Universalitatea Holodomorului

În calendarul memoriei democidului comis de regimul comunist, lunile ianuarie-martie din anul 1933 atrag în mod special atenţia, deoarece aduc aminte naţiunii ucrainene, cel puţin a acelei părţi care nu s-a mancurtizat, că au trecut 80 de ani de la cea mai impresionantă suferinţă colectivă a sa: Holodomorul. Acesta este numele sub care a rămas în istorie înfometarea de către Stalin a ucrainenilor în cel mai amplu proces de ucidere în masă, politicid şi epurare etnică din Uniunea Sovietică. Atât pentru naţiunile învecinate, ori poate mai ales pentru ele, cât şi pentru cele îndepărtate, Holodomorul este un exemplu cât se poate de bun despre cât aproape de (ori contemporan cu) tine poate fi o catastrofă umanitară şi cât de puţine ştii despre ea, despre cât de puţin poţi să faci pentru a o opri. Motivele sunt multe, nu le discut acum.

Chiar dacă este o parte a colosalei tragedii umane provocate de comunism, Holodomorul este o tragedie universală, deoarece are toate trăsăturile acesteia: cea etnică, cea politico-ideologică, cea economico-socială, cea culturală. Prin universal înţeleg formulele de agresare a omului şi a comunităţii în mijlocul căreia trăieşte, în toate formele de gravitate, ce pot fi considerate ca aducând atingere naturii umane de către toate culturile. Holodomorul are însă ceva care îl face unic: şi anume, uciderea nediscriminatorie în masă a civililor pe timp de pace. Este ceea ce sublinia istoricul ucrainean Stanislav Kulciţki în volumul De ce urmărea să ne distrugă? care a circulat foarte puţin, din nefericire, în România.

Toate politicile genocidale din secolul XX, inclusiv represaliile asupra civililor în cazul conflictelor din secolele precedente, se petrec într-un climat de război sau de cvasi-război. Particularitatea Holodomorului a fost aceea a inexistenţei vreunei ameninţări externe ori interne reale care să fi constituit justificarea, oricum absurdă şi inacceptabilă, măsurilor represive. După ce bolşevismul câştigase războiul civil de la începutul anilor 1920 şi regimul său se consolidase, statul sovietic era mai stabil ca oricând. Una dintre explicaţiile valabile pentru inimaginabilele acţiuni ale regimului împotriva propriilor civili o furnizează Robert Conquest în Recolta durerii: şi anume, nimicirea unei bune părţi a populaţiei rurale ucrainene era dezlănţuirea furiei Rusiei faţă de rezistenţa pe care ucrainenii o opuseseră vreme de multe secole rusificării.

A doua particularitate a Holodomorului este folosirea unui singur mijloc pentru atingerea scopului, tipic sovietic şi extrem de eficient, cel al înfometării. Asupra faptului că se poate vorbi despre înfometare ca practică a stalinismului nu ar trebui să existe niciun dubiu: exemplele sunt destule. Pentru a răspândi teama şi neîncrederea, sovieticii nu au ezitat să folosească arma înfometării şi în ţările ocupate după 1945. Blocada Berlinului este un alt exemplu ce aminteşte de practica înfometării din Ucraina împotriva unor civili nevinovaţi în vremuri de pace. Şi încă un alt exemplu, mai aproape de noi şi mai familiar nouă, românilor, este folosirea de către Nicolae Ceauşescu a armei înfometării, inspirat de modelul sovietic, care îi sporea eficienţa: plata datoriei externe cu ajutorul produselor industriei alimentare şi menţinerea în permanenţă a unui sentiment de teamă în rândul populaţiei, generat de penuria alimentară. Ceva similar se produce sub ochii noştri în Coreea de Nord, ţară în care, conform rapoartelor organizaţiilor internaţionale, are loc o tragedie umanitară cotidiană, repetitivă, în care penuria alimentară fasonează destine, iar colaborarea cu regimul nefiind altceva decât unica şansă pentru individ de a se salva, în primul rand, şi apoi de a urca în ierarhia socială.

Posteritatea Holodomorului se încadrează în tipicul oricărui genocid, dar prezintă o altă particularitate. Ca şi în cazurile uciderii în masă a armenilor în 1915 de către guvernul otoman, al Gulagului, al Holocaustului şi al altor exemple, şi Holodomorul îşi are negaţioniştii săi. Dar negaţionismul este inamicul cel mai puţin periculos, fabulaţiile sale fiind uşor de demontat. O parte a memoriei publice nu consideră Holodomorul ca pe o crimă împotriva naţiunii ucrainene. Negarea componentei etnice a fost pe de-o parte efectul rusificării unei importante părţi a Ucrainei în anii regimului sovietic, pe de alta a importanţei vocilor care au contestat-o. Marele Aleksandr Soljeniţîn, laureat al Premiului Nobel pentru literatură, este una dintre figurile de frunte ale negării uciderii în masă a ucrainenilor pe motive etnice. În aprilie 2008, el s-a acoperit de ruşine după ce a publicat un articol în ziarul Izvestia în care afirma că între foametea din Ucraina anilor 1932-1933 şi foametea din Rusia din 1921 nu ar exista nicio diferenţă, ambele fiind efecte ale jefuirii ţăranilor de grâne de către bolşevici. Pentru Soljeniţîn, a prezenta Holodomorul drept genocid însemnă a colporta o “minciună” inventată de emigraţia ucraineană la câteva decenii după producerea foametei. Genocidul ucrainenilor este un act de revizionism, afirma Soljeniţîn, atribuindu-i, în mod pervers, revizionismului practica negaţionismului, acesta din urmă fiind uneori asimilat primului. Soljeniţîn credea, aşa cum credeau apărătorii purităţii marxismului faţă de nuanţările lui Eduard Bernstein de pe la 1900 sau cum se raportau ideologii din ţările foste comuniste din Europa Centrală şi de Est în anii ’80 la tendinţele de a reforma marxism-leninismul, că a te opune revizionismului însemna a te opune minciunii care alterează aflarea adevărului şi nu revizuirea unor clişee puse în circulaţie de exponenţii comunismului residual de după 1991.

Precaritatea conştiinţei publice ucrainene referitoare la Holodomor este un efect al faliei care există (încă) în societatea ucraineană. Ea se explică prin cu ajutorul expresiei atât de uzate, dar atât de pertinente a “moştenirii trecutului” sovietic. Stanislav Kulciţki crede că şansa ca grozăviile trecutului să fie recunoscute este ca ele să fie universalizate: “În primul rând comunităţii internaţionale trebuie să i se explice de ce poporul împotriva căruia s-a aplicat arma foametei-genocidului nu mainfestă o dorinţă clar exprimată şi unanimă de a considera această crimă drept o acţiune îndreptată spre încetarea existenţei sale în forma statală. (…) Este oare posibil să găsim explicaţia în faptul că genocidul a deformat nu numai corpul poporului ucrainean, ci şi conştiinţa lui istorică?”

Dar oare este aceasta îndeajuns? Nu, pentru că trebuie să existe o responsabilitate asumată public, dublată de măsuri legislative şi proiecte educative. Situaţia se complică deoarece sfârşitul regimului comunist genocidal a fost diferită de a altora şi schimbarea de generaţii face ca relevanţa demersului să se estompeze. Pentru naşterea unei conştiinţe publice civice a fost nevoie ca o democraţie puternică să câştige un război pentru ca dreptatea să triumfe şi regimul criminal să fie forţat să-şi recunoască faptele. Numai Germania nazistă a fost obligată – pusă în faţa prăbuşirii sale cvasi-totale şi a evidenţelor zdrobitoare – să-şi recunoască responsabilitatea Holocaustului. De aceea, pedagogia combaterii antisemitismului în Germania este un succes. Asemenea dezbaterii despre natura Holodomorului, Turcia a tărăgănat asumarea vreunei responsabilităţi şi a aruncat vina masacrării armenilor în cârca fostului Imperiu otoman. Eforturile Uniunii Europene pentru ca Republica Turcia să-şi asume greşelile trecutului său sunt încă departe de a găsi ecou în rândurile guvernului de la Ankara şi societăţii turce.

Astfel stând lucrurile, nici nu e de mirare că sfârşitul comunismului, neînvins pe calea armelor de nimeni, ci numai de propriile obsesii, nu poate genera o conştiinţă civică trează, o “însănătoşire a memoriei istorice”, după cum spunea Kulciţki. Pe care o merită din plin încercata naţiune ucraineană şi de ale cărei învăţăminte să beneficieze întreaga umanitate.