Sven Hassel
Cartea aceasta este dedicata celor ucisi
în manastirea si fortareata Monte Cassino.
în manastirea si fortareata Monte Cassino.
Porta întinse coarda arcului. Săgeata cea lungă îşi luă zborul. Pătrunse în gât şi ieşi prin ceafa voinicului şi deşelatului căpitan american. Acesta se clătină şi se prăbuşi cu faţa înainte. Săgeata se frânse.
Porta se umfla în pene.
— Sunt o căpetenie. Dacă o mai duc mult aşa, îmi vor spune Ochi‑de‑Şoim.
În decursul următoarelor două zile repetă de opt ori isprava.
Americanii ne‑au strigat. Vroiau să afle cine este arcaşul. Un negru dezertase din liniile lor. Îl bănuiau pe el şi ofereau o grămadă de lucruri doar pentru a‑l trimite înapoi.
— Printre noi nu sunt negri, zbieră Heide, şi nici afurisiţi de evrei.
Le‑am făcut semne cu cârpe albe înnodate la capul baionetelor. Porta ieşi din tranşee.
— Îndepărtaţi‑vă ofiţerii, mugi Heide, Ochi‑de‑Şoim nu trage decât în ofiţeri!
Porta îşi agita jobenul galben. Părul său roşu strălucea în soare.
— Salut ţie, Faţă‑Palidă, strigă.
Americanii îşi aruncară căştile în sus în semn de veselie. Un sergent de statură uriaşă se ivi deasupra tranşeei americane.
— Aici Ursul Cenuşiu din Alaska. Câţi ani ai făcut, Ochi‑de Şoim?
— Opt ani.
— Ţângăule! Eu am douăzeci şi patru de ani de serviciu militar! L‑am ucis pe lepădătura de babacu‑tău la Verdun!
— Asta‑i o minciună sfruntată, strigă Porta. Bătrânul îşi face al treilea an de pârnaie la Moabit, celula 840, secţia disciplinară; e un dur, unul dintre cei adevăraţi.
Sergentul îşi puse un chipiu peste cască.
— Măi Kraut1 tâmpit, te‑ai împopoţonat cu un nume de piele‑roşie. Eu reprezint aici tribul meu. Dacă nimereşti în chipiul ăsta te vom saluta preaplecaţi. În regimentul nostru suntem trei indieni. Dacă nu nimereşti chipiul, la noapte te vom căuta şi îţi vom tăia fuduliile.
Porta scoase o săgeată din tolba pe care o purta pe după umăr. Întinse coarda şi ţinti cu grijă.
— Las‑o baltă, sfătui Bătrânul. Dacă îl omori, ceilalţi îl vor răzbuna.
— Sfânta Fecioară să‑ţi călăuzească mâna, murmura părintele Emmanuel făcându‑şi semnul crucii.
Sute de binocluri erau aţintite asupra chipiului care împodobea casca sergentului indian.
Într‑o tăcere de moarte, săgeata şuieră, străpunse chipiul şi îl smulse.
Din cele două tranşee s‑au înălţat strigăte de entuziasm.
Căşti şi carabine erau azvârlite în sus. L‑au purtat în triumf pe învingător de‑a lungul tranşeei.
Sergentul ridică mâinile deasupra capului pentru a‑l saluta pe învingătorul Porta. În clipa aceea a apărut chiorul.
— Adunătură de neisprăviţi, aţi înnebunit! Aţi merita să fiţi duşi în faţa consiliului de război.
Războiul nu încetase...
Porta se umfla în pene.
— Sunt o căpetenie. Dacă o mai duc mult aşa, îmi vor spune Ochi‑de‑Şoim.
În decursul următoarelor două zile repetă de opt ori isprava.
Americanii ne‑au strigat. Vroiau să afle cine este arcaşul. Un negru dezertase din liniile lor. Îl bănuiau pe el şi ofereau o grămadă de lucruri doar pentru a‑l trimite înapoi.
— Printre noi nu sunt negri, zbieră Heide, şi nici afurisiţi de evrei.
Le‑am făcut semne cu cârpe albe înnodate la capul baionetelor. Porta ieşi din tranşee.
— Îndepărtaţi‑vă ofiţerii, mugi Heide, Ochi‑de‑Şoim nu trage decât în ofiţeri!
Porta îşi agita jobenul galben. Părul său roşu strălucea în soare.
— Salut ţie, Faţă‑Palidă, strigă.
Americanii îşi aruncară căştile în sus în semn de veselie. Un sergent de statură uriaşă se ivi deasupra tranşeei americane.
— Aici Ursul Cenuşiu din Alaska. Câţi ani ai făcut, Ochi‑de Şoim?
— Opt ani.
— Ţângăule! Eu am douăzeci şi patru de ani de serviciu militar! L‑am ucis pe lepădătura de babacu‑tău la Verdun!
— Asta‑i o minciună sfruntată, strigă Porta. Bătrânul îşi face al treilea an de pârnaie la Moabit, celula 840, secţia disciplinară; e un dur, unul dintre cei adevăraţi.
Sergentul îşi puse un chipiu peste cască.
— Măi Kraut1 tâmpit, te‑ai împopoţonat cu un nume de piele‑roşie. Eu reprezint aici tribul meu. Dacă nimereşti în chipiul ăsta te vom saluta preaplecaţi. În regimentul nostru suntem trei indieni. Dacă nu nimereşti chipiul, la noapte te vom căuta şi îţi vom tăia fuduliile.
Porta scoase o săgeată din tolba pe care o purta pe după umăr. Întinse coarda şi ţinti cu grijă.
— Las‑o baltă, sfătui Bătrânul. Dacă îl omori, ceilalţi îl vor răzbuna.
— Sfânta Fecioară să‑ţi călăuzească mâna, murmura părintele Emmanuel făcându‑şi semnul crucii.
Sute de binocluri erau aţintite asupra chipiului care împodobea casca sergentului indian.
Într‑o tăcere de moarte, săgeata şuieră, străpunse chipiul şi îl smulse.
Din cele două tranşee s‑au înălţat strigăte de entuziasm.
Căşti şi carabine erau azvârlite în sus. L‑au purtat în triumf pe învingător de‑a lungul tranşeei.
Sergentul ridică mâinile deasupra capului pentru a‑l saluta pe învingătorul Porta. În clipa aceea a apărut chiorul.
— Adunătură de neisprăviţi, aţi înnebunit! Aţi merita să fiţi duşi în faţa consiliului de război.
Războiul nu încetase...
Capitolul 9 - RĂFUIALA LUI MIKE
Ploaia amestecată cu zăpadă ni se scurgea pe obraz picurând de pe marginea căştii, pătrunzând în barbă, sâpându‑ne pe buze şanţuri dureroase.
— Şi asta se numeşte însorita Italie? ocărî Porta.
Mărşăluiam în rând câte doi pe povârnişul muntelui. Cocoţată sus, deasupra capetelor noastre, se afla mănăstirea. Dar nu într‑acolo ne îndreptam. Ne duceam în direcţie opusă, spre Monte Caira. Geniştii ne semnalaseră japonezi în zona aceea.
— Strângeţi rândurile! ordonă Mike, şi nu mai zbieraţi atâta!
Întunericul ne învăluia ca o plapumă de puf. Către sud‑est bubuia artileria. Gloanţe trasoare multicolore se înălţau spre cer. Priveliştea era atât de minunată încât de nu ar fi fost atât de primejdios, ne‑am fi oprit desigur s‑o admirăm.
Eram în misiune specială. Lucrul acesta nu era nicidecum ceva deosebit, eram obişnuit cu aşa ceva. Săpasem trei mari gropi comune cu puţin înainte de a părăsi locul în care ne aflam la odihnă. Asta nu ne afectase câtuşi de puţin, căci nici unul dintre noi nu avea de gând să se‑odihnească vreodată în ele.
Porta prevăzuse un loc cu dimensiuni deosebite, pe care îl hărăzea Vierului. Acesta tocmai fusese dat afară din birou. Plutonierul major fusese pur şi simplu măturat. Reîntoarcerea sa printre noi fusese salutată de către Mike cu un râs gros.
— Eşti prea gras, Stahlschmidt. Ar trebui să mai slăbeşti. Te numesc curierul meu personal1.
Porta şi Micuţul au început pe dată să‑l dăscălească pe Vier, fără prea multe ocolişuri.
— N‑ai decât s‑o întinzi, îi explica Porta, luând‑o în zig‑zag printre schijele de obuz şi să nu‑ţi arăţi mutra în bătaia puştilor trăgătorilor de elită.
Vierul mai apucă să întrezărească pe curierul care era de presupus că urma să‑l înlocuiască. I se vedea creierul în cap. Mai trăia încă, dar îşi dădu duhul înainte de plecarea noastră. Vierul îi luă geanta.
Un obuz explodă în imediata apropiere. Într‑o clipă compania s‑a împrăştiat! Îl auzisem venind.
Mike aproape că îşi înghiţi trabucul său mare.
— Hombre, blestemă Barcelona. Afurisitele astea de obuze pişcă aşa din senin.
Am pornit din nou. Nu era nimeni rănit. Porta şi Micuţul l‑au încadrat pe Vier, silindu‑l să‑şi ia locul în plutonul al doilea.
— Nu prea îţi vine bine la socoteală, ce zici, Stahlschmidt? Obuze, gloanţe, trasoare, baionete dinţate şi săbii cumplite de samurai, care toate pe tine te ţintesc. Aruncătoare de flăcări care te pârlesc! Ehei! O duceai mai bine în cuşca ta de la Altona. La război e ca la cinematograf: locurile bune sunt cele din spate. În faţă te orbeşte! Dar fii pe pace, ţi‑am păstrat un locşor pe cinste, la căldurică, în groapa comună! Doar suntem camarazi!
— Tacă‑ţi gura. mârâi Vierul. Râde bine cine râde ia urma.
— Cât timp ţine un curier de companie, întrebă Micuţul pe cei din jur.
— La genişti cam şapte zile, râse Heide drăceşte. La infanterişti între cinci şi zece; dar la noi n‑o duce niciodată mai mult de patruzeci şi opt de ore.
Micuţul făcu semnul crucii în dreptul chipului Vierului.
— Eşti catolic? îl întrebă.
— Ce‑ţi pasă? mormăi Vierul.
— Cred că ar trebui să te duci la preot şi să‑l rogi să‑ţi dea ultima miruire peste mutra ta păcătoasă, o dată ce e sigur că vei da în primire! Micuţul necheză de plăcere la propria sa glumă. După un sfert de ceas încă mai râdea.
— De fapt e păcat ca un gradat cu un viitor atât de promiţător să moară în floarea vârstei, filozofă Barcelona.
— Ce vrei, asta‑i legea aspră a războiului, hohoti Porta. Îşi scrută victima cu privirea. — Ţi‑e frică să dai ortul popii, Stahlschmidt?
Micuţul îl prinse de bărbie.
— Nu încă, vesti el, dar nici mult nu mai are.
Vierul îl plesni furios cu geanta.
— Sunt soldat de mai multă vreme ca tine, hârdău de lături ce eşti!
— Cătană de trei parale, rânji Micuţul. Păcat că Walt Disney nu te‑a cunoscut. I‑ai fi servit drept model pentru lupul cel mare şi rău!
Micuţul văzuse de patru ori un film al lui Walt Disney şi se tăvălise pe jos de râs, de fiecare dată, era dintre acei fericiţi care se pot distra ia nesfârşit cu acelaşi lucru.
Aveam un aparat vechi de proiecţie. Un soi de monstru uriaş. Cu toate acestea îl căram cu noi.
Ajunsesem într‑o pădure în care copacii erau toţi sfârtecaţi de obuze. Trebuie să vezi un asemenea spectacol pentru a putea crede. Trupurile moarte ale copacilor se înălţau acuzatoare către cer.
Străbăteam pădurea ţinându‑ne de bancuri. Vierul rămânea ţinta noastră preferată. Atunci când Gregor Martin a descoperit cadavrul unui plutonier de la intendenţă străpuns de un trunchi de copac, mânjit de singe, puţind, a fost culmea voioşiei.
— Îl vezi, jubilă Gregor, iată unul dintre colegii tăi! E ciudat, dar cei mai mulţi dintre ei crapă în felul ăsta.
— Mie unul mi‑ar plăcea totuşi mai mult să fiu la intendenţă decât să fiu plutonier major, fost paznic de latrine degradat, strigă Porta din ultimul rând, unde se tocmea pentru vânzarea a zece ciubuce cu opiu.
— Am văzut mulţi d‑alde ăştia închizând ochii, spuse şi Barcelona pe un ton ameninţător.
— Vă amintiţi de tipul de la Minsk? zbieră Micuţul cu voioşie. A murit cu o bucată de sârmă ghimpată în jurul gâtului.
Arătând cu degetul în spate, Bătrânul îi trase un ghiont Mistreţului.
— Nu prea miroase a bine, Stahlschmidt. S‑ar părea că ţi‑au pus gând râu.
— După soare vine ploaia, cită Micuţul cu tâlc.
Câteva obuze căzură nu departe în spatele nostru.
— Nu‑mi place asta. Se îngroaşă gluma, murmură Bătrânul.
Şuiera. Pocnea. Vâjâia. Ne apropiam de văgăuna morţii, sectorul cel mai de temut al frontului de la Cassiona, o zonă îngustă şi descoperită. Eram înconjuraţi de mormane de cadavre umflate de oameni şi de cai. Doar cinci la sută din coloane izbuteau s‑o străbată. Pe jos zăceau răspândite, alterate, suficiente alimente să hrănească cinci divizii.
— Răriţi rândurile, răriţi! se auzea. Atenţie la ţigări.
O nouă salvă izbucni. Am început să alergăm. Gâfâind din greu, ne trânteam pe jos şi ne căţăram.
Unul îşi aruncă raniţa cu grenade. Era Brandt — chiulangiul. Bătrânul ameninţă să‑l împuşte dacă nu se duce imediat să şi‑o ia.
Un 75 mm se înfipse în pământ. Brandt căzu în genunchi. Sângele ţâşnea ca dintr‑o fântânâ în locul în care îi fusese capul cu două clipe în urmă. Se prăbuşi peste raniţă.
Bătrânul şi cu mine l‑am îmbrâncit brutal şi am luat raniţa. Pe Brandt îl şi uitasem.
Obuzele cădeau grindină. Oamenii ţipau. Fiecare nu se gândea decât la sine. Picioarele înaintau mecanic. Nu aveam în minte decât un singur lucru: să ieşim din văgăuna morţii! Să ne adăpostim! Nici nu mai simţeam mitraliera lovindu‑se de cască; uitasem curelele care ne rodeau umărul. Încărcăturile grele de muniţii păreau uşoare. Înainte! Înainte! Nu aveam nevoie de îmbărbătări.
Unui plutonier care alerga lângă mine i‑au fost zdrobite amândouă picioarele. A mai fugit câţiva metri înainte de a se prăbuşi.
Subofiţerul Schrank din plutonul al 7‑lea se opri, privind mirat înaintea lui. Reangajatul de rangul unu, Lazlo şedea aşezat în mijlocul potecii, încercând să‑şi bage maţele la loc în burta sfârtecată.
Locotenentul Gehr alerga roată, urlând ca un nebun, apăsându‑şi pumnii pe ceea ce fuseseră ochii săi.
Străbătuserăm în sfârşit văgăuna morţii... Am lăsat acolo un sfert din companie.
Vierul nu era singurul care făcuse în nădragi!
Ne‑am odihnit. Chipurile noastre se schimbaseră. Ajunsesem exact în spatele liniei de luptă. Doamna cu coasa ne bătuse pe umăr. Nu mai eram cei dinainte. N‑am fi putut spune ce se întimplase cu noi. Acum devenisem ucigaşi, ucigaşi primejdioşi.
Te poţi apăra de un obuz, dar este foarte greu să scapi de un soldat din linia frontului, care ucide pentru că îi este frică să nu fie ucis.
Ne‑am verificat pentru ultima oară armele. Ce schimbare faţă de defilările noastre în oraşul de garnizoană, atunci când cântam:
Ein Tiroler wollte jagen
Einen Gamsbock silbergrau...
Trăgătorii de elită se instalează prin copaci cu puştile lor cu lunetă. Ochesc întotdeauna între ochi. În clipa următoare eşti mort... se lasă cortina. Un proiectil oarecare sau o schija de grenadă ţi se înfige uneori în cască. Dacă ai noroc, scapi doar scalpat. Dar dacă bucata de fier pătrunde la baza craniului, camarade, atunci te vor lua brancardierii. Mai ai o şansă, dar e subţire ca un fir de păr. Dacă nu au prea mult de lucru, doctorii te vor scăpa, dar va trebui să zaci luni de zile în spital. Va trebui să fii „reeducat". Da, da căci vei fi uitat totul: să vorbeşti, sa mergi, să pipăi. Nu vei mai simţi nimic. Vei fi uitat totul, crede‑mă! S‑ar putea să înnebuneşti înainte de a fi învăţat totul din nou.
Die blauen Dragoner sie reiten
Mit Klingendem Spiel durch das Tor...
Prietene, doar ştii ce înseamnă să te doară dinţii. Cuprins de teamă te‑ai dus la dentist. Era binevoitor. Te‑a anesteziat. Ţi‑a dat două pilule să le iei acasă dacă ai dureri. Dar nu ai nici pilule şi nici anestezic atunci când o schijă de obuz îţi smulge toţi dinţii împreună cu o bucată zdravănă de falcă. Mirat, îţi priveşti dinţii însângeraţi colo, în noroiul de la picioarele tale. După ce te vor fi cusut la loc, nici chiar mama ta nu te‑ar mai putea cunoaşte, iar dacă iubita nu e slută, nu te mai vrea. Nu sunt prea multe fete cu suflet de soră de caritate, iar tu îi sperii pe toţi.
Wenn die Soldaten durch die Stadt marschieren,
Öffnen die Mädchen Fenster und Türen...
Se întâmplă uneori să‑ţi fie atinsă chiar şira spinării. În cazul acesta fie damblageşti, fie o iei razna. Dacă ţi se întâmplâ aşa ceva, nu vei mai fi niciodată cel dinainte. Timp de nenumărate nopţi vei zbiera de durere şi pentru tine războiul nu se va sfârşi niciodată. Nu te vei mai întoarce niciodată acasă. Ai muri dacă ai părăsi spitalul. La început vei spune „mai bine moartea decât să trăiesc în felul acesta". Dar vei vedea, s‑ar putea ca într‑o zi să preferi să „trăieşti în felul acesta" decât să mori.
Ich bin ein freier Wildbretschütz
Und hab' ein weit' Revier...
Care soldat german nu a cântat balada veselă a braconierului care îşi bate joc de paznicul de vânătoare? Dar dacă într‑o zi te trezeşti aşezat într‑o groapă plină de noroi, apăsând cu degetele o arteră deschisă a coapsei, nu vei cânta acest cântec. Sub mâini vei ţine însăşi viaţa ta. Îl vei chema cu deznădejde pe brancardier, bunul Samaritean, cu brasarda lui de la Crucea Roşie. Dar nu va veni. Are altceva de făcut. Este foarte ocupat să salveze pe cei care mai pot fi salvaţi. Tu nu mai ai scăpare. Încă nu ţi‑ai dat seama. Rana ta nu pare prea gravă, dar nu i se poate face ligatura. Priveşti mirat sângele care se scurge peste mâna ta. După o jumătate de oră, vei muri încetişor, golit.
Auprès de ma blonde
Qu'il fait bon dormir...
Ai încercat vreodată să‑ţi torni o picătură de acid pe mână? E un lucru dureros. Te pişcă şi te arde. Dar poţi pune o alifie care să‑ţi aline durerea. Închipuieşte‑ţi însă, camarade, ce înseamnă să gemi de unul singur într‑o groapă de obuz plină cu apă, cu pântecul găurit de o schijă de bombă cu fosfor, care îţi roade încet măruntaiele. Pentru a muri îţi trebuiesc trei‑patru ore şi te asigur că nici o clipă nu vei avea chef să cânţi:
We've been working on the railroad
All the live long day.
Just to pass the time away...
Ai fost vreodată pe cale să te sufoci? Este îngrozitor. Închipuieşte‑ţi ce înseamnă să ai nasul şi gura smulse, gâtlejul tău umplându‑se cu praful ridicat de tancurile care trec pe lângă tine. Încetişor, chipul ţi se face vânăt. Scoţi nişte horcăituri ciudate. Apoi mori, sufocat de praful drumului.
Dacă o salvă de mitralieră te nimereşte în burtă, te prăbuşeşti greoi pe spate. Niciodată înainte. Apoi te ridici şi rămâi aşezat, cu picioarele larg desfăcute, încovoiat din mijloc de o durere arzătoare, cumplita. Eşti sfâşiat pe dinăuntru. Nu îţi dai seama imediat că vei muri. După trei ore suferi înspăimântător de sete, dar nu vei primi nimic de băut. Cei răniţi în pântece nu trebuie niciodată să bea. Unul dintre camarazii tăi te pansează. S‑ar putea ca un infirmier să aibă timp să‑ţi facă o transfuzie de sânge prelungindu‑ţi astfel suferinţele cu câteva ceasuri. Dacă ai în companie un prieten adevărat, îşi va sprijini pistolul pe ceafa ta şi va apăsa pe trăgaci. Dar un asemenea prieten este lucru rar, iar fapta se numeşte asasinat.
Es ist so schön Soldat zu sein! Rosemarie...
Ploaia amestecată cu zăpadă ni se scurgea pe obraz picurând de pe marginea căştii, pătrunzând în barbă, sâpându‑ne pe buze şanţuri dureroase.
— Şi asta se numeşte însorita Italie? ocărî Porta.
Mărşăluiam în rând câte doi pe povârnişul muntelui. Cocoţată sus, deasupra capetelor noastre, se afla mănăstirea. Dar nu într‑acolo ne îndreptam. Ne duceam în direcţie opusă, spre Monte Caira. Geniştii ne semnalaseră japonezi în zona aceea.
— Strângeţi rândurile! ordonă Mike, şi nu mai zbieraţi atâta!
Întunericul ne învăluia ca o plapumă de puf. Către sud‑est bubuia artileria. Gloanţe trasoare multicolore se înălţau spre cer. Priveliştea era atât de minunată încât de nu ar fi fost atât de primejdios, ne‑am fi oprit desigur s‑o admirăm.
Eram în misiune specială. Lucrul acesta nu era nicidecum ceva deosebit, eram obişnuit cu aşa ceva. Săpasem trei mari gropi comune cu puţin înainte de a părăsi locul în care ne aflam la odihnă. Asta nu ne afectase câtuşi de puţin, căci nici unul dintre noi nu avea de gând să se‑odihnească vreodată în ele.
Porta prevăzuse un loc cu dimensiuni deosebite, pe care îl hărăzea Vierului. Acesta tocmai fusese dat afară din birou. Plutonierul major fusese pur şi simplu măturat. Reîntoarcerea sa printre noi fusese salutată de către Mike cu un râs gros.
— Eşti prea gras, Stahlschmidt. Ar trebui să mai slăbeşti. Te numesc curierul meu personal1.
Porta şi Micuţul au început pe dată să‑l dăscălească pe Vier, fără prea multe ocolişuri.
— N‑ai decât s‑o întinzi, îi explica Porta, luând‑o în zig‑zag printre schijele de obuz şi să nu‑ţi arăţi mutra în bătaia puştilor trăgătorilor de elită.
Vierul mai apucă să întrezărească pe curierul care era de presupus că urma să‑l înlocuiască. I se vedea creierul în cap. Mai trăia încă, dar îşi dădu duhul înainte de plecarea noastră. Vierul îi luă geanta.
Un obuz explodă în imediata apropiere. Într‑o clipă compania s‑a împrăştiat! Îl auzisem venind.
Mike aproape că îşi înghiţi trabucul său mare.
— Hombre, blestemă Barcelona. Afurisitele astea de obuze pişcă aşa din senin.
Am pornit din nou. Nu era nimeni rănit. Porta şi Micuţul l‑au încadrat pe Vier, silindu‑l să‑şi ia locul în plutonul al doilea.
— Nu prea îţi vine bine la socoteală, ce zici, Stahlschmidt? Obuze, gloanţe, trasoare, baionete dinţate şi săbii cumplite de samurai, care toate pe tine te ţintesc. Aruncătoare de flăcări care te pârlesc! Ehei! O duceai mai bine în cuşca ta de la Altona. La război e ca la cinematograf: locurile bune sunt cele din spate. În faţă te orbeşte! Dar fii pe pace, ţi‑am păstrat un locşor pe cinste, la căldurică, în groapa comună! Doar suntem camarazi!
— Tacă‑ţi gura. mârâi Vierul. Râde bine cine râde ia urma.
— Cât timp ţine un curier de companie, întrebă Micuţul pe cei din jur.
— La genişti cam şapte zile, râse Heide drăceşte. La infanterişti între cinci şi zece; dar la noi n‑o duce niciodată mai mult de patruzeci şi opt de ore.
Micuţul făcu semnul crucii în dreptul chipului Vierului.
— Eşti catolic? îl întrebă.
— Ce‑ţi pasă? mormăi Vierul.
— Cred că ar trebui să te duci la preot şi să‑l rogi să‑ţi dea ultima miruire peste mutra ta păcătoasă, o dată ce e sigur că vei da în primire! Micuţul necheză de plăcere la propria sa glumă. După un sfert de ceas încă mai râdea.
— De fapt e păcat ca un gradat cu un viitor atât de promiţător să moară în floarea vârstei, filozofă Barcelona.
— Ce vrei, asta‑i legea aspră a războiului, hohoti Porta. Îşi scrută victima cu privirea. — Ţi‑e frică să dai ortul popii, Stahlschmidt?
Micuţul îl prinse de bărbie.
— Nu încă, vesti el, dar nici mult nu mai are.
Vierul îl plesni furios cu geanta.
— Sunt soldat de mai multă vreme ca tine, hârdău de lături ce eşti!
— Cătană de trei parale, rânji Micuţul. Păcat că Walt Disney nu te‑a cunoscut. I‑ai fi servit drept model pentru lupul cel mare şi rău!
Micuţul văzuse de patru ori un film al lui Walt Disney şi se tăvălise pe jos de râs, de fiecare dată, era dintre acei fericiţi care se pot distra ia nesfârşit cu acelaşi lucru.
Aveam un aparat vechi de proiecţie. Un soi de monstru uriaş. Cu toate acestea îl căram cu noi.
Ajunsesem într‑o pădure în care copacii erau toţi sfârtecaţi de obuze. Trebuie să vezi un asemenea spectacol pentru a putea crede. Trupurile moarte ale copacilor se înălţau acuzatoare către cer.
Străbăteam pădurea ţinându‑ne de bancuri. Vierul rămânea ţinta noastră preferată. Atunci când Gregor Martin a descoperit cadavrul unui plutonier de la intendenţă străpuns de un trunchi de copac, mânjit de singe, puţind, a fost culmea voioşiei.
— Îl vezi, jubilă Gregor, iată unul dintre colegii tăi! E ciudat, dar cei mai mulţi dintre ei crapă în felul ăsta.
— Mie unul mi‑ar plăcea totuşi mai mult să fiu la intendenţă decât să fiu plutonier major, fost paznic de latrine degradat, strigă Porta din ultimul rând, unde se tocmea pentru vânzarea a zece ciubuce cu opiu.
— Am văzut mulţi d‑alde ăştia închizând ochii, spuse şi Barcelona pe un ton ameninţător.
— Vă amintiţi de tipul de la Minsk? zbieră Micuţul cu voioşie. A murit cu o bucată de sârmă ghimpată în jurul gâtului.
Arătând cu degetul în spate, Bătrânul îi trase un ghiont Mistreţului.
— Nu prea miroase a bine, Stahlschmidt. S‑ar părea că ţi‑au pus gând râu.
— După soare vine ploaia, cită Micuţul cu tâlc.
Câteva obuze căzură nu departe în spatele nostru.
— Nu‑mi place asta. Se îngroaşă gluma, murmură Bătrânul.
Şuiera. Pocnea. Vâjâia. Ne apropiam de văgăuna morţii, sectorul cel mai de temut al frontului de la Cassiona, o zonă îngustă şi descoperită. Eram înconjuraţi de mormane de cadavre umflate de oameni şi de cai. Doar cinci la sută din coloane izbuteau s‑o străbată. Pe jos zăceau răspândite, alterate, suficiente alimente să hrănească cinci divizii.
— Răriţi rândurile, răriţi! se auzea. Atenţie la ţigări.
O nouă salvă izbucni. Am început să alergăm. Gâfâind din greu, ne trânteam pe jos şi ne căţăram.
Unul îşi aruncă raniţa cu grenade. Era Brandt — chiulangiul. Bătrânul ameninţă să‑l împuşte dacă nu se duce imediat să şi‑o ia.
Un 75 mm se înfipse în pământ. Brandt căzu în genunchi. Sângele ţâşnea ca dintr‑o fântânâ în locul în care îi fusese capul cu două clipe în urmă. Se prăbuşi peste raniţă.
Bătrânul şi cu mine l‑am îmbrâncit brutal şi am luat raniţa. Pe Brandt îl şi uitasem.
Obuzele cădeau grindină. Oamenii ţipau. Fiecare nu se gândea decât la sine. Picioarele înaintau mecanic. Nu aveam în minte decât un singur lucru: să ieşim din văgăuna morţii! Să ne adăpostim! Nici nu mai simţeam mitraliera lovindu‑se de cască; uitasem curelele care ne rodeau umărul. Încărcăturile grele de muniţii păreau uşoare. Înainte! Înainte! Nu aveam nevoie de îmbărbătări.
Unui plutonier care alerga lângă mine i‑au fost zdrobite amândouă picioarele. A mai fugit câţiva metri înainte de a se prăbuşi.
Subofiţerul Schrank din plutonul al 7‑lea se opri, privind mirat înaintea lui. Reangajatul de rangul unu, Lazlo şedea aşezat în mijlocul potecii, încercând să‑şi bage maţele la loc în burta sfârtecată.
Locotenentul Gehr alerga roată, urlând ca un nebun, apăsându‑şi pumnii pe ceea ce fuseseră ochii săi.
Străbătuserăm în sfârşit văgăuna morţii... Am lăsat acolo un sfert din companie.
Vierul nu era singurul care făcuse în nădragi!
Ne‑am odihnit. Chipurile noastre se schimbaseră. Ajunsesem exact în spatele liniei de luptă. Doamna cu coasa ne bătuse pe umăr. Nu mai eram cei dinainte. N‑am fi putut spune ce se întimplase cu noi. Acum devenisem ucigaşi, ucigaşi primejdioşi.
Te poţi apăra de un obuz, dar este foarte greu să scapi de un soldat din linia frontului, care ucide pentru că îi este frică să nu fie ucis.
Ne‑am verificat pentru ultima oară armele. Ce schimbare faţă de defilările noastre în oraşul de garnizoană, atunci când cântam:
Ein Tiroler wollte jagen
Einen Gamsbock silbergrau...
Trăgătorii de elită se instalează prin copaci cu puştile lor cu lunetă. Ochesc întotdeauna între ochi. În clipa următoare eşti mort... se lasă cortina. Un proiectil oarecare sau o schija de grenadă ţi se înfige uneori în cască. Dacă ai noroc, scapi doar scalpat. Dar dacă bucata de fier pătrunde la baza craniului, camarade, atunci te vor lua brancardierii. Mai ai o şansă, dar e subţire ca un fir de păr. Dacă nu au prea mult de lucru, doctorii te vor scăpa, dar va trebui să zaci luni de zile în spital. Va trebui să fii „reeducat". Da, da căci vei fi uitat totul: să vorbeşti, sa mergi, să pipăi. Nu vei mai simţi nimic. Vei fi uitat totul, crede‑mă! S‑ar putea să înnebuneşti înainte de a fi învăţat totul din nou.
Die blauen Dragoner sie reiten
Mit Klingendem Spiel durch das Tor...
Prietene, doar ştii ce înseamnă să te doară dinţii. Cuprins de teamă te‑ai dus la dentist. Era binevoitor. Te‑a anesteziat. Ţi‑a dat două pilule să le iei acasă dacă ai dureri. Dar nu ai nici pilule şi nici anestezic atunci când o schijă de obuz îţi smulge toţi dinţii împreună cu o bucată zdravănă de falcă. Mirat, îţi priveşti dinţii însângeraţi colo, în noroiul de la picioarele tale. După ce te vor fi cusut la loc, nici chiar mama ta nu te‑ar mai putea cunoaşte, iar dacă iubita nu e slută, nu te mai vrea. Nu sunt prea multe fete cu suflet de soră de caritate, iar tu îi sperii pe toţi.
Wenn die Soldaten durch die Stadt marschieren,
Öffnen die Mädchen Fenster und Türen...
Se întâmplă uneori să‑ţi fie atinsă chiar şira spinării. În cazul acesta fie damblageşti, fie o iei razna. Dacă ţi se întâmplâ aşa ceva, nu vei mai fi niciodată cel dinainte. Timp de nenumărate nopţi vei zbiera de durere şi pentru tine războiul nu se va sfârşi niciodată. Nu te vei mai întoarce niciodată acasă. Ai muri dacă ai părăsi spitalul. La început vei spune „mai bine moartea decât să trăiesc în felul acesta". Dar vei vedea, s‑ar putea ca într‑o zi să preferi să „trăieşti în felul acesta" decât să mori.
Ich bin ein freier Wildbretschütz
Und hab' ein weit' Revier...
Care soldat german nu a cântat balada veselă a braconierului care îşi bate joc de paznicul de vânătoare? Dar dacă într‑o zi te trezeşti aşezat într‑o groapă plină de noroi, apăsând cu degetele o arteră deschisă a coapsei, nu vei cânta acest cântec. Sub mâini vei ţine însăşi viaţa ta. Îl vei chema cu deznădejde pe brancardier, bunul Samaritean, cu brasarda lui de la Crucea Roşie. Dar nu va veni. Are altceva de făcut. Este foarte ocupat să salveze pe cei care mai pot fi salvaţi. Tu nu mai ai scăpare. Încă nu ţi‑ai dat seama. Rana ta nu pare prea gravă, dar nu i se poate face ligatura. Priveşti mirat sângele care se scurge peste mâna ta. După o jumătate de oră, vei muri încetişor, golit.
Auprès de ma blonde
Qu'il fait bon dormir...
Ai încercat vreodată să‑ţi torni o picătură de acid pe mână? E un lucru dureros. Te pişcă şi te arde. Dar poţi pune o alifie care să‑ţi aline durerea. Închipuieşte‑ţi însă, camarade, ce înseamnă să gemi de unul singur într‑o groapă de obuz plină cu apă, cu pântecul găurit de o schijă de bombă cu fosfor, care îţi roade încet măruntaiele. Pentru a muri îţi trebuiesc trei‑patru ore şi te asigur că nici o clipă nu vei avea chef să cânţi:
We've been working on the railroad
All the live long day.
Just to pass the time away...
Ai fost vreodată pe cale să te sufoci? Este îngrozitor. Închipuieşte‑ţi ce înseamnă să ai nasul şi gura smulse, gâtlejul tău umplându‑se cu praful ridicat de tancurile care trec pe lângă tine. Încetişor, chipul ţi se face vânăt. Scoţi nişte horcăituri ciudate. Apoi mori, sufocat de praful drumului.
Dacă o salvă de mitralieră te nimereşte în burtă, te prăbuşeşti greoi pe spate. Niciodată înainte. Apoi te ridici şi rămâi aşezat, cu picioarele larg desfăcute, încovoiat din mijloc de o durere arzătoare, cumplita. Eşti sfâşiat pe dinăuntru. Nu îţi dai seama imediat că vei muri. După trei ore suferi înspăimântător de sete, dar nu vei primi nimic de băut. Cei răniţi în pântece nu trebuie niciodată să bea. Unul dintre camarazii tăi te pansează. S‑ar putea ca un infirmier să aibă timp să‑ţi facă o transfuzie de sânge prelungindu‑ţi astfel suferinţele cu câteva ceasuri. Dacă ai în companie un prieten adevărat, îşi va sprijini pistolul pe ceafa ta şi va apăsa pe trăgaci. Dar un asemenea prieten este lucru rar, iar fapta se numeşte asasinat.
Es ist so schön Soldat zu sein! Rosemarie...
Ţi‑aş mai putea povesti multe altele. O schijă de obuz în rotula genunchiului; un ochi ieşit din orbită care atârnă de o rămăşiţă de nerv şi se freacă de obrazul tău; faţa plesnită de o bucată dintr‑o bombă explozivă, organele genitale înfundate în pântec; lama unui pumnal înfiptă până la jumătate între coaste; braţele şi picioarele smulse într‑un câmp de mine; partea de jos a trupului strivită sub şenilele unui tanc; să arzi în ulei cuprins de flăcări; un glonte în plămâni sau în rinichi.
Mă întrebi de ce îţi povestesc aceste orori care îţi fac rău. Dar trebuie, trebuie să ştii.
E atât de minunat să fii soldat! Rosemarie...
Pe front nu sunt nici tobe şi nici trompete. Te închini pe rând lui Dumnezeu şi diavolului rugându‑i să te ajute... Zadarnic. Amândoi au atâtea de făcut în timp de război. Mă vei întreba: de ce oare îngăduie Dumnezeu toate acestea? Îl vei învinovăţi. Dar Dumnezeu nu a îngăduit. El a dat omului libertatea, chiar şi cea de a face război. Un hoţ şi un ucigaş nu pot învinovăţi poliţia pentru faptul de a fi hoţ şi ucigaş. La fel nu poţi învinui pe Dumnezeu pentru război.
Noi i‑am înlocuit pe paraşutişti. Erau la capătul puterilor. Nici nu şi‑au mai luat rămas bun când au plecat încolonaţi. Nu aveau decât un singur gând: să plece.
După o oră înduram primul atac. Erau japonezi. Ne rostogoleam pe jos în lupte corp‑la‑corp înverşunate.
Legionarul şi cu mine izbutisem să punem în poziţie o mitralieră. Am tras întreaga salvă de‑a lungul tranşeei, ceea ce a însemnat pierderi pentru amândouă taberele, dar nu aveam încotro. Trebuia să‑i silim pe japonezi să iasă şi am reuşit. Datorită Legionarului. Scoase mitraliera de pe afet, o duse la şold şi înălţă chemarea lui obişnuită:
— Allah el akbar! Vive la Legion! En avant, en avant!
L‑am urmat cu toţii, până şi Mike, aşa cum o făcusem de atâtea ori.
Micuţul apucă o cizmă de infanterist, prinse un japonez de gleznă şi îi sfărâmă capul de un bolovan.
L‑am găsit pe Barcelona într‑o cazemată, cu o lovitură de cuţit în burtă. Agresorul său zăcea într‑un colţ cu capul crăpat. Barcelona a fost trimis în liniile dinapoi cu cei de la transporturi. Asta ne‑a costat şase trabuce, un ceas, trei ciubuce cu opiu şi douăsprezece poze pornografice. Scump, dar Barcelona era un camarad bun.
Medicul i‑a administrat o doză puternică de morfină.
Eram acum cu unul mai puţin în pluton. Cu puţin înainte de a pleca, i‑a dat Bătrânului vechea sa portocală sfrijită pe care o adusese din Spania. Avea o idee fixă: Nu putea să i se intâmple nimic atâta timp cât portocala rămâne în compania a 5‑a. Bătrânul a fost nevoit să jure, pe o cruce împrumutată de la preotul militar, că va păstra portocala în buzunarul său din dreapta până la întoarcerea lui Barcelona. Apoi acesta ne‑a făcut semn de rămas‑bun din targa sa improvizată: o manta întinsă între două puşti. Cu toţii i‑am urmărit cu privirile până când au străbătut văgăuna morţii.
În noaptea aceea l‑am prins pe băiat. A picat în mâinile unei patrule pe când trecea râul. Am încercat zadarnic să‑l facem să vorbească. Percheziţionat în cazemata statului‑major, i‑au găsit în buzunare grăunţe de diferite soiuri. Nimic altceva. Până la urmă a spus că se numeşte Gigi, un nume de alintare, pe care‑l poartă mii de băieţi italieni de zece ani.
Ofiţerul de informaţii de la divizie a venit personal, dar nici el nu a izbutit să scoată ceva de la băiat. L‑au trimis în spate cu o patrulă. Seara am aflat ca îl împuşcaseră pe puşti. Descoperiseră ce însemnătate aveau grăunţele: boabele de grâu erau tancurile; porumbul, tunurile; seminţele de floarea soarelui, mitraliere; sâmburii de mere, regimente. La zece ani, băiatul era cel mai bun spion din Italia. Tatăl şi mama lui fuseseră ucişi sub ochii săi la Roma. Ura sa împotriva germanilor era atât de mare încât tăiase cu mâna lui beregata unui jandarm militar.
După doua zile americanii ne‑au cerut veşti despre micuţ. Le‑am spus ce aflasem. Ne‑au blestemat şi au ucis cinci dintre ai noştri drept represalii.
În văgăuna morţii, de opt zile era spânzurată de un copac o tânără ţăranca. O surprinseseră pe când îngropa mine. Pe malul râului erau aşezaţi doi soldaţi spate‑n spate, legaţi fedeleş unul de celălalt, cu sârmă ghimpată. Fuseseră prinşi departe în spatele liniei frontului. Vânâtorii de capete i‑au adus până aici şi le‑au tras câte un glonte în ceafă. Am aruncat leşurile cât mai aproape de tranşeea americanilor, pentru a‑i impresiona. Începuseră să putrezească, dar nu aveam voie să‑i îngropăm. Acum nici nu‑i mai vedeam. Făceau parte din peisaj, precum bătrâna salcie ce sta gata să se prăbuşească în râu.
Instinctul nostru ne prevenea. Instinctul sigur al luptătorului din prima linie. Fără a fi primit vreun ordin am început să ne săpăm gropi individuale, cea mai buna apărare a infanteristului împotriva carelor blindate.
Grenadierii din regimentul 134 ne râdeau în nas.
— Pe aici nu vor veni tancuri. Voi ăştia de la blindate nu vedeţi decât tancuri peste tot!
— Du‑te şi te plimba, mârâi Legionarul. Vor veni. Vei vedea.
Şi au venit. Atunci când ne aşteptam mai puţin, nu mult după miezul nopţii. Şi‑au aprins farurile, vânând pe grenadieri ca pe iepuri.
Am sărit în tranşee şi ne‑am azvârlit în gropile noastre individuale. Apoi am secerat primele valuri de infanterie şi am scos din luptă tanc după tanc.
Treizeci şi şase de ruguri pâlpâiau în noapte. Doar zece tancuri au izbutit să se reîntoarcă.
Cu mult înainte de sfârşitul atacului. Porta şi Micuţul au plecat la vânătoare de dinţi de aur. Aflaseră că japonezii erau plini de aşa ceva. Dar au fost crunt dezamăgiţi; doar nouă dinţi. S‑au hotărât să‑şi mai încerce o dată norocul în zori. Se putea întâmpla să fi scăpat câte ceva pe întuneric.
Mike îi ameninţă, poate pentru a douăsprezecea oară, cu consiliul de război. Asta îi lăsa rece. Nimic nu‑i putea opri. Micuţul mi‑a arătat plin de mândrie o bucată de preţ, un canin uriaş.
Ne‑au pus să înaintăm pânâ la noile poziţii de la cota 593. În faţă se afla divizia 34 din Texas. Puteam vedea până la Rocca Janula, unde ploua cu obuze.
Mike petrecu ore în şir, cu ochiul lipit de binoclu. Căuta vechi cunoştinţe. Regimentul 133 de infanterie american ocupa poziţia din faţa noastră, puţin mai spre stânga. Era regimentul în care Mike îşi făcuse ucenicia.
Simţeam că Mike era pe punctul de a pune la cale o găinărie. Ura regimentul acesta. Deodată recunoscu pe câţiva. Îmbrâncindu‑l pe observatorul de artilerie, luă telefonul şi ceru pe comandantul artileriei.
Locotenentul Frick încerca să‑l oprească.
— Să nu faci asta Mike, ne vor strivi.
Mike îşi acoperi dinţii de lup şi îşi puse în gură unul din trabucurile sale uriaşe.
— Ia slăbeşte‑mă! Asta‑i răfuiala mea. Sunt ani de zile de când visez clipa aceasta.
Îl chemă pe Porta. Acesta veni legănându‑se, ţinând un arc de doi metri şi jumătate, pe care îl găsise lângă un american mort. Mike îi arătă o ţintă:
— Vezi cele trei tufişuri de lângă stânca de colo?
Porta făcu semn că da.
— Puţin mai la dreapta, urmă Mike, este o deschizătură. O vezi?
Porta privi prin binoclu. Şuieră.
— M‑am prins. O cazemată de observaţie.
Mike rânji mestecându‑şi ţigara de foi.
— N‑ai nimerit‑o. Este adăpostul lor de stat‑major. Colo înăuntru e un ticălos care era cu mine în compania F. Poţi trimite o săgeată până acolo, cu un mesaj?
— S‑ar putea, făcu Porta.
Mike smulse iute o foaie din carnetul de observaţie şi mâzgăli:
Joe Dunnawan, ţi‑aminteşti de Michael Braun? Eram amândoi la Shuffield Barracks. M‑ai turnat, Dunnawan. Din cauza ta m‑au dat afară. Acum sunt condamnat.
Vom veni să‑ţi tragem pielea de după urechi. Noi doi avem o răfuială, Joe. Dumnezeu mi‑e martor că te voi găsi, chiar dacă te‑ai ascunde la marele stat‑major al generalului Clark!
Peste exact trei minute vă trimit o salvă de obuze. Pune‑te la adăpost, Joe, că de nu vei fi făcut terci. Mi‑ar părea rău. Te vreau viu. Pe cinstea mea, Joe, vei zbiera aşa cum zbieram noi, cei din închisoarea garnizoanei, când „Picior de lemn", comandantul, punea biciul pe noi.
Pe curând, Joe.
Mike Braun
Comandat de companie
Porta prinse răvaşul pe săgeată, întinse coarda şi ţinti cu grijă. Săgeata lungă îşi luă zborul.
Mike îşi porni cronometrai, se repezi la telefon şi, cu un chicotit plin de răutate, transmise ordinele sale beteriei grele Haubitz. Apoi chemă bateria de aruncătoare de rachete.
La exact trei minute după ce Porta îşi azvârlise săgeata, a început să vuiască ca şi cum sute de locomotive rapide ar fi trecut pe deasupra capetelor noastre. Din obişnuinţă ne‑am lăsat în genunchi. Deasupra tranşeelor inamice s‑a înălţat un zid de foc, de pământ şi de pietre. Asta era bateria Haubitz: zece salve. După cinci secunde a intrat în acţiune şi bateria de aruncătoare de rachete. Obuzele Haubitz erau cumplite, dar păreau o jucărie pe lângă rachetele de 30 cm cu lungile lor cozi de flăcări. Le mai văzusem la lucru şi de fiecare dată ne lipeam de pământ pe fundul tranşeei. Ştiam că bateria are trei aruncătoare de rachete, iar fiecare aruncător are zece guri de foc. De trei ori zece. Asemenea proiectile de temut doar pentru că Mike pusese gând rău unui om. Mike era aşezat în fundul tranşeei şi chicotea drăceşte.
După atacul obuzierelor, liniştea părea sinistră.
— Atenţie, preveni locotenentul Frick. Ne răspund.
Timp de un sfert de oră au aruncat peste noi obuze de toate calibrele. Apoi se făcu din nou linişte.
Mike şedea în adăpostul său, scornind noi vicleşuguri. Puţin după ce s‑a înnoptat s‑au cerut voluntari pentru recunoaştere. O patrulă de asalt, cică. Dar aflaseră toţi despre răfuiala lui Mike. Nu s‑a prezentat nimeni. Mike ne făcu curci plouate, fricoşi. Puţin ne păsa de ce spunea el.
— Voi fi în fruntea patrulei! ne asigură Mike.
Ca şi cum asta ar fi schimbat ceva!
Mike nu ne inspira încredere în chip de conducător de patrulă de noapte. Nu îndrăznea să ne numească din oficiu. Dacă lovitura ar fi dat greş, lucrul acesta ar fi putut avea urmări neplăcute. Cei din faţa noastră nu erau tocmai nişte mieluşei.
Nu aveam chef să patrulăm în noaptea aceea. Totuşi Mike a mers atât de departe încât făgădui lui Porta şi Micuţului şaizeci de ţigări cu opiu şi îngăduinţa de a căuta dinţi de aur.
Încerca tot ce putea. Dar fărădelegile şi ameninţările au fost zadarnice.
A doua zi de dimineaţă americanii au început să‑şi bată joc de Mike. Ne‑au trimis un bocanc vechi şi găurit cu un şoarece mort înăuntru. Am înţeles tâlcul.
Apoi au urlat în difuzorul lor:
— Nu te‑am uitat, Braun. Nicicând n‑a fost secătură mai mare să poarte uniforma americană. Ţi‑ai găsit locul tău adevărat între Fritzi. Te aştept. Nu întârzia prea mult. Comandant Mike Braun, pârlitule, făgăduim 20 000 şi ţigări, cât pot să ducă doi oameni, băieţilor din compania ta care sunt dispuşi să‑ţi reteze capul şi să ni‑l trimită. Iar dacă ei n‑o fac, o vom face noi!
Pichetele lor de trăgători au rămas toată ziua la posturi şi ne‑au doborât unsprezece oameni. La scurtă vreme după miezul nopţii, ne‑au lichidat santinelele. Doar datorită Legionarului nu au ajuns până la tranşeele noastre. Acesta ieşise din adăpost să‑şi facă nevoile când întrezări umbre care fugeau. A tras imediat. A trebuit să ne batem crâncen timp de zece minute pentru a‑i pune pe fugă şi asta ne‑a mai costat încă zece oameni. Eram sătui pânâ‑n gât. N‑aveau decât să se răfuiască doar cu Mike. Noi nu aveam nici o vină. Depăşiseră măsura.
Mike îşi frecă mâinile de mulţumire când Legionarul îl înştiinţă că patrula de asalt fusese alcătuită. Aveam de gând să ne ducem după prietenul lui Mike la orele nouăsprezece, la ora mesei. Vor fi ocupaţi să înfulece şi, cum de obicei la ora aceea ne luam şi noi zeama, se vor crede în siguranţă o bucată de vreme. Ideea a fost a Legionarului. Erau însă şi unii care se împotriveau. De pildă Porta, care nu trăia decât pentru haleală, ţipa ca din gură de şarpe.
Nici Mike nu era prea entuziasmat. Dar Legionarul îl convinse. Micuţul şi Heide au tăiat cu foarfeca firele de sârmă ghimpată şi, iuţi ca fulgerul, au trecut dincolo. Stăteau ghemuiţi în gropi de obuze exact în dreptul poziţiilor inamice. Grenadele aveau siguranţele scoase. Piedicile automatelor erau ridicate. Îi auzeam cum râd.
Mike îşi descoperi prietenul privind prin binoclul de noapte cu infraroşii. Şuşotind îi ordonă Micuţului să‑i ajute să‑l aducă pe Joe Dunnawan.
Bieţii americani păreau că nu sunt cu gândul decât la mâncare. Mike dădu semnul de atac.
Ne‑am aruncat înainte. O grenadă ateriză pe o gamelă care zbură în aer. Aruncam mine şi grenade în adăposturile lor şi măturam tranşeea cu pistoalele noastre automate.
Învălmăşeala era generală. După câteva minute ne‑am retras. Izbutisem în trecere să le scoatem mitralierele din funcţiune. Ne‑am aruncat gâfâind în tranşeele noastre.
Mike era verde de furie. Micuţul îl mânuise puţin cam prea brutal pe Joe Dunnawan şi îl sugrumase. Lui Mike nu i‑a mai rămas altceva decât să lovească cu furie cu picioarele în cadavru. Şi ceea ce îl făcea să turbeze de mânie era faptul că nu‑l putea pedepsi pe Micuţul, deoarece operaţia fusese cu totul neregulamentară.
Zilele următoare ne‑am distrat trăgând la ţintă cu arcul şi sarbacana.
Începuse să plouă. Ne era frig în ţinuta noastră de camuflaj. Priveam spre mănăstirea care semănă cu un pumn ameninţător înălţat deasupra capetelor noastre. Era în zori. Deodată, dinspre sud‑est, orizontul se aprinse. Cerul exploda. Se vedea ca un şir de furnale înalte. Munţii se cutremurau. Valea întreagă tremura de spaimă. Opt mii de tone de oţel se prăbuşeau asupra noastră. Cel mai mare bombardament al istoriei începuse. Într‑o singură zi, asupra poziţiilor noastre au căzut tot atâtea bombe cât la Verdun în timpul întregii bătălii şi aceasta fără răgaz, ceas după ceas.
Adăposturile noastre se prăbuşeau necontenit. Cu mâinile, cu picioarele, cu dinţii, ne croiam drum către lumină. Devenisem adevărate cârtiţe. Ne lipeam de pereţii tranşeei, sau mai bine spus de ceea ce mai rămăsese din ei. Un iad de artilerie, cel mai cumplit din câte văzu vreodată. Un tanc de 38 de tone fu azvârlit în aer. Abia căzuse pe turelă, cu fundul în sus, că presiunea aerului îl readuse în poziţia sa iniţială.
O companie întreagă care străbătea o tranşee a fost îngropată de vie în câteva clipe. Ici şi colo se vedea ieşind câte o ţeavă de armă. Asta era tot ce mai rămăsese.
În timpul nopţii au izbucnit primele accese de nebunie. Îi băteam pe tipi până ce începeau să pară că le vine mintea la loc. Însă nu întotdeauna îi puteam prinde înainte de a se fi aruncat drept în mijlocul focului. Un iad de oţel arzător.
Locotenentul Sorg îşi pierdea sângele. Avea picioarele smulse. Cei doi infirmieri ai noştri erau morţi. Unul strivit sub o grindă, celălalt tăiat în două de un obuz care explodase chiar înaintea sa. Tocmai se îndrepta spre locotenentul Sorg să‑i dea ajutor. Micuţul rămăsese fără jumătate de nas. Legionarul şi Heide l‑au ţinut în timp ce Porta îi cosea rana. Asta se petrecea într‑un colţ mai ferit din spatele unei grămezi de cadavre. Bombardamentul a continuat în tot cursul nopţii şi toată dimineaţa zilei următoare. Bateriile noastre fuseseră nimicite demult. Tancurile noastre de asalt au ars fără să fi fost folosite.
Deodată bombardamentul încetă, dar începu în spatele nostru. Tir de baraj! Ceilalţi ieşeau de prin gropi şi din pâlnii de obuze: diavoli. Strigau, urlau. Siguri de victorie se năpustiseră înainte, încredinţaţi că nu mai erau supravieţuitori. Rămăsesem ghemuiţi în pâlnii şi în spatele unor stânci, cu mitralierele şi aruncătoarele noastre de flăcări.
Au trecut pe lângâ noi în goană. Făceam pe morţii. Veneau necontenit alţii. Unul dintre ei mi‑a dat un picior în cască. Îmi vâjâia capul. Las' că vezi tu, ticălosule! Nu scapi tu viu! Cu coada ochiului vedeam picioare; cizme înalte americane, cu şireturi. Ghete albe franceze, moletiere englezeşti. Erau toate neamurile. Erau şi câţiva negri, cu chipurile cenuşii de spaimă.
Un glas răguşit ordonă:
— Înainte, înainte!
O mitralieră se porni să latre. M‑am răsucit şi am scos‑o pe a mea din băltoaca de noroi. Micuţul îi potrivi încărcătorul. Încărcat, foc! Gloanţele se înfigeau în spatele soldaţilor în kaki. Îi seceram. Au încercat să se predea, dar moartea era la seceriş.
I‑am atacat la baionetă şi cu cazmaua. Călcam peste morţi; alunecam pe maţe; ne sugrumam cu mâinile goale.
Ucide, ostaş, ucide pentru patrie şi pentru libertatea... pe care n‑o vei obţine niciodată!
Am despicat cu cazmaua faţa unui sergent negru. Sângele m‑a împroşcat. M‑am aruncat la adăpost într‑o groapă adâncă şi mocirloasă. Înăuntru mişca ceva. Se ivi un cap cu casca plată. Am scos un strigăt de groază, am lovit cu cazmaua, mi‑am descărcat pistolul, fără să‑l nimeresc. Se ridică, şiroind. L‑am lovit în burtă. Se ridică din nou, cu o baionetă în mână. Am sărit, i‑am smuls baioneta şi i‑am repezit peste faţă, de mai multe ori, cazmaua mea ascuţită.
Pro patria! Înainte, viteazule, înainte cu baioneta şi cazmaua ta.
Mă întrebi de ce îţi povestesc aceste orori care îţi fac rău. Dar trebuie, trebuie să ştii.
E atât de minunat să fii soldat! Rosemarie...
Pe front nu sunt nici tobe şi nici trompete. Te închini pe rând lui Dumnezeu şi diavolului rugându‑i să te ajute... Zadarnic. Amândoi au atâtea de făcut în timp de război. Mă vei întreba: de ce oare îngăduie Dumnezeu toate acestea? Îl vei învinovăţi. Dar Dumnezeu nu a îngăduit. El a dat omului libertatea, chiar şi cea de a face război. Un hoţ şi un ucigaş nu pot învinovăţi poliţia pentru faptul de a fi hoţ şi ucigaş. La fel nu poţi învinui pe Dumnezeu pentru război.
Noi i‑am înlocuit pe paraşutişti. Erau la capătul puterilor. Nici nu şi‑au mai luat rămas bun când au plecat încolonaţi. Nu aveau decât un singur gând: să plece.
După o oră înduram primul atac. Erau japonezi. Ne rostogoleam pe jos în lupte corp‑la‑corp înverşunate.
Legionarul şi cu mine izbutisem să punem în poziţie o mitralieră. Am tras întreaga salvă de‑a lungul tranşeei, ceea ce a însemnat pierderi pentru amândouă taberele, dar nu aveam încotro. Trebuia să‑i silim pe japonezi să iasă şi am reuşit. Datorită Legionarului. Scoase mitraliera de pe afet, o duse la şold şi înălţă chemarea lui obişnuită:
— Allah el akbar! Vive la Legion! En avant, en avant!
L‑am urmat cu toţii, până şi Mike, aşa cum o făcusem de atâtea ori.
Micuţul apucă o cizmă de infanterist, prinse un japonez de gleznă şi îi sfărâmă capul de un bolovan.
L‑am găsit pe Barcelona într‑o cazemată, cu o lovitură de cuţit în burtă. Agresorul său zăcea într‑un colţ cu capul crăpat. Barcelona a fost trimis în liniile dinapoi cu cei de la transporturi. Asta ne‑a costat şase trabuce, un ceas, trei ciubuce cu opiu şi douăsprezece poze pornografice. Scump, dar Barcelona era un camarad bun.
Medicul i‑a administrat o doză puternică de morfină.
Eram acum cu unul mai puţin în pluton. Cu puţin înainte de a pleca, i‑a dat Bătrânului vechea sa portocală sfrijită pe care o adusese din Spania. Avea o idee fixă: Nu putea să i se intâmple nimic atâta timp cât portocala rămâne în compania a 5‑a. Bătrânul a fost nevoit să jure, pe o cruce împrumutată de la preotul militar, că va păstra portocala în buzunarul său din dreapta până la întoarcerea lui Barcelona. Apoi acesta ne‑a făcut semn de rămas‑bun din targa sa improvizată: o manta întinsă între două puşti. Cu toţii i‑am urmărit cu privirile până când au străbătut văgăuna morţii.
În noaptea aceea l‑am prins pe băiat. A picat în mâinile unei patrule pe când trecea râul. Am încercat zadarnic să‑l facem să vorbească. Percheziţionat în cazemata statului‑major, i‑au găsit în buzunare grăunţe de diferite soiuri. Nimic altceva. Până la urmă a spus că se numeşte Gigi, un nume de alintare, pe care‑l poartă mii de băieţi italieni de zece ani.
Ofiţerul de informaţii de la divizie a venit personal, dar nici el nu a izbutit să scoată ceva de la băiat. L‑au trimis în spate cu o patrulă. Seara am aflat ca îl împuşcaseră pe puşti. Descoperiseră ce însemnătate aveau grăunţele: boabele de grâu erau tancurile; porumbul, tunurile; seminţele de floarea soarelui, mitraliere; sâmburii de mere, regimente. La zece ani, băiatul era cel mai bun spion din Italia. Tatăl şi mama lui fuseseră ucişi sub ochii săi la Roma. Ura sa împotriva germanilor era atât de mare încât tăiase cu mâna lui beregata unui jandarm militar.
După doua zile americanii ne‑au cerut veşti despre micuţ. Le‑am spus ce aflasem. Ne‑au blestemat şi au ucis cinci dintre ai noştri drept represalii.
În văgăuna morţii, de opt zile era spânzurată de un copac o tânără ţăranca. O surprinseseră pe când îngropa mine. Pe malul râului erau aşezaţi doi soldaţi spate‑n spate, legaţi fedeleş unul de celălalt, cu sârmă ghimpată. Fuseseră prinşi departe în spatele liniei frontului. Vânâtorii de capete i‑au adus până aici şi le‑au tras câte un glonte în ceafă. Am aruncat leşurile cât mai aproape de tranşeea americanilor, pentru a‑i impresiona. Începuseră să putrezească, dar nu aveam voie să‑i îngropăm. Acum nici nu‑i mai vedeam. Făceau parte din peisaj, precum bătrâna salcie ce sta gata să se prăbuşească în râu.
Instinctul nostru ne prevenea. Instinctul sigur al luptătorului din prima linie. Fără a fi primit vreun ordin am început să ne săpăm gropi individuale, cea mai buna apărare a infanteristului împotriva carelor blindate.
Grenadierii din regimentul 134 ne râdeau în nas.
— Pe aici nu vor veni tancuri. Voi ăştia de la blindate nu vedeţi decât tancuri peste tot!
— Du‑te şi te plimba, mârâi Legionarul. Vor veni. Vei vedea.
Şi au venit. Atunci când ne aşteptam mai puţin, nu mult după miezul nopţii. Şi‑au aprins farurile, vânând pe grenadieri ca pe iepuri.
Am sărit în tranşee şi ne‑am azvârlit în gropile noastre individuale. Apoi am secerat primele valuri de infanterie şi am scos din luptă tanc după tanc.
Treizeci şi şase de ruguri pâlpâiau în noapte. Doar zece tancuri au izbutit să se reîntoarcă.
Cu mult înainte de sfârşitul atacului. Porta şi Micuţul au plecat la vânătoare de dinţi de aur. Aflaseră că japonezii erau plini de aşa ceva. Dar au fost crunt dezamăgiţi; doar nouă dinţi. S‑au hotărât să‑şi mai încerce o dată norocul în zori. Se putea întâmpla să fi scăpat câte ceva pe întuneric.
Mike îi ameninţă, poate pentru a douăsprezecea oară, cu consiliul de război. Asta îi lăsa rece. Nimic nu‑i putea opri. Micuţul mi‑a arătat plin de mândrie o bucată de preţ, un canin uriaş.
Ne‑au pus să înaintăm pânâ la noile poziţii de la cota 593. În faţă se afla divizia 34 din Texas. Puteam vedea până la Rocca Janula, unde ploua cu obuze.
Mike petrecu ore în şir, cu ochiul lipit de binoclu. Căuta vechi cunoştinţe. Regimentul 133 de infanterie american ocupa poziţia din faţa noastră, puţin mai spre stânga. Era regimentul în care Mike îşi făcuse ucenicia.
Simţeam că Mike era pe punctul de a pune la cale o găinărie. Ura regimentul acesta. Deodată recunoscu pe câţiva. Îmbrâncindu‑l pe observatorul de artilerie, luă telefonul şi ceru pe comandantul artileriei.
Locotenentul Frick încerca să‑l oprească.
— Să nu faci asta Mike, ne vor strivi.
Mike îşi acoperi dinţii de lup şi îşi puse în gură unul din trabucurile sale uriaşe.
— Ia slăbeşte‑mă! Asta‑i răfuiala mea. Sunt ani de zile de când visez clipa aceasta.
Îl chemă pe Porta. Acesta veni legănându‑se, ţinând un arc de doi metri şi jumătate, pe care îl găsise lângă un american mort. Mike îi arătă o ţintă:
— Vezi cele trei tufişuri de lângă stânca de colo?
Porta făcu semn că da.
— Puţin mai la dreapta, urmă Mike, este o deschizătură. O vezi?
Porta privi prin binoclu. Şuieră.
— M‑am prins. O cazemată de observaţie.
Mike rânji mestecându‑şi ţigara de foi.
— N‑ai nimerit‑o. Este adăpostul lor de stat‑major. Colo înăuntru e un ticălos care era cu mine în compania F. Poţi trimite o săgeată până acolo, cu un mesaj?
— S‑ar putea, făcu Porta.
Mike smulse iute o foaie din carnetul de observaţie şi mâzgăli:
Joe Dunnawan, ţi‑aminteşti de Michael Braun? Eram amândoi la Shuffield Barracks. M‑ai turnat, Dunnawan. Din cauza ta m‑au dat afară. Acum sunt condamnat.
Vom veni să‑ţi tragem pielea de după urechi. Noi doi avem o răfuială, Joe. Dumnezeu mi‑e martor că te voi găsi, chiar dacă te‑ai ascunde la marele stat‑major al generalului Clark!
Peste exact trei minute vă trimit o salvă de obuze. Pune‑te la adăpost, Joe, că de nu vei fi făcut terci. Mi‑ar părea rău. Te vreau viu. Pe cinstea mea, Joe, vei zbiera aşa cum zbieram noi, cei din închisoarea garnizoanei, când „Picior de lemn", comandantul, punea biciul pe noi.
Pe curând, Joe.
Mike Braun
Comandat de companie
Porta prinse răvaşul pe săgeată, întinse coarda şi ţinti cu grijă. Săgeata lungă îşi luă zborul.
Mike îşi porni cronometrai, se repezi la telefon şi, cu un chicotit plin de răutate, transmise ordinele sale beteriei grele Haubitz. Apoi chemă bateria de aruncătoare de rachete.
La exact trei minute după ce Porta îşi azvârlise săgeata, a început să vuiască ca şi cum sute de locomotive rapide ar fi trecut pe deasupra capetelor noastre. Din obişnuinţă ne‑am lăsat în genunchi. Deasupra tranşeelor inamice s‑a înălţat un zid de foc, de pământ şi de pietre. Asta era bateria Haubitz: zece salve. După cinci secunde a intrat în acţiune şi bateria de aruncătoare de rachete. Obuzele Haubitz erau cumplite, dar păreau o jucărie pe lângă rachetele de 30 cm cu lungile lor cozi de flăcări. Le mai văzusem la lucru şi de fiecare dată ne lipeam de pământ pe fundul tranşeei. Ştiam că bateria are trei aruncătoare de rachete, iar fiecare aruncător are zece guri de foc. De trei ori zece. Asemenea proiectile de temut doar pentru că Mike pusese gând rău unui om. Mike era aşezat în fundul tranşeei şi chicotea drăceşte.
După atacul obuzierelor, liniştea părea sinistră.
— Atenţie, preveni locotenentul Frick. Ne răspund.
Timp de un sfert de oră au aruncat peste noi obuze de toate calibrele. Apoi se făcu din nou linişte.
Mike şedea în adăpostul său, scornind noi vicleşuguri. Puţin după ce s‑a înnoptat s‑au cerut voluntari pentru recunoaştere. O patrulă de asalt, cică. Dar aflaseră toţi despre răfuiala lui Mike. Nu s‑a prezentat nimeni. Mike ne făcu curci plouate, fricoşi. Puţin ne păsa de ce spunea el.
— Voi fi în fruntea patrulei! ne asigură Mike.
Ca şi cum asta ar fi schimbat ceva!
Mike nu ne inspira încredere în chip de conducător de patrulă de noapte. Nu îndrăznea să ne numească din oficiu. Dacă lovitura ar fi dat greş, lucrul acesta ar fi putut avea urmări neplăcute. Cei din faţa noastră nu erau tocmai nişte mieluşei.
Nu aveam chef să patrulăm în noaptea aceea. Totuşi Mike a mers atât de departe încât făgădui lui Porta şi Micuţului şaizeci de ţigări cu opiu şi îngăduinţa de a căuta dinţi de aur.
Încerca tot ce putea. Dar fărădelegile şi ameninţările au fost zadarnice.
A doua zi de dimineaţă americanii au început să‑şi bată joc de Mike. Ne‑au trimis un bocanc vechi şi găurit cu un şoarece mort înăuntru. Am înţeles tâlcul.
Apoi au urlat în difuzorul lor:
— Nu te‑am uitat, Braun. Nicicând n‑a fost secătură mai mare să poarte uniforma americană. Ţi‑ai găsit locul tău adevărat între Fritzi. Te aştept. Nu întârzia prea mult. Comandant Mike Braun, pârlitule, făgăduim 20 000 şi ţigări, cât pot să ducă doi oameni, băieţilor din compania ta care sunt dispuşi să‑ţi reteze capul şi să ni‑l trimită. Iar dacă ei n‑o fac, o vom face noi!
Pichetele lor de trăgători au rămas toată ziua la posturi şi ne‑au doborât unsprezece oameni. La scurtă vreme după miezul nopţii, ne‑au lichidat santinelele. Doar datorită Legionarului nu au ajuns până la tranşeele noastre. Acesta ieşise din adăpost să‑şi facă nevoile când întrezări umbre care fugeau. A tras imediat. A trebuit să ne batem crâncen timp de zece minute pentru a‑i pune pe fugă şi asta ne‑a mai costat încă zece oameni. Eram sătui pânâ‑n gât. N‑aveau decât să se răfuiască doar cu Mike. Noi nu aveam nici o vină. Depăşiseră măsura.
Mike îşi frecă mâinile de mulţumire când Legionarul îl înştiinţă că patrula de asalt fusese alcătuită. Aveam de gând să ne ducem după prietenul lui Mike la orele nouăsprezece, la ora mesei. Vor fi ocupaţi să înfulece şi, cum de obicei la ora aceea ne luam şi noi zeama, se vor crede în siguranţă o bucată de vreme. Ideea a fost a Legionarului. Erau însă şi unii care se împotriveau. De pildă Porta, care nu trăia decât pentru haleală, ţipa ca din gură de şarpe.
Nici Mike nu era prea entuziasmat. Dar Legionarul îl convinse. Micuţul şi Heide au tăiat cu foarfeca firele de sârmă ghimpată şi, iuţi ca fulgerul, au trecut dincolo. Stăteau ghemuiţi în gropi de obuze exact în dreptul poziţiilor inamice. Grenadele aveau siguranţele scoase. Piedicile automatelor erau ridicate. Îi auzeam cum râd.
Mike îşi descoperi prietenul privind prin binoclul de noapte cu infraroşii. Şuşotind îi ordonă Micuţului să‑i ajute să‑l aducă pe Joe Dunnawan.
Bieţii americani păreau că nu sunt cu gândul decât la mâncare. Mike dădu semnul de atac.
Ne‑am aruncat înainte. O grenadă ateriză pe o gamelă care zbură în aer. Aruncam mine şi grenade în adăposturile lor şi măturam tranşeea cu pistoalele noastre automate.
Învălmăşeala era generală. După câteva minute ne‑am retras. Izbutisem în trecere să le scoatem mitralierele din funcţiune. Ne‑am aruncat gâfâind în tranşeele noastre.
Mike era verde de furie. Micuţul îl mânuise puţin cam prea brutal pe Joe Dunnawan şi îl sugrumase. Lui Mike nu i‑a mai rămas altceva decât să lovească cu furie cu picioarele în cadavru. Şi ceea ce îl făcea să turbeze de mânie era faptul că nu‑l putea pedepsi pe Micuţul, deoarece operaţia fusese cu totul neregulamentară.
Zilele următoare ne‑am distrat trăgând la ţintă cu arcul şi sarbacana.
Începuse să plouă. Ne era frig în ţinuta noastră de camuflaj. Priveam spre mănăstirea care semănă cu un pumn ameninţător înălţat deasupra capetelor noastre. Era în zori. Deodată, dinspre sud‑est, orizontul se aprinse. Cerul exploda. Se vedea ca un şir de furnale înalte. Munţii se cutremurau. Valea întreagă tremura de spaimă. Opt mii de tone de oţel se prăbuşeau asupra noastră. Cel mai mare bombardament al istoriei începuse. Într‑o singură zi, asupra poziţiilor noastre au căzut tot atâtea bombe cât la Verdun în timpul întregii bătălii şi aceasta fără răgaz, ceas după ceas.
Adăposturile noastre se prăbuşeau necontenit. Cu mâinile, cu picioarele, cu dinţii, ne croiam drum către lumină. Devenisem adevărate cârtiţe. Ne lipeam de pereţii tranşeei, sau mai bine spus de ceea ce mai rămăsese din ei. Un iad de artilerie, cel mai cumplit din câte văzu vreodată. Un tanc de 38 de tone fu azvârlit în aer. Abia căzuse pe turelă, cu fundul în sus, că presiunea aerului îl readuse în poziţia sa iniţială.
O companie întreagă care străbătea o tranşee a fost îngropată de vie în câteva clipe. Ici şi colo se vedea ieşind câte o ţeavă de armă. Asta era tot ce mai rămăsese.
În timpul nopţii au izbucnit primele accese de nebunie. Îi băteam pe tipi până ce începeau să pară că le vine mintea la loc. Însă nu întotdeauna îi puteam prinde înainte de a se fi aruncat drept în mijlocul focului. Un iad de oţel arzător.
Locotenentul Sorg îşi pierdea sângele. Avea picioarele smulse. Cei doi infirmieri ai noştri erau morţi. Unul strivit sub o grindă, celălalt tăiat în două de un obuz care explodase chiar înaintea sa. Tocmai se îndrepta spre locotenentul Sorg să‑i dea ajutor. Micuţul rămăsese fără jumătate de nas. Legionarul şi Heide l‑au ţinut în timp ce Porta îi cosea rana. Asta se petrecea într‑un colţ mai ferit din spatele unei grămezi de cadavre. Bombardamentul a continuat în tot cursul nopţii şi toată dimineaţa zilei următoare. Bateriile noastre fuseseră nimicite demult. Tancurile noastre de asalt au ars fără să fi fost folosite.
Deodată bombardamentul încetă, dar începu în spatele nostru. Tir de baraj! Ceilalţi ieşeau de prin gropi şi din pâlnii de obuze: diavoli. Strigau, urlau. Siguri de victorie se năpustiseră înainte, încredinţaţi că nu mai erau supravieţuitori. Rămăsesem ghemuiţi în pâlnii şi în spatele unor stânci, cu mitralierele şi aruncătoarele noastre de flăcări.
Au trecut pe lângâ noi în goană. Făceam pe morţii. Veneau necontenit alţii. Unul dintre ei mi‑a dat un picior în cască. Îmi vâjâia capul. Las' că vezi tu, ticălosule! Nu scapi tu viu! Cu coada ochiului vedeam picioare; cizme înalte americane, cu şireturi. Ghete albe franceze, moletiere englezeşti. Erau toate neamurile. Erau şi câţiva negri, cu chipurile cenuşii de spaimă.
Un glas răguşit ordonă:
— Înainte, înainte!
O mitralieră se porni să latre. M‑am răsucit şi am scos‑o pe a mea din băltoaca de noroi. Micuţul îi potrivi încărcătorul. Încărcat, foc! Gloanţele se înfigeau în spatele soldaţilor în kaki. Îi seceram. Au încercat să se predea, dar moartea era la seceriş.
I‑am atacat la baionetă şi cu cazmaua. Călcam peste morţi; alunecam pe maţe; ne sugrumam cu mâinile goale.
Ucide, ostaş, ucide pentru patrie şi pentru libertatea... pe care n‑o vei obţine niciodată!
Am despicat cu cazmaua faţa unui sergent negru. Sângele m‑a împroşcat. M‑am aruncat la adăpost într‑o groapă adâncă şi mocirloasă. Înăuntru mişca ceva. Se ivi un cap cu casca plată. Am scos un strigăt de groază, am lovit cu cazmaua, mi‑am descărcat pistolul, fără să‑l nimeresc. Se ridică, şiroind. L‑am lovit în burtă. Se ridică din nou, cu o baionetă în mână. Am sărit, i‑am smuls baioneta şi i‑am repezit peste faţă, de mai multe ori, cazmaua mea ascuţită.
Pro patria! Înainte, viteazule, înainte cu baioneta şi cazmaua ta.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu