Monte Cassino (6)

Sven Hassel

Cartea aceasta este dedicata celor ucisi
în manastirea si fortareata Monte Cassino.

Stăteam tolăniţi pe jos. Tancurile erau pe jumătate îngropate în pământ. Eram la adăpost de privirile inamicului. Din când în când cădea câte un obuz. Deasupra noastră, camioanele care treceau pe drum stârneau nori de praf care se lipea de uniformele noastre, ce păreau pudrate cu făină.
La picioarele muntelui şerpuia fluviul. Unda era albastră ca cerul.
Aveam gamelele pline cu spaghete. Cei mai îndemânatici se pricepeau să le răsucească în jurul furculiţei. De pildă Heide, care se pricepea la toate. Porta îşi ridica furculiţa de care spânzurau spaghetele şi le înghiţea zgomotos. Micuţul, care nu avea tacâm, mânca cu mâna.
De fiecare dată când un obuz cădea pe undeva, ne aruncam cu burta la pământ, ţinând gamela în braţe. Apoi, după ce trecea alarma, râdeam în hohote si ne număram.
Porta arătă cu mâna două hoituri putrezite care pluteau pe apă. Puţeau până la noi.
Barcelona râse.
— N‑are a face cu cine stai la masă, numai haleala să fie bună.
Porta linse o bucată de slănină, s‑o cureţe de sosul de roşii şi de ulei, apoi o puse în buzunar în chip de rezervă... Porta se gândea întotdeauna la ziua de mâine.
Nici unul dintre noi nu‑şi mai amintea vreo meserie. Tocmai din pricina asta uram războiul. Pe de altă parte, uitasem cum era viaţa înainte. Doar Porta pretindea că îşi mai aminteşte câte ceva, dar Porta ăsta era un mare mincinos.
Aveam o damigeană de acid plină cu vin. E adevărat că avea un uşor iz, dar lucrul acesta nu avea nici o însemnătate. Dacă ne ţineam de nas, puteam să bem aproape fără să simţim.
O serie de obuze biciuiau apa. Stropiturile ajungeau până la noi.
Micuţul lingea gamelele. În felul acesta nu mai era nevoie să le spălăm. Întotdeauna lingea cratiţele mai mari. Niciodată nu era sătul. E adevărat că avea de hrănit ditamai burdihanul.
Ne‑am petrecut acolo toată dimineaţa. Era o ascunzătoare bună. Ne căutau desigur de câteva ceasuri. Puţin ne păsa. Nu noi trebuia să câştigăm războiul. Eram doar nişte nimica‑toată.

Capitolul 6 - UNTERSTURMFÜHRER S.S. JULIUS HEIDE
Micuţul, cu un crucifix foarte vechi pe genunchi, se afla împreună cu Porta în primul camion. Vorbea fără sfială despre preţul pe care l‑ar putea lua pe crucifix, „vândut unui colecţionar bogat".
Între ei era aşezată o călugăriţă. Nu înţelegea nici o iotă din glumele lor grosolane şi râdea cu seninătate văzându‑i prăpădindu‑se de râs.
Prima oară am fost opriţi la Cassino. Erau poliţaii. Razele lanternelor făceau să strălucească insignele SS de pe uniformele noastre.
— Ce poftiţi? întrebă rânjind Porta, cu chipul dur sub masca de oţel.
— Comando special? mârâi un poliţai.
— Chiar aşa, i‑o întoarse Porta grijuliu.... Misiune secretă, sub directa comandă a Reichsführer‑ului SS.
Heide venea în pas alergător de‑a lungul coloanei, îmbrăcat cu o manta de Untersturmführer. Peste piept i se legăna pistolul automat.
— Pe toţi dracii! Cine cutează să ne oprească? tună el.
Plutonierul‑poliţai, puţin nervos, pocni din călcâie şi izbucni:
— Ordin să cercetăm toate camioanele, Herr Untersturmführer.
— Fac ceva pe ordinul dumitale. Ţi‑l poţi pune unde ştiu eu, zbieră Heide. Nu cunosc decât un ordin. Al Reichsführer‑ului SS. (Îşi ridică ameninţător P.M.‑ul.) Dă drumul camioanelor să treacă. Încetează să mai faci pe prostul. S‑ar putea să te coste scump. Nu uita că transportul nostru este strict secret.
— Bine, Herr Untersturmführer, bâlbâi poliţaiul.
— Pe Herr, îl poţi lăsa deoparte. De‑o veşnicie nu mai spunem aşa în SS. Heide ridică arogant braţul şi strigă în noapte: Heil Hitler!
Barajul fu ridicat şi coloana de camioane s‑a pus din nou în mişcare.
Locotenentul Frick sări în maşina noastră.
— Julius a înnebunit de tot. Asta nu va putea să ţină mereu, mormăi.
Pe drumul spre Roma am fost atacaţi de către bombardiere de vânătoare. Am descărcat camioanele la castelul San Angelo. Mai bine zis, alţii le‑au descărcat în locul nostru, în timp ce noi ne odihneam la umbră bând vin. Porta dibuise o oală uriaşă plină cu varză. Câţiva din „neamul lui Manivelă" au încercat să‑şi capete partea lor. Nu le‑am dat nimic. Un furier făcu pe arţăgosul: s‑a ales cu doi dinţi lipsă.
Am plecat înapoi spre Cassino la apusul soarelui. Ordinea noastră de mers fusese hotărâtă de către un căpitan de grenadieri din Panzerdivision Hermann Göering.
În drum spre mănăstire ni s‑a topit o bielă: un Bussing de zece tone a rămas în mijlocul unei curbe foarte strânse. Porta manevră cu dibăcie camionul său şi izbuti să împingă în prăpastie Bussing‑ul care, odată ajuns jos, explodă. Pe locotenentul Frick îl treceau sudori reci. Pentru o treabă ca asta puteam fi spânzuraţi.
La cel de al doilea drum nu am fost opriţi decât la Valmonte, la douăzeci de kilometri de Roma. Heide izbuti încă o dată să ne scoată din încurcătură făcând pe SS‑istul; doar că de data asta a fost ceva mai greu, deoarece am dat peste un locotenent‑poliţai, o namilă de jandarm cu grenade agăţate de curea.
— Ordinul de deplasare! ceru el cu obrăznicie. În privirea sa vedeam parcă lucind o spânzurătoare cu o frânghie groasă.
Heide, pesemne hipnotizat de uniforma sa SS, nu vedea primejdia. Se apropie de poliţai ţârşâindu‑şi picioarele şi îşi dădu pe ceafă chipiul cu cap de mort.
— Ce‑i porcăria asta! Ce te‑a apucat, nepricopsitule! Asta‑i a doua oară că sunt reţinut în timpul misiunii secrete! Reichsführer‑ul va fi încântat când va afla!
Dar uriaşul nu era dintre cei care să se înmoaie la un răcnet.
— Ordinul de deplasare, Untersturmführer! Reichsführer‑ul SS n‑ar fi încântat nici dacă ar afla că am lăsat să treacă fără a controla un convoi ca acesta.
— Dacă vrei să afli amănunte, locotenent, zbieră Heide, luând drept martori casele întunecate din Valmonte, unde se puteau ghici chipuri încordate îndărătul obloanelor trase — adresează‑te la „casa de cultură" din Via Tasso. Acolo băieţii te vor învăţa minte să nu mai sabotezi ordinele Reichsführer‑ului. Îţi dau zece secunde să ridici bariera! După care vom trage şi n‑aveţi decât să vă număraţi morţii!
Jandarmul se muie puţin. Dădu nervos din mână, în chip de salut. Izbucnind, se întoarse către propriul său sergent major, care se rezema nepăsător de camion:
— Ridică barajul, idiotule! Ce stai ca o momâie! Ai cumva chef să sabotezi ordinele Reichsführer‑ului? Sau ţi s‑a făcut de zăpezile frontului de Est?
Sergentul major se repezi. Zbieră la rândul său la şofer.
Pentru a‑şi întări izbânda, Heide bău o înghiţitură de rachiu fără însă a‑i da şi locotenentului.
Cu picioarele larg desfăcute, cu chipiul cu cap de mort dat pe ceafă şi cu degetul pe trăgaci, rămase înfipt parcă în pământ, urmărind camioanele ce treceau pe rând prin faţa locotenentului şi a patrulei sale. Ici şi colo câte o lucire scurtă a lanternelor de buzunar luminau căştile de oţel umede.
Se porni să fluiere cu nepăsare, sfidându‑l pe ofiţerul poliţailor:

Ja wir sind die Garde,
die SS‑Standarte,
die Adolf Hitler liebt.

Locotenentul privea insigna de pe mâneca lui Heide, insignă pe care acesta o pusese cu de la sine putere:
Reichssicheitarhauptamt1.
Heide îşi vârî braţul sub nasul ofiţerului de poliţie militară.
— Poate că nu‑ţi place brasarda mea, locotenent?
— De‑aţi fi spus de la început că sunteţi de la RSHA, v‑aş fi lăsat să treceţi fără o vorbă, dar pe aici poţi vedea de toate: unii sunt înarmaţi cu hârtii de necrezut, semnate de generali lipsă. Dar cu băieţii lui Heydrich e altceva!
Îi oferi lui Heide un trabuc.
— Unde mergeţi? întrebă el curios. Aveţi treabă cu pezevenghii din Vatican? Mi‑ar fi plăcut să iau şi eu parte la operaţie. Gunoiul ăsta trebuia lichidat de mult.
— Ai ceva de zis împotriva Reichsführer‑ului SS? întrebă Heide pe un ton ameninţător.
Locotenentul, care vădit că nu se simţea în largul său, începu să ţopăie ca o găină cu capul tăiat.
— Pentru Dumnezeu, m‑ai înţeles greşit, camarade.
Heide îşi înclină capul.
— Nădăjduiesc pentru dumneata. Mulţi au murit pentru că au fost greşit înţeleşi!
Un Krupp de zece tone îi depăşea încet. Locotenentul Frick, cu o cască SS pe cap, privea uluit din cabina conducătorului.
Salută din obişnuinţă. Dacă lui Heide i‑ar fi lipsit prezenţa de spirit, gafa aceasta ar fi putut fi fatală.
— Unde te trezeşti, te mai crezi în armată? Încă nu ai priceput că la noi nu se salută cu gesturi de Junker?
Se întoarse zâmbind cu toată gura către locotenentul‑poliţai:
— O moştenire de la Luftwaffe! Nu ştiu ce ne vom face cu toţi ţâncii ăş­tia! La Harkov ne‑au pasat vreo zece mii de găgăuţe de soiul ăsta. Generalului Hausser trebuie să‑i mulţumim. La noi n‑ar fi putut fi niciodată comandant. Ah! Nu! Papa Eike, sau Sepp‑Dietrich, ăştia da, ar fi făcut treaba!"
— Din ce unitate faceţi parte? întrebă ofiţerul.
— Regimentul unu, divizia a 15‑a SS de grenadieri.
Locotenentul fluieră lung.
— Cu siguranţă că se va întâmpla ceva! Voi asiguraţi toate transporturile de evrei. Am făcut parte dintr‑un convoi spre Auschwitz, sub escorta băieţilor din regimentul I. Nu prea erau duşi la biserică şi asta spun eu, care am văzut mai multe decât cea mai mare parte dintre oameni. Eram la Kiev în ziua în care au fost ucişi în două ore câteva mii de oameni!
— Reichsführer‑ul ţine mult la noi, îl lămuri Heide cu mândrie. Execu­tăm orice ordin la mare iuţeală.
Ofiţerul se aplecă tainic spre Heide.
— Untersturmführer, oare Pius şi‑a dat în sfârşit arama pe faţă? Oare i‑a venit vremea? Se spune că represaliile de aici împotriva evreilor nu au loc decât pentru a‑l provoca pe bătrânul vulpoi şi pe cardinalii săi.
Heide izbucni în râs... Un râs care te putea face să crezi orice.
— Oh! păi să vedeţi... Asta înseamnă să risc foarte mult, Untersturm­führer (Namila se simţea din ce în ce mai puţin în largul său). Ordinul pe care l‑am primit din Via Tasso e şi el secret.
Heide aplecă ţeava automatului, care ţinea acum buricul locotenentului.
— Reichsführer‑ul mi‑a ordonat să trag dacă voi fi reţinut din drum!
— Waterloo! şopti locotenentul cu ochii lipiţi de gura ameninţătoare a P.M.‑ului.
Chipul lui Heide se lumină de un zâmbet larg.
— Şi răspunsul?
— Brucher.
Heide lăsă în jos automatul.
— Mulţumesc camarade. Nu ţin morţiş să curăţ un coleg, dacă nu‑i neapărată nevoie.
Jandarmul deveni dintr‑o dată grăbit. Se năpusti către o magherniţă mică din marginea drumului.
— Adunătură de neghiobi!
Îmbrânci un subofiţer, pentru a ajunge mai repede la telefon. Învârti ca un apucat manivela aparatului, apoi şuieră în receptor, blestemând şi înjurând, un şir de cuvinte codificate.
— Oberfeld, zbiera la interlocutorul său de la celălalt capăt al firului, dacă convoiul care trebuie să sosească în curând nu trece ca o rachetă prin baraj, vei fi spânzurat! Ordinul Reichsführer‑ului, vită! Fără întrebări tâmpite! Ai înţeles bine! Te‑ai săturat de viaţă? Am eu grijă să te trezeşti dintr‑o săritură pe frontul de Est! Agăţă cu atâta putere receptorul în furcă, încât acesta se făcu bucăţele.
Locotenentul îşi ridică capul, mângâindu‑şi pistolul.
— La adunările secrete ale N.S.D.A.P.‑ului, în '34, ne‑au făgăduit că pacostea creştinităţii va fi nimicită.
— Ştiu, pe pământ nu‑i loc şi pentru ei şi pentru noi, mormăi Heide. Şi nu vom fi noi cei care vor da înapoi.
— Mă bucur să aud una ca asta, râse locotenentul, frecându‑şi mâinile sale mari.
— Nădăjduiesc! încuviinţă Heide. Altfel mi‑ar veni ideea să te iau cu mine.
Locotenentul râse stânjenit.
— Vă rog să mă înţelegeţi bine, Untersturmführer. Ştiu că transportul vostru este o misiune secretă, dar mergeţi la Roma?
Heide se încordă.
— Desigur că mergem la Roma.
Locotenentul îşi mângâie bărbia colţuroasă, păru că şovăie, apoi:
— Nu ştiţi că mai trebuie să treceţi prin încă două baraje? Au fost puse în urmă cu douăzeci de minute. Ordin din Via Tasso.
Heide îşi muşcă buza de jos şi îşi strânse legătura de la cască.
— Pe Dumnezeul meu! Am eu grijă să fie pedepsiţi cum se cuvine, dacă indivizii ăştia mă mai fac să pierd vremea! Îmi mai sună în urechi ultimele cuvinte ale Reichsfuhrer‑ului: „Foloseşte maniera forte, Untersturmführer, dacă ţi se pun beţe în roate".
Ai face mai bine să‑mi dai parola, bătrâne. Adunătură de zăbăuci! Le arăt eu cu cine au de‑a face!
La marginea drumului aştepta mica maşină amfibie SS a lui Heide.
— Urmaţi‑mă, urlă locotenentul sărind în Kübel‑ul său mare, ascuns printre copaci. Cu motorul mugind, împroşcând cu noroi în toate părţile, maşina cea grea demara luând drumul spre Roma.
Heide se îndreptă spre maşina sa amfibie şi îl îndemnă pe Gregor Martin, zâmbind cu viclenie.
— Ţine‑te de fundul lui, Gregor; arată‑i că eşti un vechi şofer camiona­giu. Nu trebuie să ne scape. Dacă apucă să gândească, ne‑am ars. Nu găseşti că sunt bine ca Untersturmführer?
— Eşti nebun de‑a binelea, asta eşti, mârâi Gregor Martin, apăsând ac­ce­leraţia până la refuz. Dar dacă îşi vâră dracu' coada, putem scăpa. Ah! ai văzut ce grozave sunt tablourile pe care le‑au pus în camionul al treilea?
— Ba bine că nu! rânji Heide. Nu‑mi plac poveştile astea cu Doam­ne‑Doam­ne. Prefer scenele de luptă, pe astea măcar le poţi înţelege!
— N‑ai priceput nimic, cap pătrat ce eşti. Puţin îmi pasă ce reprezintă. Mă gândesc la valoarea lor. Îţi dai seama ce puţin loc ar lua, dacă le‑ai scoate din rame?
Heide scoase un fluierat plin de admiraţie. Chipul său deveni gânditor.
— Vrei să spui că ar trebui să şterpelim pânzele? Nu mă atrage. Ar putea să dăuneze carierei mele. Vreau să ajung ofiţer în armata pe care o vom avea după război. Toată viaţa m‑am ţinut departe de la aşa ceva. Sunt singurul soldat care în opt ani de serviciu nu are măcar o singură notă rea.
— Nu ţi‑ar place să fii bogat? întrebă Gregor Martin uluit.
— Nu, zâmbi Heide, nu mă atrage. Sunt soldat. Mă mulţumesc cu solda mea. Căminul meu este armata şi e un cămin bun.
— Nu mai înţeleg nimic. Atunci de ce faci cu atâta râvnă transportul acesta care ne‑ar putea costa viaţa? Porta, Micuţul şi cu mine am venit deoarece nădăjduim să punem deoparte câte ceva din care să putem trăi fără grijă după război; asta merită osteneală.
— Te credeam mai isteţ, rânji Heide cu dispreţ. Cu arătătorul pe nasul lui Gregor, explică: Cine asigură bunul mers al convoiului? Cine se zbate când dăm de baraje? Un SS‑Untersturmfürer RSHA! Sunt doar câţiva cei care au văzut o brasardă ca aceasta şi e singură de felul ei în toată Italia. După ce războiul va fi câştigat de ceilalţi, vor dori să‑l găsească neapărat pe cel care a izbutit că facă transportul acesta, blufând. Ofiţerul acesta va fi căutat. Şi când vor afla că nu e vorba de un ofiţer, ci doar de un simplu subofiţer, mă vor pricopsi. Academia militară îmi va deschide porţile. De când eram puşti visam epoleţi auriţi.
— Dacă ai gologani, filozofa Gregor Martin, mulţi gologani, poţi intra în orice şcoală de ofiţeri vrei. Mai bine să ciugulim puţin din toate astea în loc să le ducem la castelul Sant‑Angelo. Acolo vor fi oricum jefuite de... ceilalţi! în câteva săptămâni bătrâna mănăstire de colo de sus va dispărea de pe supra­faţa pământului, cu călugării ei cu tot. L‑am auzit pe părintele Emmanuel pălăvrăgind cu paracliserul mănăstirii. Toţi popii vor rămâne în vizuină. Nu‑şi dau seama de primejdie. În curând nimeni nu va mai şti precis ce a ieşit din mănăstire. Şi de asemenea, nimeni nu va putea dovedi că am înstrăinat cel mai mic lucru. Vor fi învinovăţiţi pisoii lui Hermann Göering. După termina­rea războiului, doar faptul de a fi făcut parte din divizia această va fi o vină.
— Nu vreau să ştiu nimic, scuipă Heide.
— Pe cinstea mea, uiţi că nu eşti tu şeful, ci locotenentul Frick! De când ţi‑ai pus chipiul şi mantaua asta, ai început s‑o iei razna. Păzeşte‑ţi oasele, bătrâne, s‑ar putea să ne vină ideea să‑ţi facem felul!
— Încearcă doar, propuse Heide, jucându‑se nepăsător cu cuţitul său cu piedică. Le voi tăia beregata tuturor celor care mă vor împiedica să devin ofiţer.
— Sunt o mulţime cei care ştiu că nu‑i poţi înghiţi pe evrei, Julius. Asta ar putea dăuna carierei tale viitoare, râse batjocoritor Gregor Martin.
— Iar tu ai fost şoferul unui general, Gregor! Sărmanul, cred că a fost tare mulţumit când s‑a văzut scăpat de tine.
Gregor scoase o înjurătură, evitând în ultima clipă ciocnirea cu un camion oprit. Uşoara maşină amfibie derapă pe o parte, de‑a lungul coloanei, se roti de două ori în jurul ei se opri în câmp.
Din camionul prefăcut într‑o grămadă de fiare cei care îl ocupaseră au ieşit teferi, înjurând în cor. Locotenentul cel voinic sosi în fugă, urmat de doi jandarmi. Slugarnic, se apucă să cureţe uniforma lui Heide. Acesta îl respinse supărat.
— Ce înseamnă asta, locotenent? Mi‑ai oprit din nou convoiul? tună el. Voi raporta Gruppenführer‑ului, la Berlin. O vei păţi după gradul dumitale!
— Totul e în ordine. Untersturmführer, convoiul are liberă trecere. Vinovatul acestei opriri, un pârlit de plutonier major, va avea de‑a face cu mine.
Pârlitul, care se afla chiar în spatele locotenentului încerca să bâlbâie o scuză.
— Gura! zbiera locotenentul furios. Nu eşti decât un sabotor ordinar. Te vei duce să‑ţi mai dezmorţeşti picioarele în Rusia, ca să te înveţi minte. Până una alta, întinde‑o de aici.
Plutonierul major emise un gâlgâit nedesluşit.
Locotenentul îşi ridică pistolul.
— Ai de gând să taci odată, ori ba? De nu, te împuşc pentru nesupunere.
Înfipt în mijlocul drumului, cu automatul de‑a curmezişul pieptului, Heide zâmbea cu toată gura. Himmler însuşi l‑ar fi putut lua drept cel mai bun ofiţer din garda sa. Heide părea făcut pentru rolul acesta... şi într‑un anumit fel chiar era.
— De ce să nu fie pedepsit pe loc, locotenent? Soldaţii de paie nu au ce căuta în rândurile noastre.
Plutonierul dispăru cu iuţeală în întuneric, blestemând în sinea lui clica ofiţerilor S.S. Câteva clipe doar şi un admirator al regimentului s‑a prefăcut într‑un duşman.
— Ce ticălos! şopti unul dintre subordonaţi.
— Când vor veni americanii va întoarce foaia, obraznicul ăsta, mârâi plutonierul major. Mă voi prezenta voluntar la noua poliţie militară pe care duşmanii noştri de astăzi o vor împuternici după victoria lor. Şi nu voi face altceva decât să‑i vânez pe ticăloşii ăştia de ofiţeri S.S.
Camionul amfibie ardea. Locotenentul propuse lui Heide cu generozitate să ia Kübelul său.
Heide primi cu mulţumiri, făgăduindu‑i să‑l lase la postul de control, la înapoiere.
Locotenentul Frick tremura de nervozitate. Era totodată şi îngrozit de Heide. Dacă locotenentul de jandarmi ar fi început să bănuiască ceva, urmă­rile ar fi fost de neînchipuit.
Porta râse cu nepăsare.
— În cazul acesta, ne‑ar căuta în cea mai apropiată divizie S.S.
— Şi când îşi vor da seama că nu se află în Italia? întrebă Frick ridicând capul.
— Ne vor căuta prin munţi, la partizani, domnule locotenent, răspunse Porta indiferent, pe când ridica o ladă grea. Nu le va trece niciodată prin minte să scotocească în regimentul 27 disciplinar. Nu uitaţi că pe noi ne cunosc doar câţiva oameni din Comandamentul Suprem din Sud.
— Prezenţa noastră în Italia este atât de secretă, mugi Micuţul în beciul castelului Sant‑Angelo, unde stivuia o ladă grea, încât până şi noi nu suntem siguri dacă nu‑i decât un vis.
Izbucni o scenă de comedie bufă.
Barcelona se împiedică şi scăpă o ladă uriaşă, plină cu relicve, care se prăvăli pe scară, strivind două degete Micuţului. Acesta scoase un strigăt sălbatic şi îşi retrase mâna cu asemenea repeziciune încât vârfurile degetelor rămaseră prinse sub ladă. Dintr‑un singur salt urcă scara şi îi sări lui Barcelona de gât. Din mâna mutilată, sângele îi curgea şiroaie.
— Ai făcut‑o cu intenţie, codoş spaniol ce eşti! Smulgând un crucifix antic din mâinile lui Porta, se pregătea să‑l arunce spre Barcelona care fugea cuprins de spaimă.
Părintele Emmanuel, care se afla împreună cu doi călugări sub poartă, a înţeles într‑o clipă situaţia. Nu am aflat niciodată pe cine a vrut să salveze, Crucifixul sau pe Barcelona, fapt este că îi puse piedică Micuţului, care se întinse pe jos alunecând pe burtă. Călugării puseră imediat mâna pe crucifix.
Micuţul se ridică roşu de furie.
Heide care, cu mâinile la spate, făcea pe grozavul în uniforma sa de fals S.S.‑ist, a reacţionat cu întârziere.
— Mi‑ai pus piedică, nemernicule, urlă Micuţul, năpustindu‑se spre el ca o vijelie.
Heide o luă la goană dar, pe mijlocul podului Sant‑Angelo, fu ajuns din urmă şi aruncat în fluviu precum un obuz de mortier.
Un craul îndrăcit l‑a adus pe mal. Locotenentul Frick încercă să‑l spriji­ne, dar fu măturat din drum cu brutalitate.
Micuţul se înarmase cu un par gros.
Băteam din palme de încântaţi ce eram. Tocmai aşa ceva ne lipsea: o adevărată luptă bărbătească.
Locotenentul Frick ne ameninţă pe toţi cu consiliul de război dacă nu ne întoarcem imediat la lucru. Nu‑l asculta nimeni: o bătaie între Micuţul şi Heide era un spectacol pe care nimeni nu voia să‑l piardă.
— Micuţule, aruncă Gregor sfidător, Julius a zis că nu‑l vei putea bate niciodată.
Micuţul scoase un muget de fiară şi îşi mânji obrazul cu sânge de la mâna rănită.
— I se va scurge tot sângele, murmură neliniştit părintele Emmanuel.
— Fiţi sigur că nu, râse Porta. Are sânge cu nemiluita. Până să‑şi piardă el ultima picătură, Heide va fi sugrumat.
— Vânător de evrei, de mâna mea vei pieri!
— Bestie murdară, şuieră Heide. Ţi‑a sunat ceasul. Culese de jos un retevei şi îl aruncă în Micuţul.
Acesta se năpusti înainte, folosindu‑se de par ca de un berbec. Heide zbură prin poartă. Dar Micuţul îşi luase prea mult avânt şi nu putu profita de avantaj. Se auzi un zgomot îngrozitor de sticlă spartă şi de lemne rupte: Micuţul făcuse praf un oblon şi o fereastră mare. Într‑o clipă a fost din nou în picioare şi, apucând oblonul, începu să‑l învârtească deasupra capului, ca pe un ciocan uriaş.
Am crezut atunci că lui Heide îi sunase ultima clipă, dar chiar înainte ca scândura să se abată asupra trupului său întins în curte, el se rostogoli într‑o parte şi duse mâna la cuţitul ascuns în cizmă. Micuţul abia apucă să se adăpostească în spatele uşii, când cuţitul s‑a şi înfipt în ea.
Micuţul îi sări cu picioarele lipite pe burtă, lovindu‑l cu bocancii peste faţă. Îl apucă apoi pe Heide de glezne şi‑l învârti. Dacă nu ar fi avut cască, i‑ar fi zdrobit capul de zid.
Cuprins de furie sângeroasă, avu o clipă de neatenţie. Heide se folosi de aceasta şi scăpă, punându‑se la adăpost sub unul dintre camioane. Acolo înşfăcă un extinctor, îl puse în funcţiune şi îndreptă jetul asupra Micuţului, care într‑o clipă fu prefăcut într‑un fioros om de zăpadă. Orbit, pe jumătate sufocat, el apucă din greşeală pe Gregor Martin.
— Dă‑mi drumul, Micuţule, sunt eu Gregor.
În clipa următoare pumnii lui Heide îi doborau pe amândoi, fără părtinire.

(va urma)