Geo Dumitrescu
Omul care păzea luneta părea să fie filozof,
părea să ştie multe din tainele cerului -
i-am dat doi lei să mă lase să privesc luna
şi să pătrund în ţările misterului.
N-aş fi putut să-mi închipui vreodată
că ce-am văzut există în realitate!...
Am surprins stelele în somnul lor ciudat,
dormind burghez, desumflate.
Unii credeau că stelele sunt nişte globuri frumoase şi colorate
înfipte în pari în grădina lui Dumnezeu,
aşa povesteau toţi poeţii
şi de fapt aşa credeam şi eu.
Ştiţi, nu-i adevărat nici că stelele au colţuri -
le-am văzut eu cu ochii - pe onoarea mea!
Erau rotunde, buhăite şi murdare
nici una din ele nu se mişca.
Luna, obeză şi colerică, se dezbrăca pentru noapte.
Părea că se ţine acolo un dialog cu calmă disperare;
îmi venea să strig ca de la galerie:
- Mai tare, pentru Dumnezeu, mai tare!...
Norii fluturau pelerinele lor cenuşii, zdrenţuite,
cu ridicole elanuri medievale,
nu se vedea nici un alcov unde bătrâna libidinoasă
şi-ar fi putut ascunde nocturnele hemoragii banale.
Curând apoi a trebuit să-mi acopăr ochii:
un nor masiv s-a depus masculin peste flasca grămadă de sex -
dedesubt, luna se mai vedea doar o felie
pentru ochii muritorului perplex.
Pe unde se târâse soarele cu o mie de ani înainte,
rămăsese o pârtie albă, vagă şi prăfoasă
pe care, cu convingere şi importanţă,
Excelenţele Cerului se duceau spre casă.
Într-un alt colţ, departe de bordelul selenar,
Satan şi Cel-de-sus mestecau argumente într-o teatrală divergenţă,
iar Saturn-Logodnicul, şezând pe oiştea Carului Mare,
îşi medicamenta organele, cu indecenţă.
Era o lume de panopticum,
totul era clar şi straniu ca în fundurile de mare -
n-aş fi crezut că există în realitate
ceea ce priveam acum cu stupoare.
Omul care păzea luneta părea să fie filozof,
părea că învăţase multe de la fantastica lui ţeavă de tun,
de aceea nu s-a arătat surprins deloc
când eu am fugit râzând ca un nebun.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu