Sfirsitul unei domnii singeroase (1)

Horia Sima

RANDURI PENTRU CITITOR
Volumul de fata apartine memoriilor mele si cuprinde perioada de la 10 Decembrie 1939 pâna la 6 Septembrie 1940 – acea faza din istoria Legiunii când s-a dat ultima batalie contra Regelui Carol si care s-a încheiat cu renuntarea acestui la Tron.
Marimea acestui volum se explica prin multimea evenimentelor care s-au îngramadit în acest scurt interval de timp, caci n-a fost zi în care sa nu se fi petrecut ceva important. Mai trebuie tinut seama si de faptul ca întâmplarile care au izbucnit la suprafata si sunt cunoscute de toata lumea nu pot fi deplin întelese fara a se cunoaste tesatura lor intima, reteaua sutelor de amanunte din care ele s-au plamadit. Am preferat sa lungesc expunerea decât sa las lucrurile nelamurite.
Cu aceasta carte, sper ca am contribuit la cunoasterea si deslusirea uneia din cele mai tragice epoci din viata neamului nostru.
HORIA SIMA
24 IUNIE 1977
Anul Semicentenarului

PARTEA INTAIA - PREGATIRI PENTRU REVOLUTIE

1. Iesim din închisoare
In preajma Craciunului, dupa aproape doua saptamâni de sedere în închisoarea din Graz, suntem pusi în libertate. La trecerea frontierei iugoslave pe la Maribor, în noaptea de 9/10 Decembrie 1939, am cazut în mâinile granicerilor nemti, pe teritoriul localitatii de frontiera Spielfeld si, pâna la lamurirea situatiei noastre, politia din Graz, care facea cercetarile, ne-a depus la închisoarea locala. Odata cu mine au intrat în închisoare, Rosu Octavian, Traian Borobaru si Iosif Vasiu. Un alt grup, format din Boian Ion, Popa Ion, Vintan Valeriu si Tolcea Ion, plecat din Iugoslavia înaintea noastra, a avut aceeasi soarta. Ne-am gasit cu totii la ora de plimbare a detinutilor, în curtea interioara a închisorii.

Ni s-a dat voie sa scriem si, gratie interventiei facute la Berlin de Preotul Dumitrescu-Borsa, seful legionarilor din Germania, si de Dr.Victor Biris, n-am zabovit prea mult îndaratul ferestrelor zabrelite. A mai contribuit la grabirea eliberarii noastre si declaratia lui Rosu la ancheta: acesta fusese la Legatia germana din Belgrad, în timpul când eram acolo, si solicitase viza de intrare în Germania pentru grupul de legionari sositi în Iugoslavia. Legatia germana a ce - rut instructiuni de la Berlin, dar noi n-am mai putut astepta sosirea raspunsului, având politia sârba pe urmele noastre. Totusi interventia si-a dat mai târziu roa- dele: grupul nostru fiind semnalat la Berlin, eliberarea lui n-a mai facut obiectul unor cercetari speciale, care durau de obicei mai bine de o luna.

Am iesit pe poarta închisorii bucurându-ne ca niste copii în prima zi de vacanta. pentru câteva ore, viata patrundea navalnic în sufletul nostru.

Grazul este un oras de munte, de aspect medieval. Alergam pe strazi, sorbindu-i cu nesat imaginile. Sub învelisul zapezii, casele evocau o lume de basm si de frumuseti pierdute. Populatia se pregatea de Craciun, un Craciun de razboi, fara vitrine încarcate.

Ne uitam unul la altul si nu ne vine a crede ca suntem liberi.O senzatie ciu- data pune stapânire pe noi. Dupa lunile de încordare din tara si din Iugoslavia, pe care le-am trait clipa de clipa cu moartea pe urmele noastre, pare ca pasim într-o viata ireala, care nu-i a noastra.

Ne trebuie un timp de adaptare. Reflexele omului liber nu mai functioneaza. E de crezut oare ca poti sa umbli pe strazi si altfel decât sa privesti fara teama în dreapta si stânga, la fata si miscarile fiecarui trecator, fara sa te expui unei întâl- niri fatale? E o stare anormala, o întrerupere a existentei noastre anterioare, în care norma de viata era fereala si ascunzisul.

Mizeria în care ne aflam nu ne strica voiosia, dar suntem siliti sa luam act de ea. Suntem opt insi si nu avem o centima în buzunar. N-avem cu ce pleca la Berlin. N-avem de mâncare si nici bani sa ne cumparam o bucata de pâine. La plecarea din Iugoslavia, ne-am împartit ultimii bani – preschimbati în marci – în asa fel încât fiecare grup sa poata ajunge cu trenul pâna la Viena.

Un grup avea 100 de marci, alt grup 80 de marci. Banii acestia ne-au fost ridicati în cursul perchezitiei ce nu s-a facut la politia de frontiera din Spielfeld. Cine introduce moneda germana în Reich, este pasibil de aspre pedepse, dupa noile dispozitii de razboi.

Noi, fiind refugiati politici, nu eram amenintati de rigorile legii, dar mone da introdusa ilicit în Germania a fost varsata în Casa Statului German.

Chestiunea mesei am rezolvat-o obtinând niste bonuri de la Primarie pt. o cantina a Ajutorului de Iarna (WHW). Cât priveste banii, ne-am hotarât sa ne adresam autoritatilor vamale din Graz, unde erau depusi. L-am luat pe Rosu, care stia ceva nemteste si, dupa multe umblete si explicatii prin diferite birouri, ni se restituie banii confiscati mai recent. Ceilalti, ridicati de la grupul Boian, intrasera pe fagasul formalitatilor si asupra lor nu mai putea decide decât Directiunea Generala a Vamilor din Berlin. Ne întâlnim cu ceilalti camarazi si le aratam hârtiile. Toti se uitau cu multa duiosie la ele. In împrejurarile în care ne gaseam, aceste mici lucruri luau proportiile unei mari biruinte. Mergem la gara si ne facem repede socoteala. Spre bucuria noastra, cu banii restituiti e asigurata calatoria întregului grup pâna la Viena. E 22 Decembrie. Timpul a trecut si tre- buie sa înnoptam în Graz. Dar unde sa gasim un loc de dormit? Acte nu aveam si banii nu ne ajungeau sa platim un hotel.

Ne întoarcem la închisoare si rugam administratia sa ne îngaduie sa mai po - posim o noapte în celulele ce le-am parasit azi dimineata. Spre mirarea noastra nu ne da voie. Mai mult decât atâta.

Ni se pune în vedere ca va trebui sa platim fiecare câte doua marci pe zi pt. tot timpul petrecut în închisoare. Socoteala ni se va trimite la Berlin. Eram într-o categorie aparte: nici în arest preventiv, nici condamnati, si administratia nu stia cum sa justifice cheltuiala facuta cu noi. Ne întoarcem dezamagiti în oras. Batem din nou la usa "Ajutorului de Iarna" si ni se indica un azil de noapte. Inghetati si obositi, ne întindem pe paturi si dormim tun pâna la ziua.

A doua zi pe la amiaza, luam trenul spre Viena. Ocupam cu toti un com - partiment si începem sa ne depanam pataniile. Grupul Boian, plecat înaintea noastra, a fost simtit de granicerii sârbi si numai cu greutate s-a putut strecura din mâinile lor. N-au înaintat mult pe teritoriul german si au fost prinsi la fron- tiera Spielfeld, de unde au fost transportati la închisoarea din Graz. Boian, care conducea primul grup, a mai trecut în vara granita pe la Maribor-Graz în Ger - mania. La plecarea din Belgrad, ne lasase o schita a drumului asigurându-ne ca, urmând indicatiile lui, vom ajunge cu bine la Graz. Dar pe semne ca memoria nu l-a mai ajutat, pentru ca de la un punct schita nu mai corespundea cu locu - rile. Boian se despartise de noi cu certitudinea ca politia germana nu va pune mâna pe el si ne-a dat întâlnire la Berlin. Acum statea necajit într-un colt, supor tând cu resemnare glumele lui Rosu si Borobaru. Nu numai ca stiinta lui – îi demonstrau acestia – nu i-a servit nici lui si nici noua la nimic, dar a trebuit sa vina grupul nostru ca sa-l scoata de unde se împotmolise.

In afara de mine si Boian, ceilalti camarazi vedeau pentru întâia oara Austria. Cei mai multi nici nu trecusera vreodata frontiera tarii lor. O lume noua se deschidea înaintea lor.

Atentia lor era absorbita de oameni si locuri. Pe mine ma napadesc gândurile. In ce stare sufleteasca vom gasi grupul de la Berlin? Miti Dumitrescu plecase însotit de binecuvântarile legionarilor din Berlin, dar golurile lasate de Legiu- ne de masacrul din tara nu le-a pustiit si lor sufletul, nu le-a spulberat toate nadejdile? Clime, Banea, Totu, Alecu Cantacuzino, nu mai sunt în viata. Dintre Comandantii Bunei Vestiri doar Ilie Gârneata aflasem ca traieste, dintr-o declaratie facuta ziaristilor. De Belgea si Puiu Gârcineanu nu aveam nici o stire. In cine sa mai creada? Dupa ce toate punctele exterioare de sprijin le pierduse - ram, nu ne mai putea servi de reazem decât interiorul. Dar câti legionari se pot regasi, fara Capitan, fara capetenii, avizati exclusiv la propria lor forta sufleteasca? Câti pot reproduce prin propriile lor mijloace fenomenul legionar?

Daca ma uit în jos, la elementele care au dus greul prigoanei, nu vad decât pamânt ars. Toti cei care au lucrat sub comanda mea au fost ucisi pâna la unul. Legatura cu mine, chiar daca se marginea la servicii secundare, era o indicatie suficienta pentru Siguranta Statului ca sa treaca un legionar pe listele mortii. Dorca, Noaghea, Clement, Cioflec, Nadoleanu si altii, zac în morminte necunoscute. Iar eu daca mai sunt în viata, nu pot sa-mi explic altfel decât prin ocrotirea cerului. Se împlinesc aproape doi ani de când sunt urmarit de toata politia, jandarmeria si Siguranta Statului. S-au pus premii pe capul meu. Sute de oameni au fost schingiuiti, unii ucisi în batai, ca sa spuna unde ma aflu sau cum pot sa-mi dea de urma. De nenumarate ori s-a închis cercul prigonitorilor în jurul meu pâna aproape a ma atinge cu mâna si tot de atâtea ori o putere nevazuta ma scotea din primejdie, adeseori fara sa stiu. E aici mai mult decât o întâmplare. Ca si cum toata actiunea de nimicire a miscarii legionare ar atârna de ceva: de prinderea mea si aceasta ultima captura nu le-a reusit dusmanilor.

Privesc la camarazii din jurul meu. Coasa mortii a trecut la câtiva milimetri de fiecare. Ma bucur ca macar ei au putut fi salvati. Puterile sufletului sunt mari. Cine stie? Poate ca acest grup este solul destinului legionar, poate ca odata cu trenul care ne poarta spre Viena si Berlin îsi poarta si Legiunea ultimele ei nadejdi.

Intre legionarii din tara, efectul produs de represalii n-a fost cel scontat de Carol. Exemplul "statuat" de guvern n-a provocat acel val de înfricosare destinat sa mature ultimele rezistente legionare. Dupa trei zile, legionarii din Capitala si-au refacut contractele, dupa o luna un mare numar de organizatii si-au reluat activitatea.

La plecarea mea din tara, lasasem un sistem de legaturi care se întindea de la Bucuresti pâna la Banatul sârbesc. In populatie executiile ordonate de Carol au fost întâmpinate cu o dezaprobare unanima. In sângele nevinovat cel-a varsat Carol, ca al doilea Irod, ca sa dispara si "samânta acestor netrebnici", cum se exprima Argetoianu, s-au stins si ultimele reflexe ale Majestatii Regale. Când cadavrele legionarilor au fost expuse pe strazi si în pietele publice, iar copii de la scoala primara obligati sa priveasca, toata lumea si-a întors îngrozita fata de la el. Pe tronul României nu mai statea un Rege, ci un calau al tineretului si al Natiunii. Oroarea stârnita de Rege era atât de mare, încât lumea din Capitala îl denumea Berila, dupa numele unui fioros asasin.

Grupul de la Berlin reprezenta un pretios capital legionar, prin faptul ca se afla în afara razei de actiune a guvernului. Legionarii din tara puneau mari nadejdi în acest grup. Acolo era Comandamentul, acolo se tinea ascuns si Capitanul, caci nimeni nu se putea împaca cu gândul mortii lui. Credinta ca traia Capitanul nu putea fi smulsa nici din sufletele noastre, ale acelora care fiind în Germania, stiam cât de putin fundate sunt zvonurile care circulau. Nu aveam nici o dovada. Mintea refuza orice speculatie de acest gen si totusi nu ni-l puteam închipui pe Capitan trecut dincolo de hotarele vietii. Era un sacrilegiu sa gândim legiunea fara el. Nu era o prezenta mistica sau simbolica, ci una aievea si actuala. El conducea Legiunea, el dadea impuls actiunilor noastre, iar noi reprezentam un provizorat de conducere, un sistem legionar care nu functioneaza decât gratie acoperirii continue ce-o primim de la el "de undeva", din tara sau din Europa. Capitanul era o faptura nazdravana. Dusmanii nu-l pot rapune si moartea nu se poate atinge de el.

Vestea ca ar trai Capitanul a fost strecurata de guvern în mijlocul legionarilor cu scopul de a atenua reactiunile ce s-ar fi produs dupa uciderea lui. Dar viclenia lui Armand Calinescu s-a întors împotriva lui si a guvernului. Insinuatia a cazut pe un teren primitor si s-a transformat în mit. "Capitanul traieste" devenise lozinca de lupta a celor mai multi legionari. O formidabila coeziune s-a realizat în jurul acestui mit. Chiar dupa masacrul din Septembrie, mitul nu si-a pierdut eficacitatea. Toate actiunile se realizau ca si cum noi, câtiva initiati, am sti ceva mai mult decât masa legionara, ne-am raporta în tot ceea ce facem la prezenta Capitanului, ascuns undeva, dar nu putem vorbi, suntem legati sa pastram secretul, pâna când va hotarî el.

Grupul de la Berlin beneficia si de prestigiul unui alt mit, cu caracter politic: sprijinul de care ne-am bucura din partea lui Hitler. Legionarii din tara erau ferm convinsi ca întretinem relatii de cea mai mare importanta cu guvernul german si, la momentul oportun, aceasta prietenie se va arata, fie primind arme ca sa înlaturam regimul prin forta fie ca Hitler însusi va lichida regimul de crima si teroare, pedepsind pe asasini.

Acest mit bagase spaima si în Rege. Simpla noastra prezenta în Capitala Reichului crea o grava problema guvernului român. Orice succes al lui Hitler era interpretat a fi si un succes al miscarii, un pas mai aproape de ziua scadentelor.

In realitate, relatiile noastre cu oficialitatile germane n-au depasit niciodata interesul destul de precar ce-l aratau, în genere, tuturor nationalistilor refugiati în Germania. Aceste contacte în nici o împrejurare n-au dus la consecinte practice, în sensul unui sprijin efectiv ce l-am fi obtinut din partea guvernului german sau a partidului national-socialist.

Miti Dumitrescu, plecând din mijlocul legionarilor din Berlin ca sa razbune pe Capitan, acest grup mai câstigase o faima: devenise chezasia invincibilitatii noastre. Nici n-a trecut un an de la uciderea Capitanului, a Nicadorilor si Decemvirilor, si Armand Calinescu cazuse, fulgerat de echipa lui Miti Dumitrescu. Grupul de la Berlin asa era de apreciat în tara, ca traia într-un climat eroic, ca era continuatorul luptelor din prigoana. In sânul acestui grup cadeau marile deciziuni ale miscarii. nu va trece multa vreme si Regele Carol va avea aceeasi soarta sau va fi alungat de pe tron, pentru ca legionarii de la Berlin nu dorm.

Dându-mi seama ce grave repercusiuni ar avea destramarea grupului Berlin pentru soarta întregii miscari, m-am adresat legionarilor veniti cu mine, cerându-le ca, la întâlnirea lor cu camarazii din Berlin sa nu manifeste nici cel mai mic semn de descurajare. Chiar daca ar fi tulburati de anumite îndoieli, sa forteze nota la nevoie, aratându-si netarmuita încredere în viitorul nostru. Probabil ca grupul din Berlin astepta sa soseasca o trupa înfrânta si demoralizatoare. Dar noi n-am plecat din tara pentru a ne salva viata, ci pentru a ne pregati pentru o noua campanie, dupa ce existenta în tara devenise imposibila. Trebuie sa depasim durerea care ne sfâsia sufletele, pentru a da un nou impuls luptei legionare. Sa fim interpretii autentici ai spiritului legionar din tara. Legionarii din tara privesc la noi si la toti camarazii din Berlin ca la oastea miracolului, de la care va veni mântuirea.

Cuvintele mele n-aveau nevoie sa fie însotite de prea multe argumente. Ca oameni veniti de pe front, pentru ei era fireasca aceasta atitudine. Cu totii si-au luat angajamentul sa exalte înaintea camarazilor din Berlin resursele si spiritul combativ al miscarii.

Ajungem dupa masa la Viena. Aici tragem la Stefan Cernea, fost ofiter în armata austro-ungara si apoi functionar la Consulatul român din Viena. Din cauza unor conflicte cu Consulul, îsi daduse demisia si acum îsi câstiga existenta în mod particular. Era un prieten al miscarii, iar casa lui devenise un punct de sprijin pentru trecerile noastre din tara spre Germania si înapoi. Eu am ramas peste noapte la el, iar ceilalti camarazi chiar în aceeasi seara, 23 Decembrie, au luat trenul spre Berlin.

Stefan Cernea a fost emotionat pâna la lacrimi la vederea noastra. Aflase si el ca suntem la închisoarea din Graz si, pe unde putuse, intervenise ca sa fim pusi în libertate. Ramas singur, m-a întrebat cu inima strânsa daca mai exista ceva în tara, daca mai sunt oameni care cred în lupta si daca miscarea mai are vreo sansa sa biruie? Era îngrozit de cele întâmplate si destul de abatut. I-am expus fara ascunzisuri toate dificultatile situatiei.

Aproape întreg cadrul nostru de conducere a cazut prada nebuniei carliste, iar luptatorii care s-au distins în prigoana din 1938-1939 doi, trei daca mai traiesc. Pierderile sunt atât de rele încât ar trebui sa te lasi doborât de disperare daca ai vrea sa le cântaresti. Dar se înseala tiranii, când cred ca au distrus miscarea. Din sângele martirilor vor creste noi legionari. Miscarea este un sistem de valori, o traire si nu poate fi desfiintata prin masuri brutale. Ea ar putea disparea numai daca un alt sistem, mai viguros, mai pur, mai dezinteresat, ar parea pe pamântul României. Astazi mitul miscarii s-a adâncit în asa masura în masa poporului român încât daca s-ar face un început de revolta, tot poporul s-ar ridica contra tiraniei carliste. Noi ne-am întors ca sa ne pregatim pentru o noua expeditie. Daca acestia acum, câti suntem si câti am mai ramas, în momentul celei mai mari dureri si dezorientari, mai credem si nu plecam steagul, biruinta noastra este asigurata. Esentialul este sa nu se rupa firul continuitatii legionare si acest fir, astazi dupa decapitarile suferite, este extrem de firav. Daca privim în tabara dusmana, lucrurile nu stau tocmai bine. Sistemul carlist, lipsit de Armand Calinescu, nu mai este viabil. Cu Armand Calinescu, n-a cazut numai omul tare al regimului, ci întreg regimul a primit o lovitura de moarte. De alta parte situatia externa a României se agraveaza din zi în zi, demonstrând ca numai politica externa preconizata de Capitan, alaturi de Puterile Axei, poate asigura viitorul tarii. Se remarca semne de descompunere interioara a regimului. Venirea lui Tatarascu, om al compromisului, declaratiile acestuia, trebuie interpretate în sensul ca Regele este obligat sa renunte la politica asasinatului si sa caute o noua orientare interna si externa.

Tragedia legionara l-a zguduit atât de mult pe Cernea, încât la plecare am simtit ca nu stateam de vorba numai cu prietenul Cernea, ci ca devenise unul de-ai nostri, hotarât sa împartaseasca toate necazurile si bucuriile cu noi.

In ziua întâi de Craciun, cobor la Berlin, în gara Friedrich-Strasse. Ma asteptau câtiva dintre camarazii sositi cu o zi înainte.

Intreb de Petrascu. Imi spun ca locuieste la Petre Ponta. Ii dau un telefon chiar din gara. Ma cheama la el sa petrecem Craciunul cu familia Ponta. Pe Petre Ponta îl cunosteam fugitiv înca din vara. Era un om de o rara energie, de-o putere de munca uluitoare. Un exemplar unic în felul lui: împreuna perseverenta germana la lucru cu iuteala si vioiciunea temperamentului românesc. Daca întreg poporul român ar fi format din astfel de elemente, am deveni cea dintâi natiune de pe glob.

Petre Ponta avea toate motivele sa fie multumit cu viata. Emigrase de aproape zece ani din tara. Facuse scoala de Belle-Arte din Berlin. Era un desenator artistic si organizator de expozitii. Isi iubea meseria cu pasiune si câstiga destul ca sa duca o existenta comoda. Sotia lui, Alice Ponta, de origine germana, o femeie de o rara întelegere si bunatate, era ea însasi pictorita. Totusi ceva în forul lui interior nu îi dadea pace. Viata printre straini, ruperea de neam, îl durea adânc. Auzise de legionari, de lupta ce-o poarta pentru ridicarea neamului, de viata lor chinuita. Voia sa devina unul dintre ei. N-a mai avut astâmpar pâna ce n-a dat de urma noastra. Prin inginerul Caraivan a ajuns sa vorbeasca cu Petrascu. Acesta mi-a comunicat impresiile ce le-a avut dupa întâlnire: surprinzatoarea aparitie a unui om care se ofera sa serveasca din tot sufletul lui si cu tot ce are cauza Legiunii. L-am cunoscut apoi si eu, înainte de plecarea din tara. Greu se mai exprima româneste; îsi însusise la perfectie dialectul berlinez. Zelul cu care se îmbia mi s-a parut suspect. Cum guvernul cauta sa introduca agenti în mijlocul nostru, i-am recomandat lui Petrascu prudenta. Dupa câteva luni de tinere sub observatie, Petrascu s-a convins ca n-are de ce sa se teama. Omul era de perfecta buna credinta. Zelul lui era sincer. Era expresia unui fond curat, a unei constiinte nationale care a izbucnit în el cu o putere elementara. Petrascu s-a mutat la el si de atunci casa lui Petre Ponta din Berlin, Sondershauserstr.84, a devenit parte integranta din viata si istoria Legiunii. Odata cu intrarea noastra în casa lui, familia Ponta încetase de a mai avea o existenta privata. Ziua si noaptea orice legionar era bine primit. Ultimii bani si ultima bucata de pâine si-o împartea cu noi. Asa si-a stricat Petre Ponta rosturile vietii lui pentru totdeauna.

Casa lui Petre Ponta se afla în sudul Berlinului, cartierul Lichterfelde-Ost. Pe înserat am ajuns la el. In prag m-a întâmpinat Petrascu. Ne-am strâns mâna si ne-am uitat îndelung unul la altul. Parca îi venise inima la loc. "Bine ca ai venit", au fost singurele lui cuvinte.

Din nou suntem iar împreuna. Amândoi am trecut prin cele mai mari primejdii si Dumnezeu ne-a aparat pâna acum si pe unul si pe altul. Cât timp ma stia în tara, nu mai avea liniste. Ii era teama de viata mea. Il lega de mine o veche prietenie. Ne cunosteam de pe bancile liceului. Aceleasi visuri si idealuri ne-au plamadit existenta din frageda tinerete. Când ne-am întâlnit în Legiune, eu intrasem în toamna anului 1927, el cu un an mai târziu, nu m-am mirat deloc. Apartineam demult aceleasi comunitati spirituale. Chemarea lui Corneliu Codreanu ne-a gasit pregatiti sufleteste. Il cautam pe acest urias al generatiei noastre si de atunci n-am urmat decât cararea batuta de viscole a Legiunii.

Intru în salon. Un pom de Craciun frumos împodobit si o masa lunga. Intâlnesc pe mai multi camarazi dintre cei vechi si noii sositi. Am cântat împreuna colinde si cântece legionare. Suferintele si grijile par sa dispara pentru o clipa în voia buna care ne învaluie pe toti. Dar a doua zi vor începe cu si mai multa strasnicie.

(va urma)