Monte Cassino (5)

Sven Hassel

Cartea aceasta este dedicata celor ucisi
în manastirea si fortareata Monte Cassino.
Sven Hassel

MONTE CASSINO, un nume, o mănăstire aproape uitată, undeva la sud de Roma? Nu, un iad; atât de neînchipuit încât omul cu imaginaţia cea mai bogată nu i‑ar putea zugrăvi grozăvia. Un loc în care morţii mor de câte cinci ori. Un ţinul al foamei, al setei, al morţii. Un cimitir pentru tinerii între 20 şi 30 de ani.
Cadavrele se îngrămădeau în tranşee. Sunt atâtea încât am renunţat să le mai înlăturăm. Călcăm peste ele, fiindu‑ne cu neputinţă să le evităm. Tresărim îngheţaţi de groază când mortul scoale un „a‑a‑ah!" apoi un alt „a‑a‑ah!" Iartă‑mă, camarade, te credeam mort!
Camaradul este mort. Strigătele îi ies din burta umflată de gaze.
Ce e mai rău? Focul? Foamea? Setea? Baionetele strălucitoare, uleiul aprins al aruncătoarelor de flăcări? Sau şobolanii uriaşi, mari cât pisicile? Nu pot spune. Dar ceea ce nici eu şi nici ceilalţi combatanţi de la Monte Cassino nu vom uita niciodată este duhoarea. Mirosul dulceag de hoit şi de clor. Răniţii păstrau mirosul timp de luni de zile, dându‑le ameţeli medicilor şi infirmierelor. Ardeam uniformele, duhoarea însă parcă pătrunsese până în oase: duhoarea de la Monte Cassino.
Nouă coloane de aprovizionare din zece rămâneau pradă morţii. Poţi mânca scoarţă, frunze, da, chiar şi pământ când ţi‑e foame, dar setea! Ne sfâşiam ca fiarele sălbatice pentru o groapă de obuz plină cu apă. O haită de şobolani bea cu lăcomie. Aruncăm cu o grenadă în ei pentru a‑i împrăştia şi, fără să mai aşteptăm, ne repezim să bem, bem, bem.
După‑amiază, explozia câtorva grenade a golit groapa, pe fundul ei mai multe cadavre umflate. Sunt acolo de mult. Vărsăm şi sufletul din noi. Dar în ziua următoare descoperim altă groapă cu apă şi bem din ea.
Acesta e Monte Cassino, muntele sfânt.

Capitolul 5 - COMANDO SECRET
Crestele munţilor erau ascunse de o ceaţă deasă şi albăstruie. Înaintam prin valurile de ceaţă. Peste un cadavru părăsit s‑a lăsat un cârd de ciori. Un pescăruş mare le‑a pus pe fugă. Voia ochii: un adevărat ospăţ pentru pescăruşi. Puşcaşii din infanteria marină urăsc pescăruşii.
— Cu ce poftă mănâncă! Porta privea cu interes pescăruşul cel mare care îşi întindea gâtul pentru a înghiţi mai bine un ochi.
— Afurisită jivină. Nu pot să‑i sufăr, spuse Gregor Martin scârbit aruncând cu un tub gol de grenadă în pasăre.
Eram prost dispuşi, obosiţi după o noapte de trudă la fortificaţii. Treaba asta ne costase 12 oameni. Unul dintre ei fusese atins drept în ochi. Alerga în cerc. A trebuit să‑l ucidem. Strigătele sale ar fi putut da alarma. Era un băieţandru de şaisprezece ani. N‑ar fi trebuit să trimită băieţi atât de tineri într‑un regiment special. De câtăva vreme încoace primeam adevăraţi boboci. Curată crimă!
Şi încă de data aceasta avusesem noroc. Ultima dată când lucrasem la fortificaţii pierdusem jumătate din efectivul companiei.
Au început să cadă primele obuze. Afurisitele de 105. Plesneau cu un zgomot de poartă de fier trântită. Spre norocul nostru nu erau cu şrapnele. Altfel am fi fost curăţaţi cu toţii.
Porta şi cu mine tocmai desfăşuram un rulou de sârmă ghimpată când a început să plouă cu blestematele de obuze. Am rămas timp de două ore în plin no man's land. Atacau. Valuri ale infanteriei. Nu luasem cu noi arme grele, din cauza lucrului. A trebuit să ne folosim de rulourile de sârmă ghimpată şi de pari în chip de arme. Un par de oţel bine ascuţit face cât o baionetă. Am avut destule pierderi. Infanteria noastră trăgea prea aproape: ne luau drept englezi.
Mike îl făcu K.O. pe comandantul companiei străine. Când am sosit la poziţiile noastre, locotenentul Ludwing s‑a prăbuşit în faţa comandantului lor. Dintr‑o rană mare, deschisă îi ieşeau maţele, Ludwing nu avea decât optsprezece ani. Era prima sa ieşire. Comandantul străin înjura.
Lucrul la fortificaţii era de florile mărului, puţin cam ca gărzile de noapte. Nimeni nu se prea dădea în vânt după ele. Dar trebuia să le înghiţi: întotdeauna erau câţiva morţi. Treaba asta cădea în sarcina plutoanelor în refacere.
Înspre nord se întindea un tir de artilerie. Asta putea să însemne că era mişcare înspre Forli. Când ni se vorbea despre nimicirea vreunei divizii întregi, nici nu ne mai păsa. Nu‑i cunoşteam. Devenisem egoişti. Războiul ne făcuse nepăsători la durerea altora.
Când am sosit la locul în care trebuiau să ne aştepte camioanele, acestea nu erau acolo. Furioşi, am dat cu căştile de pământ, blestemând din inimă pe cei de la transporturi. Îi uram pe tipii ăştia care stăteau la adăpost, la fel ca şi pe bucătari.
Locotenentul Frick s‑a ivit din ceaţă însoţit de doi ofiţeri de la aviaţie. Au trecut încet în revistă compania, scoţând dintre rânduri pe unii, cu ordinul de a lua poziţie de drepţi pe cealaltă parte a drumului.
Bătrânul ridică capul.
— Iară vreo treabă grea de tras. Miroase a comando.
Aproape tot plutonul 2 trecu drumul: şaptesprezece oameni cu totul.
— Drace! înjură Legionarul tremurând de frig. Ciudată gustare de dimineaţă.
Locotenentul Frick îl luă pe Bătrân deoparte. Îşi vorbiră în şoaptă. Apoi Gregor Martin şi Marlow trecură şi ei lângă noi.
— Ehei, nu se pot lipsi de noi, râse Marlow aşezându‑se alături de Legionar.
Ofiţerii aviatori ne inspectau cu grijă, unul după altul. Soseau în sfârşit şi camioanele.
— Compania a 5‑a, urcaţi! Cei aleşi, la stânga! comandă Mike.
Cei norocoşi s‑au căţărat bucuroşi în camioane. Ne făceau semne cu mâna. Le‑am răspuns scuipând. Micuţul nu se mulţumi să scuipe, aruncă şi o piatră după ei.
— În şir câte unul după mine! Înainte marş! ordonă locotenentul Frick.
Am fost duşi la Teano în camioanele aviaţiei militare. Acolo ne‑am petrecut ziua, aşteptând în spatele gării. Soldatul îşi petrece jumătate din viaţă aşteptând.
Jucam zaruri. Spre amiază am spart un vagon cu provizii care era tras pe o linie moartă. Două lăzi de coniac ne‑au redat încrederea. Porta dibui pe undeva patru purcei de lapte. I‑am pus la frigare.
— Pentru treaba asta te vor spânzura, mormăi Bătrânul.
— Puţin îmi pasă, i‑a răspuns Porta. Cel puţin voi crăpa cu burta plină!
Ne‑au trezit la miezul nopţii şi ne‑au dus într‑o pădurice în care erau cinsprezece camioane SS. Am înlemnit. Toate camioanele aparţineau diviziei 20 SS de grenadieri, alcătuită în cea mai mare parte din soldaţi din ţările baltice. O singură dată ne întâlnisem cu divizia asta în Bielorusia. În camioane se aflau căşti şi mantale SS.
— Pentru numele lui Dumnezeu! mârâi Bătrânul, uluit. Acum vor să ne bage şi în SS.
Barcelona şi Micuţul se şi apucaseră să încerce voioşi mantalele. Micuţul pusese mâna pe una care purta gradele de Unterscharführer.
Se răsti semeţ la Bătrân, care îl privea cu gura căscată.
— Ridică‑te, hodorogule, când trece un Unterscharführer. Sau poate ai chef să dai o raită printr‑un lagăr de concentrare ca să mai înveţi cum trebuie să te porţi? Eu sunt un erou şi mă pot mândri că l‑am pupat în fund pe Führer! Nu uita asta!
Apăru locotenentul Frick.
— Gura, Creutzfeld, şi scoate repede mantaua asta!
— Bine, musiu Untersturmführer, Unterscharführer‑ul Creutzfeld raportează că e gata de plecare.
Aruncă casca şi mantaua în camion şi se întoarse în faţa locotenentului Frick pocnind călcâiele.
— Domnule locotenent, caporal major Creutzfeld la ordinele dumnea­voas­tră.
Locotentul Frick dădu din mână plictisit.
— Aşază‑te în colţul unui camion, cât mai departe de mine şi fă‑mi plăcerea şi culcă‑te.
Cu puţin înainte de zori, am sosit în piaţa din faţa mănăstirii de pe muntele Cassino. Acolo se şi afla un oarecare număr de camioane grele de la Luftwaffe. Câţiva ofiţeri din Panzerdivision Hermann Göring au sosit în fugă şi ne‑au ordonat să camuflăm camioanele şi să ne adăpostim sub avioane. Soldaţii paraşutişti se şi apucaseră să ascundă armele aduse de camioane.
Micuţul nu‑şi mai găsea locul de neastâmpăr. Îmbrăcase iarăşi o manta şi o cască SS. Un comandant de la aviaţie îi trase o săpuneală, ameninţân­du‑l cu toate nenorocirile din lume dacă va mai îndrăzni să se arate în asemenea ţinută.
Am aşteptat toată dimineaţa, fără ca să se întâmple nimic, în afară de bombardierele aliate care brăzdau cerul. Prevăzusem că aşa se va întâmpla şi luasem cu noi proviziile şterpelite din vagon.
— Vom arunca toată hardughia în aer, ne vesti Micuţul cu faţa strălu­cind de bucurie.
— Pe toţi dracii, înjură Porta. Treaba asta trebuia s‑o facă pionierii. Diseară e bairam mare la Ida. Vin fete subţiri, din alea care miros a apă de trandafiri, aduse special de la Roma.
Micuţului i se aprinsese imaginaţia. Îi lăsa gura apă de plăcere.
— Colo, înăuntru, sunt maici faine!
Heide făcu cu ochiul.
Micuţul înghiţi în sec şi se linse pe buze.
— Ţi‑ar plăcea să prădezi fără să fii pedepsit, ai?
Porta se amestecă în vorbă:
— V‑am povestit de vremea când eram grădinar la maici?
Râzând, ne‑am strâns mai aproape sub camion, cu cutiile măştilor de gaze sub ceafă, pentru a sta mai comod.
— Asta se întâmpla pe vremea când erai la Dubovila? întrebă Bătrânul.
— Nu! Era în timpul când mă împrumutaseră regimentului 2 Panzer!
— Nu‑mi mai aduc aminte, făcu Bătrânul, privind pieziş.
— Memoria ta n‑a fost niciodată prea grozavă, i‑o scurtă Porta. Cum spuneam, regimentul 2 şi cu mine eram acolo. Într‑o zi mă plimbam singur, căutând ceva important.
— Căutai fese? se informă Micuţul.
— Numai asta îţi umblă prin minte! făcu Porta clătinând din cap. Înfrângerea, asta căutam. Tocmai ascultasem postul de radio englezesc anunţând că înfrângerea era pe aproape. Luptele de pe valea Strumei urmau să fie hotărâtoare. Cercetam deci fiecare palmă de loc. Deodată, aud ţipăt de femeie. Ia te uită, îmi zic, unii au şi început să se predea. Dar, judecând după ţipete, nu steagul fusese coborât. Ţipetele veneau dinspre mănăstirea de călugăriţe. Mă caţăr pe zidul împrejmuitor şi arunc o privire! Şi ce‑mi văd ochii? Bravele noastre trupe de întărire erau pe cale să le salveze pe bietele maici. Nu mai ţin minte ce‑am spus, dar bravele noastre trupe de întărire au luat‑o la sănătoasa. Am aterizat într‑un rond de lalele şi am fost primit regeşte.
— Ceva asemănător mi s‑a întâmplat şi mie, în Bernhard Nocht Strasse, lângă pod, întrerupse Micuţul. Eram cu încă doi. I‑am azvârlit pe tipi în Elba. Apoi le‑am băgat pe fete în curtea Şcolii Navale. Dar mai bine nu m‑aş fi amestecat. Pentru că ieşind de acolo, ne‑au înhăţat. Ne‑au percheziţionat la postul din Davidstrasse. Ştiţi cum se întâmplă. Nu poţi da totdeauna socotea­lă de tot ce ai prin buzunare. Şi ne‑au trimis cu duba la Fuhlsbüttel, împreu­nă cu o târfă de cincizeci şi opt de ani. Am vrut s‑o consolez, dar iată că se porneşte să zbiere după ajutor. Brigadierul Burg mi‑a tras o chelfăneală de mi‑a pierit graiul. Dar stricata aia şi‑a primit pedeapsa. Într‑o bună seară au dat‑o afară dintr‑o cârciumă, la Bremerreihe, strigându‑i că nu‑i decât o paţachină bătrână la care nu s‑ar uita nici măcar un papagal vicios. A mai încercat ea să dea din fund şi prin altă bombă de pe lângă teatrul Hansa. Au dat‑o afară şi de acolo. S‑a apucat atunci de turnătorii pe la „Moravuri". Au găsit‑o moartă în faţa garajului din Hansa Platz. Poliţia m‑a luat la scărmă­nat, dar nu aveau dovezi. Acuma ştiu: trebuie să te mulţumeşti cu târfele de meserie.
— Gata, ai terminat? întrebă Porta în batjocură. Îmi dai voie să urmez? A!, că veni vorba, ştiţi cum te poţi descotorosi de un duşman?...
— Ce are a face cu grădinăritul tău la călugăriţe? a vrut să ştie Bătrânul.
— Ai dreptate, uitasem. Deci, femeile astea cumsecade nu erau chiar atât de sfinte precum păreau. Nici nu erau călugăriţe adevărate, ci făceau parte din Rezistenţă. Într‑o bună zi, poliţia militară a golit şandramaua şi...
Interesanta povestire a lui Porta a fost întreruptă de locotenentul Frick.
— Drepţi, strigă.
Ne inspecta un locotenent care purta insignele albe ale diviziei de blindate Hermann Göring.
Deasupra mănăstirii trecea mereu un avion de observaţie.
— Observator de artilerie, spuse Heide. Dacă ne reperează înseamnă că vom avea musafiri.
Călugării ne‑au adus ceai fierbinte. Am vărsat jumătate şi l‑am înlocuit cu rom. Încă nu ştiam pentru ce eram acolo.
Dinăuntrul mănăstirii se auzea zgomot de ferăstrău şi de ciocan. În depărtare, tirul neîntrerupt al artileriei.
— Plouă cu obuze dincolo de munţi, spuse Bătrânul gânditor. Veţi vedea, curând ne vine şi nouă rândul, o simt în oase.
Prezicerile Bătrânului se îndeplineau întotdeauna. Era obişnuit de multă vreme cu frontul, simţea dinainte loviturile grele.
— Ce naiba căutăm noi aici? mormăi Heide, dârdâind de frig.
— Habar n‑am, i‑a răspuns Bătrânul strâmbând din nas. Nu‑mi plac toţi ăştia, cu insignele lor albe... şi nici uniformele SS din maşini. Toate astea nu‑mi miros a bine. Ne‑au ameninţat de sute de ori cu câte în lună şi în stele să nu ne apropiem de mănăstire şi iată‑ne aici, înarmaţi până în dinţi. Nu‑i cumva începutul prigoanei împotriva catolicilor?
— Ah! Numai asta nu! strigă Barcelona. Ne‑am scălda până la gât în sânge.
Bătrânul îşi aprinse încet pipa.
— Vă mai amintiţi de călugăriţele pe care le‑am găsit ucise, împuşcate cu pistolul în ceafă?
— Mda... şi au fost curăţate cu pistoale de 0,8, calibrul preferat al băieţilor de la S.D, sublinie Porta.
— Toate astea nu‑mi plac. Cred că au şi început să intre în acţiune comando‑uri speciale, spuse Bătrânul, neliniştit.
După ce noaptea s‑a lăsat peste munţi, am înaintat cu camioanele până la poarta mănăstirii.
Iluminatul era interzis cu străşnicie. Un locotenent de aviaţie destul de vârstnic ne‑a ordonat să depunem armele în cabinele camioanelor.
Nici un om înarmat nu avea voie să treacă de poartă.
Ne‑am aruncat pistoalele automate în cabină, mârâind printre dinţi. Fără arme ne simţeam parcă în pielea goală.
Micuţul încercă să tragă chiulul; din buzunar îi ieşea pistolul său de calibrul 38. Locotenentul îl luă la rost cu asprime.
— Să mergi la război fără flintă, asta‑i nebunie curată, nu se putu abţine Bătrânul să mormăie.
— Dumneata, Obergefreiter, să taci din gură, i‑o reteză locotenentul, dacă nu, consiliul de război te aşteaptă, am eu grijă.
Legionarul, cu o ţigară în gură, se apropie nepăsător, bătându‑şi joc pe faţă de locotenent. Marele său pistol automat, de fabricaţie rusească, se legăna provocator peste piept.
— Consiliul de război, domnule locotenent? Ei drăcie! Poate glumiţi!
— Ce ţi‑a venit? ţipă locotenentul, furios.
— Eu vă întreb asta, domnule locotenent. Aş fi curios să aflu ce ar avea de zis un consiliu de război dacă ar şti ce se petrece aici. (Legionarul îşi aprinse liniştit o nouă ţigară, suflându‑i ofiţerului fumul în ochi.) Refuzăm să depunem armele, domnule locotenent şi nu facem nici un sabotaj. Iar în ceea ce priveşte consiliul de război, dumneata şi camarazii dumitale aveţi fără îndoială mai multe pricini a vă teme decât noi!
— Ai înnebunit? urlă ofiţerul cu glas nesigur. Ce vrei să spui?
Legionarul, cu un rânjet de lup pe buze, se întoarse cu faţa spre noi, care îl ascultam atenţi şi spuse o grosolănie.
— Te‑am auzit, nemernicule! Locotenentul nu‑şi mai putea stăpâni mânia.
— Du‑te dracului! râse Legionarul.
Locotenentul pleznea de ciudă. Am crezut că îl va strânge pe Legionar de gât.
Acesta cerceta liniştit încărcătorul pistolului.
Rămăsesem cu gurile căscate, fără a înţelege nimic.
Legionarul era un adevărat soldat. Era îndrăzneţ, nimic de zis, dar nicio­dată nu sărea peste cal. Prin urmare ştia ceva. În două clipe ne‑am luat pis­toa­lele şi grenadele înapoi şi am făcut cerc în jurul Legionarului. Locotenentul se făcu nevăzut pe scară.
— Vom da de greu, şopti Rudolf Kleber. Asta îmi aminteşte de masacra­rea lui Florian Geyer.
— Nu se va întâmpla nimic, afirmă Legionarul cu hotărâre. Dacă ne cal­că prea rău pe bătătură îi curăţăm. Pentru asta am primit Crucea de Merit.
— Ce ştii? întrebă Heide. Povesteşte, pentru numele lui Dumnezeu. Mor de curiozitate. Îşi ridică pistolul automat cu un aer sălbatic. Un pistol italienesc Beretta.
Porta ridică rezervorul aruncătorului de flăcări şi îşi prinse chingile în spate.
— Să‑i prăjim!
— Gura! îl potoli Legionarul Dacă va trebui să împuşcăm şleahta asta de civili, eu voi trage primul.
— E dandana mare. Sabotează un ordin dat chiar de Führer şi de Kaltenbrunner!
Un grup de ofiţeri cobora repede pe scări. Locotenentul nostru Frick zâmbind uşor, se ţinea puţin deoparte. Ne cunoştea. Nu avea de gând să se amestece.
Micul locotenent de aviaţie cotcodăcea ca o găină pe cale să ouă. Un comandant lat în umeri îl făcu să tacă. Nici unul dintre ei nu avea arme, nici măcar centiron.
Câţiva dintre noi ne‑am postat în spatele coloanelor. Legionarul, sfidător, s‑a înfipt lângă marginea puţului, chiar în mijlocul curţii. Ţinea degetul pe trăgaci.
Comandantul cel lat în umeri se apropie. Era de două ori mai înalt decât Legionarul. Bluza îi era descheiată. Se vedea că nu este înarmat.
Se uitau ţintă unul la celălalt, în tăcere.
Porta se juca neatent cu aruncătorul său de flăcări.
— Ei bine, domnule comandant? Ce mai e nou? Consiliul de război?
— Aş vrea să‑ţi vorbesc între patru ochi, caporal!
Legionarul zâmbi într‑un fel ciudat.
— Nu, domnule comandant. Nu am chef să mă trezesc cu un glonte în ceafă, prin vreo pivniţă întunecoasă. Am mai auzit eu de ceea ce se cheamă consiliul ofiţerilor. Nu sunt ofiţer, ci un necunoscut oarecare din Legiunea Străină.
Porta fredonă:
— Doar un biet soldat de care îţi poţi bate joc...
— Ce adunătură! scuipă Marlow cu dispreţ înspre ofiţeri.
Un căpitan făcu un pas înainte. Comandantul îl opri cu mâna.
— Îţi dau cuvântul meu că nu ţi se va întâmpla nimica
— Cuvântul unui ofiţer dat unui simplu soldat? Legionarul ridică din umeri.
Comandantul răsuflă adânc. Chipul începea să i se înroşească.
Micuţul tocmai se pregătea să toarne gaz peste foc. Porta însă îl potoli dându‑i o lovitură în fluierul piciorului.
Legionarul, foarte destins, îşi aprindea altă ţigară.
— Unde vrei să ajungi, caporal? Să vezi o civilizaţie milenară nimicită, doar pentru că a ordonat un nebun?
— Un nebun? Cuvântul ăsta vă poate costa capul, domnule comandant.
Comandantul făcu un pas înainte, gata să‑şi pună mâna pe umărul Legionarului.
Acesta se feri şi îl împinse pe ofiţer îndărăt, cu ţeava automatului.
— Un subordonat trebuie să rămână la trei paşi de superiorul său, domnule comandant.
Căpitanul vru din nou să intervină.
— Ţi‑am mai spus să stai liniştit, tună comandantul. Caporal, urmă el întorcându‑se spre Legionar, ştii ce este muntele Cassino? Ştii că aici se află prima mănăstire a benedictinilor şi că în spatele acestor ziduri se află cele mai preţioase relicve ale creştinătăţii? Ai vrea ca o bibliotecă cuprinzând 70 000 de cărţi nepreţuite să fie dată pradă flăcărilor? O colecţie de lucrări pe care benedictinii le‑au adunat în decursul a câtorva veacuri? Ca să nu mai vorbesc de tablourile unor pictori celebri, de crucifixurile antice, de bijuteriile vechi de sute de ani. Ai putea să nimiceşti toate astea cu cugetul împăcat? Eşti un soldat bun şi curajos, caporal, ştiu asta. Eşti mândru că ai luptat sub steagul francez, într‑un corp de armată celebru, faimos pentru vitejia lui. Dar nu uita că tocmai armata franceză a apărat timp de secole credinţa creştină. Tocmai dumneata, un soldat francez — căci ai rămas un soldat francez — vrei să împiedici să ducem aceste comori la loc sigur. Dumneata şi camarazii dumitale puteţi ucide pe toţi cei ce se află în mănăstire... Începând cu mine şi sfârşind cu părintele Diamare. Nu numai că nu riscaţi nimic, dar veţi fi şi decoraţi pentru această frumoasă faptă de arme. Te încredinţez însă că armata franceză te va renega. Nu vei mai avea dreptul să porţi panglica roşie care îţi împodobeşte pieptul. Nu mi‑e frică de moarte, caporal. Şi nici ofiţerilor mei. Ştim că ne riscăm viaţa şi totuşi suntem hotărâţi să ne împotrivim nimicirii acestei comori. Nu suntem decât oameni. Noi putem fi înlocuiţi, dar din ceea ce se află aici, nici un fragment, nici un document nu va putea reconstituit. Sfântul Benedictus s‑a adăpostit aici în 529. În curind muntele acesta va fi centrul unor lupte crâncene. Zidurile, statuile, bazilica, toate lucrările acestea minunate!...
Ridică braţele spre cer, în semn de neputinţă. Vântul îi flutura bluza şi părul argintiu.
— Nu putem salva pietrele de la distrugere. Dar aceste comori de nepre­ţuit le putem transporta în câteva nopţi la Roma, unde vor fi în siguranţă.
— Iar dacă vom fi prinşi, domnule comandant? zâmbi Legionarul. Vrem să vă ajutăm, dacă ţineţi neapărat, dar nu vrem să fim bruftuiţi şi ameninţaţi de ofiţerii dumneavoastră. Aşa cum aţi spus, noi suntem soldaţi. Şi suntem de atâta vreme soldaţi, încât nu mai ştim să facem altceva decât să ucidem, să dăm foc, să jefuim, asta e meseria noastră. M‑am născut în gunoiul militar şi tot acolo voi muri. Dar să apari în faţa consiliul de război pentru a fi sabotat un ordin al Führer‑ului, e cu totul altă poveste. Să nu ne credeţi proşti. Ne vom deghiza SS‑işti pentru a duce la bun sfârşit un transport ilegal. Această plimbare de plăcere va costa câteva mii de litri de benzină, domnule comandant. Tancuri Tiger din batalionul nostru duc mare lipsă de benzină. Risipirea câtorva litri de benzină poate să ne coste scump. Şi nu avem chef să cădem în laba celor de la Gestapo, Via Tasso din Roma. Am auzit vorbindu‑se de Sturmbahnführer‑ul Käppler care domneşte la fostul departament cultural. Nici prin gând nu ne trece să fim împuşcaţi pentru un vraf de fleacuri sfinte! Dacă ne daţi libera trecere sub forma unui ordin în toată regula, suntem ai dumneavoastră.
— Foarte bine! tună glasul lui Porta.
— Dacă toate merg bine, gândea Micuţul cu voce tare, poate că ne vor ridica o statuie. Mi‑ar place să mă aşez acolo, să admir priveliştea acestei preafericite văi.
— Mai bine te‑ai aşeza pe clopotniţă să‑i ţii locul cocoşelului, râse Porta.
— Tăceţi din gură. şuieră Legionarul.
— Bine! Voi întocmi un ordin de misiune. Aparţineţi regulamentar de divizia mea. Dacă dăm de bucluc, nimeni nu va putea să vă învinovăţească.
— Să nădăjduim, murmură Legionarul. Nu sunt chiar atât de sigur. Am văzut noi multe.
Ofiţerii au dispărut pe scara dinspre bazilică.
Legionarul îşi ridicase automatul. Ne‑am oprit răsuflarea. Credeam că va trage în ei. Râse răutăcios.
— Suntem nişte fricoşi. Dacă i‑am culca pe toţi la pământ şi am povesti istoria asta, ne‑ar avansa. Ba poate ne‑ar trimite în spatele frontului. Tot ghiveciul ăsta nu‑mi spune nimic bun. M‑am întâlnit cu unul care face pe călugărul. E de la S.D., face parte din băieţii care, conform planului lui Heydrich, au intrat în ordin pentru a‑l submina dinăuntru. Mi‑a vorbit de o misiune secretă.
— Cum l‑ai făcut să vorbească? se miră Bătrânul.
Legionarul râse cu viclenie, scoţând din buzunar o legitimaţie a partidului naţional‑socialist. O şterpelise SS‑istul care picase la noi pentru laşitate şi căruia îi făcusem vânt într‑o prăpastie.
— Nu‑i de mult pe aici. A venit o dată cu refugiaţii, dar ştie tot ce se petrece. Are misiunea de a veghea ca nimic să nu părăsească mănăstirea. Totul trebuie ars, distrus... dar de către cei de dincolo, bineînţeles.
Porta şuieră admirativ.
— Nu‑i rea socoteala. Bătălia hotărâtoare va avea loc aici, pe muntele sfânt. Noi apărăm mănăstirea de pocnitorile colegilor de peste drum. Şi pesemne că Goebbels a şi pregătit o cuvântare lungă despre atrocităţile comise de barbarii veniţi de peste ocean să distrugă comorile civilizaţiei europene. Desigur că noi am fi vrut să mutăm comorile acestea şi să le punem la adăpost, dar ne‑a împiedicat artileria acestor sălbatici! Şi toţi cei de bună credinţă o vor lua de bună. Goebbels nu va avea decât să repete: oare obuzele noastre au distrus mănăstirea? No, Sir, ale celorlalţi. Nu m‑ar mira deloc dacă data următoare i‑ar veni rândul Vaticanului... Ceva îmi spune că muntele sfânt este doar o încercare. Dacă ţine, papa s‑a ars.
— E un sâmbure de adevăr în cele ce spui, interveni Marlow. Vechea poveste. Chipul său strălucea de însufleţire. Pe vremea când făceam parte dintr‑un comando de vânătoare înainte de a veni la voi, în timpul antrena­mentelor secrete ne‑au spus că îndată ce o vom termina cu coroiaţii, ne vom ocupa de popime. Şi vă voi spune chiar mai mult; Heydrich, adevăratul conducător al comandourilor de vânătoare, urăşte sutana şi pe sfântul părinte din Roma mai mult decât pe toţi evreii la un loc. Odată, în timpul unui instructaj special din Amiral Schröder Strasse, ne‑a zis: „Pe evrei ştii totdeauna de unde să‑i iei, pe când popii se strecoară peste tot; ăştia sunt cei mai mari duşmani ai noştri".
— Nu poţi niciodată să ştii când dai peste tipi din comandourile de vânătoare. Se împopoţonează cu toate uniformele din lume. Nişte camarazi de‑ai noştri, care erau în misiune într‑o mănăstire, au fost prinşi în flagrant delict. Cum afacerea nu putea fi muşamalizată, i‑au băgat la puşcărie şi au fost daţi în judecată cu forme în regulă. Bumbăciseră câţiva călugări. Consiliul de război era format din ofiţeri. I‑au condamnat pe toţi la moarte. Comandantul pieţii, un general de brigadă, a semnat condamnarea. În ziua execuţiei apare un detaşament special de la Torgau, cu ordinul să‑i ia. Nu au ajuns niciodată la Torgau. Eu însumi făceam parte din detaşament. I‑am dus la Mathausen. Au rămas acolo o vreme la răcoare, după care au apărut din nou în alt comando. Toţi doisprezece, ba chiar înaintaţi în grad. Comandantul pieţii şi întreg consiliul de război au aterizat însă într‑adevăr la Torgau. Clericii din mănăstire au fost trecuţi prin ciur. Au răscolit în trecutul lor. Întotdeauna se găseşte ceva, dacă scotoceşti bine. Au fost executaţi în zori, cu toţii, în cariera din spatele canalului cel mic. Larsen de la Dachau a fost cel care a condus operaţia. Pe vremea aceea eram prieteni la cataramă.
— Larsen de la Dachau, l‑am cunoscut bine, interveni Micuţul. Am dat de el la Minsk. Făceam parte amândoi din brigada lui Dirlewanger. Larsen! Partizanii l‑au îngropat împreună cu Hauptsturmführer‑ul Lessner... Ştiam că o va sfârşi în felul ăsta. Ne‑o spusese Wanda, fata care făcea curat în biroul comandantului şi care avea legături cu partizanii. Scotocea prin coşurile de hârtii.
— Cine o fi trădat‑o pe Wanda? gândi Porta cu glas tare. Era foarte isteaţă. Păcat că au ucis‑o...
Legionarul se scărpină în bărbie şi îşi urmă predica:
— E foarte primejdios. Cred că ofiţeraşii ăştia nici nu‑şi dau seama în ce măsură! Îşi închipuie că în cel mai rău caz ne aşteaptă consiliul de război şi spatele la zid. Dar nu astfel se vor petrece lucrurile. Ne vom ruga de moarte. Şi îi vom implora să ne ucidă! Când un om cade în mâinile unui artist, poate îndura foarte mult. Kaltenbrunner a scornit lovitura asta cu mănăstirea. E un mâncător de popi şi mai lacom decât Heydrich. Băieţii din Via Tasso ne‑ar face să murim la foc mărunt!
— Am văzut odată un ofiţer căruia în timpul unui interogatoriu i‑au pleznit burta cu aer comprimat. Alteori folosesc apa, precizează Micuţul.
— Schimbă placa, Micuţule, se răsti Bătrânul.
— Iată ce propun, urmă Legionarul. Micuţul şi cu mine îl vom răci pe tipul de la S.D. I‑am făgăduit să vestesc S.D.‑ul din Roma şi am întâlnire cu el în curând, în spatele vechiului crucifix. Micuţul se va apropia de el pe la spate şi îi va trece o frânghie pe după gât, îl vom pasa apoi sub un camion. Va fi fost călcat din greşeală, bietul de el! Nimeni nu va bănui ceva. Apoi, cred că e mai bine s‑o ştergem cât mai curând de aici. Nu trebuie să ne aşteptăm să primim mulţumiri. Felicitările le vor primi ofiţerii. Pe noi ne vor uita.
— Pe de altă parte, spuse în încheiere Porta, găsesc că ar fi o prostie să lăsăm să fie nimicite lucrurile de preţ. Sunt unii care ar da oricât pe fleacurile astea vechi. Ce‑ar fi dacă s‑ar pierde câteva în timpul transportului? Înţele­geţi ce vreau să spun?
— Asta ne‑ar aduce numai belele la sfârşitul războiului, îi atrase atenţia sec Bătrânul. Vă înşelaţi dacă gândiţi că semnăturile câtorva generali vor fi de ajuns ca să se sfârşească totul; abia atunci va izbucni tărăboiul. Fiecare se va grăbi să iasă basma curată, iar oalele sparte tot noi le vom plăti, bieţii de noi!
— Ai dreptate, sergent, încuviinţă Legionarul.
— Curci plouate ce sunteţi! izbucni Gregor Martin. Eu şi generalul meu, când vizitam câte un muzeu, plecam întotdeauna cu câte un tablou sau două mai de preţ sub braţ.
— Bravo! au strigat într‑un glas Marlow şi Porta.
Legionarul îi făcu semn Micuţului.
Acesta pocni sălbatic cu lasso‑ul său. Se îndreptară către poartă şi se mistuiră în beznă pe potecă.
— În ce porcării te poţi vârî când eşti în război, spuse Heide nervos.
Am început să ne apucăm de treabă încărcând lăzile în camioane. Sticlele cu rachiu treceau din mână în mână. Rudolph şi Heide au băut dintr‑un potir. Legionarul şi Micuţul se întoarseră. Din buzunarul Micuţului ieşea pe jumătate laţul.
— Ce mai tevatură şi cu S.D.‑ul ăsta, începu să ne explice, dând din rnâini. S‑a prins despre ce‑i vorba înainte să apuc să‑mi aranjez sforicica. „Mergi sau crapă", a trebuit să‑i strice tărtăcuţa. I‑am făcut vânt nătărăului la vale, până la Neapole nu se mai opreşte.
— Nu mai face atâta tărăboi, îl sfătui Legionarul. Privea neliniştit prin toate colţurile criptei în care răsuna glasul Micuţului.

(va urma)