uşii.
O limbă de foc fulgeră zorile cenuşii. Răpăitul sinistru se pierdu printre case. Cei doi bărbaţi se prăbuşiră; o cască se rostogoli în rigolă. Balta de sânge se amestecă cu o baltă de apă de ploaie.
— Ce se întâmplă? întrebă un călugăr.
— Doi şmecheri au vrut să stea de vorbă cu noi, chicoti Porta.
Călugărul îşi făcu semnul crucii.
De‑a lungul Tibrului ne‑am încrucişat cu o coloană de grenadieri SS, o coloană din divizia musulmană. Purtau fesuri roşii, împodobite cu capete de mort argintii. Cântau:

Vom înainta, mereu înainte.
Astăzi Germania avem.
Mâine lumea întreagă a noastră va fi.

O motocicletă s‑a apropiat de noi, în ataş era aşezat un Hauptsturm­führer; în jurul gâtului avea atârnată crucea de fier, haina de piele lucea sub ploaie. Se ridică pe jumătate, cu mâna întinsă pentru salut.
— Heil Hitler! camarazi! De unde veniţi? Unde mergeţi? Unitatea?
Porta se pregătea să‑şi turuie cuvântarea, dar Rudolf Kleber, fostul muzicant SS, i‑o luă înainte.
— Hauptsturmführer, comando special, sub ordinele directe ale Reichs­fü­rerului SS. Batalionul mixt din divizia a 8‑a de cavalerie SS Florian Geyer!
Hauptsturmführerul îşi împinse ochelarii de protecţie în sus, pe fruntea încreţită.
— Florian Geyer, murmură. Ciudat! Ce escadron?
— Al 4‑lea,Hauptsturmfuhrer.
— Cine‑i comandantul tău?
— Hauptsturmführer Gratwohl.
— De cât timp eşti în Geyer?
— Patru ani, Hauptsturmführer.
— Când ai venit se numea divizia a 8‑a de cavalerie?
— Nu. În 1941 a primit numele acesta. Înainte eram divizia de cavalerie SS!
— Cine a fost primul tău comandant?
— Brigadenfürerul SS Krämer.
— Unde aveţi acum garnizoana?
— La Cracovia, Hauptsturmführer.
În sfârşit, Hauptsturmführerul păru mulţumit.
— E în regulă, camarade. Voiam să fiu sigur. Sunt unii care se plimbă deghizaţi în uniformele noastre şi care se dau drept baltici. Dacă îi întâlniţi, trageţi în grămadă fără somaţie!
Ne întinse o circulară. O circulară care ne semnala pe noi!
— Drum bun. Noroc! Heil Hitler!
— Heil Hitler, Hauptsturmführer, au tunat într‑un glas Porta şi Rudolf.
B.M.W.‑ul puternic dispăru în ploaie.
În Piazza di Roma, Porta greşi drumul pentru prima oară. Am ajuns în Piazza Ragusa, unde am fost opriţi de către o patrulă a armatei.
Am schimbat ţigări şi băutură.
Un plutonier de infanterie ne‑a spus să ne ferim de partizani în uniforme germane. Se spune chiar că ar purta uniforme de Feldgendarmerie!
— Trageţi, dacă aveţi cea mai mică bănuială, ne sfătui el, chiar dacă am pierde câţiva poliţai, n‑ar fi prea mare pagubă!
— Vom trage de cum vom zări placa în formă de semilună, râse Porta. Îmi place foarte mult să dobor jandarmi!
— Păziţi‑vă de macaronari, adăugă plutonierul. Au început să se ţină după noi. Împuşcaţi orice macaronar care vi se aşază în cale. Devin din ce în ce mai îndrăzneţi. Zilele trecute a trebuit să lichidăm un sat din nord: începu­seră să sărbătorească victoria.
Ne‑am urmat drumul, de‑a lungul căii ferate. Apoi Porta se rătăci din nou. Întreaga coloană se luă după el. Nu mai ştiam unde ne aflăm, ne învâr­team în cerc. Am întrebat pe drum două prostituate care făceau trotuarul la întretăierea dintre via La Spezia şi via Taranto. Le‑am spus să se urce în cabină. Dar poliţia le‑a dat jos pe via Nazionale.
Când greşi pentru a treia oară drumul, Porta se înfurie. Era în apropiere de Piazza Barberini.
— Aveţi dame pe aici? îl întrebă pe un italian care se afla pe trotuar.
Omul clătină din cap fără să înţeleagă.
Micuţul îşi încercă autoritatea.
— Mani în alto2, purcel mistreţ!
Bietul om ridică mâinile.
— Mascalzonata! Dice sul serio. Circolare!
Nu mai ştia cărui sfânt să se închine şi o luă la fugă.
Micuţul îl prinse din urmă şi îl aduse înapoi la maşină.
— Diamine! Târfe, fete, depravare! tuggi! tuggi! urla Micuţul.
Barcelona îi sări în ajutor, pe spaniolă:
— Casa de putas, Signor?
Italianul înţelese în sfârşit, zâmbi uşor şi se avântă în explicaţii ample, însoţite de gesturi.
Porta începu şi el să fie interesat şi opri. Cele patru camioane au blocat întreaga circulaţie! Locotenentul Frick făcea spume.
Porta nota spusele tipului, în legătură cu anumite aşezăminte importan­te.
— Am înţeles făcu el fericit. Târfele din Roma sunt aciuate pe via Maria de Fiori, iar domnul Macaroni, aici de faţă, zice că sunt o grămadă!
Micuţului începură să‑i curgă balele.
— Hai repede să dăm o raită pe acolo!
Două matahale de sticleţi de la circulaţie veneau în galop, strigând şi dând din mâini. Zgomotul asurzitor al claxoanelor făceau să zăngăne geamu­rile caselor din apropiere.
Deodată răsunară sirenele de alarmă. Într‑o clipită, toată lumea dispăru ca prin minune. Autobuzele erau goale, părăsite. O tăcere de moarte se abătu asupra marelui oraş, ca şi cum ar fi fost lovit de ciumă. Şi tăcerea aceasta era atât de grea, încât am început fără voie să vorbim în şoaptă.
Se auzi pasul unui cal obosit. Apăru căruţa unui strângător de zdrenţe, trasă de o mârţoagă. Pentru ea nu era nici un adăpost subteran. Cuprins de panică, stăpânul ei fugise auzind sirenele. Bătrânul cal l‑a privit cu mirare şi, cu instinctul sigur al animalului, a făcut singurul lucru înţelept: se reîntorcea acasă. Era limpede că îi plăcea liniştea străzii, al cărei singur stăpân rămăsese.
Îl urmărisem din ochi, în tăcere.
Picară un jandarm italian şi un poliţist german. Una din acele patrule mixte, bine cunoscute în timpul războiului în toate ţările ocupate. Un cocteil la fel de urât şi de unii şi de alţii.
— Cine e şeful convoiului? întrebă poliţaiul, un subofiţer, purtând pe piept medalia pentru douăzeci şi cinci de ani de serviciu.
— Ce‑ţi pasă ţie? întrebă Barcelona.
— Bagă de seamă, tună poliţaiul.
Barcelona, sprijinit cu nepăsare de camion, izbucni în râsul său sfidător.
— Mai vrei să ştii şi altceva, lepră?
— Numele şi unitatea zbieră poliţaiul, înfipt.
— E scris aici, îi răspunse Barcelona arătându‑i fundul său lat.
Pe poliţai începură să‑l treacă năduşelile. Nu mai ştia cum să iasă din situaţia aceasta.
— Doar am dreptul să ştiu cine sunteţi, mai încercă el încă o dată.
— Dacă nu te cărăbăneşti imediat, vei avea dreptul la o mamă de bătaie, strigă cu obrăznicie Porta, din înălţimea cabinei.
Soseau locotenentul Frick şi Bătrânul.
Poliţaiul, observând imediat decoraţiile, pocni călcâiele şi salută.
Locotenentul se înfurie, ocărî pe cei doi poliţişti şi îl puse pe Bătrânul să le noteze numele.
— Dar ce am făcut, domnule locotenent? se împotrivi poliţaiul.
— Asta o vei afla mâine când raportul meu va fi înmânat şefului dumitale, strigă locotenentul Frick. Şterge‑o şi să nu te mai văd, că de nu îmi pierd blândeţea mea de pomină?
— Pluton, pe locuri! ordonă el.
Şi întorcându‑se către Porta:
— Eşti un dobitoc! Îţi închipui, că poate facem turism! De ce nu te‑ai oprit înainte de a te vârî în gaura asta? Acum, luaţi‑vă după Kübel! Pe toate camioanele steagul roşu3! În felul acesta nu vom fi opriţi de nimeni.
Ne‑a dat semnalul de plecare. Coloana de camioane grele s‑au pus din nou în mişcare.
Deodată ne‑am trezit în piaţa Sfântului Petru. Micuţul privea cu gura căscată.
— Ah! Ia spune, nu‑i aşa că‑i frumos? Aici îşi are cotlonul papa?
Nu i‑a răspuns nimeni.
— Oricum, nu prea îmi place chestia asta, urmă el gânditor. Ce‑ar fi dacă ar putea uneori să vadă totul, ca bunul Dumnezeu!
— Păi bine, dar tu nu crezi în bunul Dumnezeu, zâmbi Legionarul.
— Nu vreau să vorbesc de asta cât mai suntem pe aici.
Am făcut stânga împrejur, coborând pe bulevardul Borgo Vittorio până la via di Porta Angelica.
S‑a deschis o poartă mare. Se pare că eram aşteptaţi. Trecând printr‑o nouă poartă am pornit pe o străduţă îngustă. Doi elveţieni din gardă ne arătau drumul. Eram nervoşi. Toate astea erau noutăţi pentru noi. Până şi Porta era tăcut. Nu se auzea nici o înjurătură. De obicei nu puteam spune trei cuvinte fără a trage o înjurătură. Aşa e la război.
Am dat jos prelatele. Câteva ordine scurte şi ne‑am apucat să descărcăm la iuţeală.
Am luat micul dejun la cazarma gardei elveţiene.
Porta şi Micuţul au făcut ochii mari în clipa când una din gărzi intră cu o halebardă în mână.
— Asta‑i arma anti‑tanc a papei? chicoti Micuţul.
Un ofiţer le făcu semn să tacă, dar erau cuprinşi de voioşie.
— Sunteţi soldaţi adevăraţi? întrebă Porta.
Micuţul nu mai putea de bucurie când i‑au dat voie să pună mâna pe o halebardă şi să încerce o cască împodobită cu pene roşii. Avea un aer caraghios cu coiful pe cap. Nu prea mergea cu uniforma sa modernă. Oferi pistolul său automat şi casca de oţel în schimbul coifului, dar nu era de vânzare.
Porta arătă cu degetul o halebardă:
— Cei din infanteria marină ar rămâne trăzniţi dacă le‑aş crăpa capul cu aşa ceva.
Întorşi în curte, Porta şi Micuţul au încercat încă o dată să achiziţioneze un coif şi o halebardă, dar gărzile clătinau din cap.
Porta ridică preţul. Scoase un pumn de ţigări cu opiu, dar gărzile erau incoruptibile.
Micuţul mai puse şi trei dinţi de aur şi o cutie cu tabac de prizat pe nas. Nici un om normal nu putea să reziste la o asemenea ispită!
Soldaţii papei refuzară târgul.
Porta şi Micuţul nu‑şi credeau ochilor. Şi unul şi celălalt şi‑ar fi vândut şi sufletul la asemenea preţ...
Micuţul le arătă bocancii săi. Bocanci de aviator american. Din pielea cea mai moale. Era cel de al cincilea proprietar. Primii patru muriseră. Porta urma să‑i moştenească la rândul său. Întocmiseră un act în regulă.
Gărzile elveţiene nici nu se sinchiseau de bocanci.
Un ofiţer din nobila gardă venise să‑i cheme pe părintele Emmanuel şi pe locotenentul Frick. După un sfert de oră fu rândul Bătrânului. De atunci trecuse aproape o oră.
— Mă întreb ce fac ăştia trei, mormăi Porta. Dacă în zece minute nu sunt aici, ne ducem să‑i căutăm. Muniţiile le avem în camionul 5. Pe elveţieni îi strivim repede.
— Ai căzut cumva în cap? se împotrivi Marlow. Dacă există cumva Dumnezeu, nu ne‑o va ierta niciodată.
— Eu voi lua conducerea, hotărî Porta. În felul acesta tu vei rămâne nepătat.
Marlow scutură capul.
— Dacă există Dumnezeu, atunci ştie şi că nici un plutonier normal nu primeşte ordine de la un păduchios de caporal!
— Fă‑te că eşti nebun — propuse Micuţul cu îndrăzneală.
— Asta nu ţine la bunul Dumnezeu. Când mă va privi în ochi, îmi va spune: „Locul tău nu‑i aici, Marlow". Şi mă va zvârli în jos, la diavol, în mijlocul flăcărilor. Nu, trebuie să acţionăm cu diplomaţie. Să trimitem pe Micuţul să le vorbească!
— Pentru nimic în lume, protestă Micuţul, dându‑se înapoi. Sunt gata să cuceresc orice tranşee americană, de unul singur, dacă mi‑o cereţi. Dar în baraca asta nu pun piciorul! Sunt periculoşi!
Au trecut două ore. Eram cu toţii la capătul răbdării. Aproape toţi ne luasem înapoi pistoalele şi le ascunsesem în cizme.
Porta se juca cu o grenadă.
— S‑o întindem! sfătui Heide.
— Tacă‑ţi gura, sămânţă de nazist, mârâi Porta. Nu‑l vom lăsa pe Bătrân aici!
— Ca să nu mai vorbim de preot, adăugă Barcelona, care avea un mare respect pentru tot ce era catolic. Lucrul acesta îi rămăsese de pe vremea războiului civil, dar niciodată nu ne‑a dat vreo explicaţie şi refuza întotdeauna să răspundă la întrebările noastre.
Bătrânul se întoarse în sfârşit. Era ciudat de liniştit.
— L‑am văzut pe Papă.
— L‑ai văzut? şopti Micuţul uluit.
Bătrânul încuviinţă, îndopându‑şi pipa.
— L‑ai atins? întrebă Barcelona, privindu‑l acum cu respect.
— Nu l‑am atins, dar l‑aş fi putut atinge, atât de aproape eram.
— Ce uniformă purta? întrebă Porta. Semăna cu un cavaler?
— Era magnific, murmură Bătrânul, încă sub impresia marii aventuri.
— Ce‑a zis? întrebă Heide curios.
— Să vă transmit salutările sale. M‑a binecuvântat.
— Asta‑i bună, izbucni Heide, te‑a binecuvântat!
— Ai văzut vreun cardinal adevărat, în mantie roşie? întrebă Rudolf Kleber.
Întrebările plouau peste Bătrân.
— A auzit vorbindu‑se de mine? întrebă Micuţul.
— De tine în mod deosebit nu, dar ştie de plutonul 2. Mi‑a dat un inel.
— Inelul e pentru plutonul 2?
— Da, am primit inelul aşa cum un general primeşte medalia militară. Îl port pentru batalionul 2.
— Pot să.‑l încerc? întrebă Heide cu o privire care ar fi trebuit să‑i dea de gândit Bătrânului. Dar încă nu revenise la cruda realitate. Fără să bănuiască ceva îi întinse inelul lui Heide.
Heide ne făcu să admirăm inelul pe deget. Cum Micuţul voia să‑l atingă, se alese cu o baionetă peste mână.
— Dă‑mi inelul înapoi, spuse Bătrânul.
— Inelul tău? De ce l‑ai purta tocmai tu?
Bătrânul deschise şi închise gura, uluit de‑a binelea.
— Păi e inelul meu. Mi l‑a dat papa.
— L‑a dat plutonului 2. Inelul acesta este al plutonului 2. Tu nu eşti plutonul 2. Eu, Sven, Porta, pistoalele noastre 8,8, camionul 5, toate astea sunt plutonul 2.
Heide suflă apoi pe inel, frecându‑l cu mâna, îl făcu să strălucească.
— De când am văzut darul prea sfinţiei Sale Pius al XII‑lea, nu mai sunt tocmai atât de sigur că nu cred în Dumnezeu.
— Dă‑mi inelul, ţipă Bătrânul scos din fire.
— Jos labele, mârâi Heide. Eu îl voi purta în numele plutonului 2. Dacă într‑o bună zi voi crăpa, îl vei putea purta tu.
— Ba nicidecum! strigă Porta hrăpăreţ. Când vei da ortul popii, inelul va fi al meu. Bătrânul l‑a văzut pe papă, i‑ajunge.
Barcelona îşi scoase cuţitul din cizmă şi începu să‑şi cureţe unghiile cu el. Nu fiindcă l‑ar fi stânjenit cumva murdăria, ci pentru a sublinia importanţa celor ce avea să spună.
— Bagă de seamă Julius, să nu mori de tânăr!
Heide îi aruncă o privire întunecată dar îşi înfundă în buzunar mâna cu inelul.
Bătrânul se înăbuşea de furie. Mai încercă o dată să‑l someze pe Heide să‑i înapoieze inelul. Dar acesta îi râse în nas. Se duse să se fălească în faţa gardei elveţiene. Acolo a fost atacat întâia oară. O halebardă zbură la câţiva centimetri de capul său. Nimeni nu văzuse cine o aruncase, dar îl bănuiau pe Micuţul.
Heide se năpusti la camionul 5, îşi puse două pistoale încărcate în buzunar. Inelul binecuvântat ne învrăjbise. Era primejdios să‑l porţi, dar fiecare şi‑l dorea.
Cel de‑al doilea atentat avu loc cu douăzeci de minute mai târziu. Heide era întins în mijlocul curţii, admirând inelul împreună cu doi paraşutişti. Întoarse instinctiv capul. În clipa următoare pe locul pe care se aflase Heide şi cei doi paraşutişti trecea un camion de douăzeci de tone.
— Ciudat cum poate porni un camion aşa, de unul singur! făcu Porta gânditor.
Heide îşi şterse fruntea şi, cu mâinile în buzunare, chipiul dat pe ceafă, se apropie de noi:
— Bandă de ucigaşi! Doar n‑o să puneţi mâna pe inelul meu. Nu mă puteţi omorî aşa cu una cu două.
— Cine ştie? răspunse Barcelona.
— Vom trăi şi vom vedea, zise sec micul legionar.
Când am părăsit Vaticanul, se înnoptase aproape şi era să plecăm fără Micuţul. Cobora în goană pe via del Pellegrino, cu un pachet mare sub braţ. Locotenentul Frick i‑l smulse. Apăru o minunată cască eleveţiană.
— Am primit‑o, se apără Micuţul. Omul mi‑a zis că mi‑o dă pentru tot ce am făcut în ultimele zile.
Locotenentul Frick încruntă sprâncenele.
— Minţi de îngheaţă apele, Creutzfeld. Ai furat‑o!
— Eu! sări Micuţul, n‑aş face una ca asta. Nu se fură din lăcaşurile sfinte, domnule locotenent!
— Asta aşa e, zâmbi locotenentul. Tocmai de aceea vom duce împreună casca înapoi, de unde ai împrumutat‑o.
— Păi am primit‑o, zise din nou Micuţul. Vă jur, domnule locotenent, e un dar.
— Hai, Creutzfeld, vino!
Au dispărut în întuneric, protestele Micuţului se auzeau din ce în ce mai puţin desluşit. Mai târziu, în timp ce ne îndreptam spre Roma, ne mărturisi dispreţul său faţă de ofiţeri.
— Să te silească să dai înapoi un lucru care ţi‑a fost dăruit! exclamă, tremurind de furie. Dar tot voi avea o cască cu pene, chiar de‑ar fi să sugrum un om pentru asta!
Întorcându‑ne prin via Appia am pierdut trei maşini şi şapte oameni. Marlow a fost grav rănit. L‑am pus într‑o ambulanţă care trecea. Pielea sa începuse să capete culoarea pergamentului. Buzele îi erau vinete. Când Barcelona i‑a luat naganul, a mai avut puterea să se împotrivească.
— E al meu, lasă‑mi‑i!
— Îl vei primi înapoi când te vei întoarce, făgădui Bătrânul.
— Dă‑mi naganul. Voi avea grijă de el. Nu mă voi lăsa furat.
Dar ştiam la ce ne să aşteptăm. Observasem pielea gălbuie, semnele morţii pe care le cunoşteam bine şi nu voiam să riscăm ca vreun infirmier oarecare să fure naganul, înainte chiar ca Marlow să se fi răcit.
Durul Marlow plângea. Micuţul călcă în străchini. Îi luă mantaua, chiar în clipa când urma să fie luat; o manta impermeabilă foarte bună, din cele cu care sunt dotaţi paraşutiştii. Era bătaie pe asemenea ţoale, iar Marlow avea aceeaşi talie ca Micuţul.
Marlow se căznea să iasă din ambulanţă. Ne‑a împroşcat cu o ploaie de blesteme. Un infirmier îl împinse înăuntru şi trânti uşa înjurând.
Am urmărit ambulanţa cu privirile. Auzeam strigătele lui Marlow.
— Vreau să rămân cu voi! Nu vreau să mor! Dă‑mi naganul înapoi!
— Nu ajunge nici până la spital, spuse Bătrânul în şoaptă.
Clătinam din cap, în tăcere. Ştiam că Bătrânul spunea adevărul.
Marlow înţelesese şi el. Nu erau douăzeci de minute de când îşi mai bătea joc de Micuţul, împreună cu noi!
Pornind motorul, Porta murmură:
— Mă bucur că a câştigat în ultimele două rânduri la poker.
Legionarul privea gânditor naganul pe care îl şi schimbase cu Barcelona. Deodată îl încărcă şi puse pistolul mare, bunul cel mai de preţ al lui Marlow, în minunatul său toc de piele galbenă. Se ridică în cabina camionului lovind peste toc:
— Stă bine.
Se vedea că preţuieşte pistolul cel greu. Îi dădea siguranţă, aşa cum îi dăduse siguranţă şi lui Marlow. Pe front este foarte important pentru un soldat să‑şi simtă pistolul, este ceva cam ca sprijinul unei mâini prieteneşti. Iar naganul îţi dă întotdeauna această impresie de siguranţă. Ne plăcea foarte mult pistolul acesta. În plutonul nostru erau cinci şi aveam mare grijă să nu le pierdem. Le luasem pe toate de la ruşi, cu riscul vieţilor noastre. Odată mort bunurile rămâneau celorlalţi. Cât timp era în viaţă, el şi tot ce era al său aparţinea plutonului 2. Stânjenitor era însă faptul că aproape întotdeauna muribundul îşi dădea seama că i se ia pistolul, acest pistol care era zălogul vieţii sale. Dar nu ne puteam permite să fim sentimentali atunci când era vorba de un nagan.
În dimineaţa următoare am părăsit mănăstirea. Dar înainte de a pleca ne‑am dus cu toţii la bazilică.
Părintele Gregorius Diamare era în faţa altarului. Cu braţele ridicate, intona:

Gloria în excelsis Deo

În zece minute a celebrat o foarte impresionantă slujbă încât până şi noi, vechi păgâni, eram mişcaţi.
La sfârşitul slujbei, călugării, maicile şi orfanii au cântat un psalm care a răsunat între venerabilele ziduri.
Am plecat în tăcere, în formaţie de marş.
Barcelona şi cu mine ne priveam. Aveam o taină despre care nu trebuia să se ştie nimic. Şi‑ar fi bătut joc de noi ceilalţi. Fusesem de gardă împreună. Cu puţin înainte de zori, la capătul coloanei de camioane. Pe cer alergau norii. Din când în când strălucea luna. Ne adăpostisem pistoalele sub mantale pentru a le apăra de umezeala nopţii friguroase. Priveam în tăcere pe deasupra zidului, având sentimentul acela de siguranţă pe care ţi‑l dă prezenţa unui camarad adevărat.
Nu‑mi amintesc care dintre noi a văzut‑o primul. S‑a ivit din spatele copacilor. Era o umbră, o siluetă înfăşurată într‑o mantie lungă. O arătare gârbovită, grăbită.
— Un călugăr? întrebă Barcelona.
Deodată umbra s‑a oprit în loc descoperit, acolo unde mai târziu a fost îngropată divizia poloneză.
Umbra ameninţa mănăstirea. Purta ceva pe umăr, pe sub mantie.
Dintre norii în goană luna s‑a arătat o clipă. Atunci am desluşit limpede silueta şi inimile noastre au încetat să bată. Vântul desfăcuse mantaua şi am văzut Moartea cu coasa ei pe umăr!
Ne‑a îngheţat sângele în vine. Un râs se înălţă apoi către noi, un râs prelung de biruinţă.
Arătarea se mistui în negură.
Mi se muiaseră picioarele în timp ce ne întorceam în sala de gardă. Dormeau toţi, Bătrânul, Porta şi ceilalţi. Nouă însă ne clănţăneau dinţii în gură. Îmi pierdusem pistolul.
— Trebuie să te duci să‑l cauţi, spuse Barcelona.
Nici vorbă de una ca asta! Am preferat să fur pistolul unui paraşutist adormit.
Când s‑au ivit zorile ne‑am apucat să căutăm pistolul pe care îl pierdu­sem: nu l‑am mai găsit.
Ceilalţi şi‑au dat seama că ceva nu e în regulă, dar nu am îndrăznit să le povestim păţania noastră.
O clipă ne‑am gândit să ne ducem la preot, dar până la urmă am crezut că e mai bine să ne ţinem gura. Aşa cum foarte bine a spus Barcelona:
— Uneori e bine ca omul să ştie să nu vorbească despre ce a văzut.
Moartea venise să vadă muntele sfânt pentru a‑şi preţui recolta apropiată. Întâmplător, Barcelona şi cu mine o văzusem şi auzisem râsul ei de biruinţă.