luni, 20 mai 2013

Abis (6)

Colin Forbes

Colin Forbes


NOTA AUTORULUI
Toate personajele înfăţişate sunt creaţii ale imaginaţiei autorului şi nu au nici o legătură cu vreo persoană în viaţă. De asemenea, mi-am luat libertatea de a face modificări în geografia regiunii Dorset, creând un vârf care nu există, Lyman's Tout. La fel am procedat şi în Elveţia şi am inventat un munte, Kellerhorn, şi alte două zone - Col du Lemac şi Col de Roc.


Paula Îl ajunse din urmă când el sări la volanul Ford Escort-ului, iar ea urcă pe locul de lângă el.
- E vreo urgenţă? repetă ea.
- Leopold Brazii se îndreaptă spre noi - în două ore vine de la Paris şi aterizează pe aeroportul internaţional Bournemouth. Mergeau spre Baker Street, când Paula îşi puse centura de siguranţă. De la aeroport, nu poate merge decât pe una din două rute posibile - şi noi avem oameni postaţi în ambele locuri. Ceea ce înseamnă că ajungem înaintea lui în Wareham.
- Ce se întâmplă? Ceva a luat-o brusc din loc.
- Cred că Dorset-ul e pe punctul de a exploda...
- E inutil, zise Newman în timp ce urcau dealul abrupt şi plin de serpentine spre Kingston, lăsând Corfe-ul în spate. Prietena ta, Eve Warner, e un şofer al naibii de bun şi n-o să scap de ea. Se uită în oglinda retrovizoare. Uite-o cum ia curba aceea, parcă e un profesionist la Brand's Hatch(1).
- În cazul ăsta, se auzi vocea tărăgănată a lui Marler, care stătea ghemuit pe podeaua din spate, îmi pierd vremea ascunzându-mă. Anunţă-mă când mai iei o curbă, o să mă ridic şi mă bag într-un colţ. Când o să mă vadă, o să creadă că am stat aşa tot drumul.
- Atunci, pregăteşte-te... Acum!
Newman acceleră brusc şi intră într-o curbă periculoasă. În spate, Marler se ridică repede şi se aşeză într-un colţ, dezmorţindu-şi picioarele.
- Perfect! Nu te-a văzut, dădu Newman raportul.
- Eu încă mai cred c-ar fi trebuit să venim cu maşina mea, protestă Philip.
- Ai fi riscat să dai de Buchanan când te duceai s-o iei din faţă de la Priory.
- Mercedes-ul tău n-o să intre pe drumul ăla de pe Lyman's Tout.
- Da' cine-a spus c-o să încercăm să mergem pe-acolo? întrebă Newman.
- Şi-atunci, unde dracu' mergem?
- Direct la Grenville Grange, reşedinţa unui anumit domn Leopold Brazii.
- O căutăm cu lumânarea...

(1) Marele premiu de Formula 1 al Marii Britanii (n.tr.)

- L'audace, toujours l'audace(2), cum zicea Danton sau ceva de genul ăsta. M-am uitat pe hartă. Întoarcem aici, în Kingston, ca să ajungem la drumul care duce la fermă.
- Şi dacă ne iese în faţă o hoardă de paznici?
- Îl păcălesc eu şi tot intrăm. Se pare că ai uitat că pe vremuri am fost corespondent de presă, spuse Newman cu eleganţă. În jocul ăsta înveţi să intri peste tot.
- Pregătiţi-vă pentru luptă, comentă Marler.

Drumul spre Grenville Grange apăru dintr-odată lângă un drum singuratic, pe înălţimile Purbeck-ului. Două porţi masive, lucrate în fier, se deschideau spre o alee pavată cu piatră care cobora spre vilă. Philip văzu o construcţie masivă şi întunecată, cam la cinci sute de metri mai încolo. Nici un paznic, nici un semn de viaţă.
- Dacă intri acolo, opreşte puţin maşina, spuse Philip.
- De acord, dar de ce? întrebă Newman, trăgând pe dreapta.
- Vreau să mă duc s-o conving pe Eve să rămână pe şosea. Ai auzit ce-a zis Marler.
- O idee bună. O să ne stea în drum. Şi eu m-am gândit la asta...
Eve îşi oprise Porsche-ul la zece metri în spatele lor, lângă zidul înalt de piatră gri care străjuia şoseaua. Îşi ridică sprâncenele negre când Philip se apropie şi-şi etală zâmbetul ca o invitaţie.
- Pun pariu că Bob Newman m-ar bate. Spune-i că e o ţară liberă.
- Eve. Philip îşi sprijini cotul de marginea geamului deschis. S-ar putea să fie dificil... Chiar periculos...
- Dar tu o să ai grijă de mine, nu-i aşa? La o adică, cred că şi Bob mi-ar sări în ajutor. Cine-i tipul din spate? Nu l-am mai văzut, nu?
- Eve, îţi cer să faci drum întors. Şi venim noi după tine.
- Sigur că veniţi, spuse ea cu sarcasm. Spune-i lui Newman că sunt în coada lui. Sunt a naibii de încăpăţânată.
- Eşti, i-o întoarse scurt Philip.
- Hai, nu te enerva.

(2) „Curajul, întotdeauna curajul" (în franceză, în original, n.tr.)

Philip ridică indiferent din umeri, se întoarse grăbit la Newman şi se urcă lângă el.
- Nu se lasă, remarcă Newman.
- N-am putut s-o conving. Tu de unde ai ştiut?
- După faţa ei. Şi după a ta. Acum, ce mai pune la cale? Vine în fugă spre noi. Bănuiesc c-ar fi mai bine să încerc s-o fac să priceapă.
Eve îşi băgă capul pe geamul lui Newman. Se uită în spate la Marler.
- Bună, frumosule! Tu cine eşti? Poate îmi oferi ceva de băut în curând. Băutura mea preferată e votca.
- Du-te acasă, zise Newman.
Eve îşi aprinse o ţigară de la cea pe care o terminase. Dădu fumul departe de faţa lui Newman. Căpătă o mină serioasă.
- Bob, aş putea fi de ajutor. Am ochi de pisică.
- Şi gheare de pisică, fără îndoială.
- O să mă fac că n-am auzit ce-ai zis. Vrei să faci o vizită sau doar verifici locul ăsta? Dacă il verifici, vezi unde se bifurcă drumul? O parte urcă spre terasa de la intrare, cealaltă ocoleşte până în spatele acestei opere arhitectonice. Această a doua parte vă duce în spate, apoi mai departe de Bleak House(3), până la o pantă care coboară spre mare. Chiar lângă marginea falezei - şi-ar fi bine să fiţi atenţi - drumul face o curbă chiar la capătul unui perete de piatră care se continuă spre Lyman's Tout.
- De unde ştii?
Captase interesul lui Newman, care acum o privea fix, plin de curiozitate.
- Pentru că atunci când Philip m-a dus sus, pe Lyman's Tout, am observat drumul care ocoleşte casa, printr-o spărtură într-un loc unde se năruise zidul. Am un bun spirit de observaţie. Crede-mă...
Fugi înapoi la Porsche-ul ei. Newman porni mai departe cu viteză redusă, studiind casa aceea întunecată, în toată măreţia ei. Toate storurile erau coborâte, şi apropiindu-se, băgă de seamă că fuseseră de curând vopsite în negru. Negru. Oribil!

(3) Roman de Charles Dickens, al cărui laitmotiv este clădirea întunecată a unui celebru tribunal, (n.tr.)

Casa aceea uriaşă şi întunecată părea că se mişcă înspre ei, iar Philip observă că în capătul unde coteau ei se aflau câteva hambare mari... foarte asemănătoare celui în care era parcat pe jumătate vechiul Bentley al generalului Sterndale. Hambarele de aici aveau toate uşile închise.
- Să sperăm că ştie despre ce vorbeşte, comentă Newman. E în coada mea... dacă se întoarce, o să încep să devin suspicios...

Chiar de când ieşiseră din Wareham, vremea fusese imprevizibilă. Şi peste noapte nu mai plouase. Philip lua toţi aceşti factori în considerare în timp ce treceau pe lângă hambare.
- S-ar putea să reuşeşti să faci calea întoarsă pe drumul care trece peste Lyman's Tout chiar şi cu Mercedes-ul tău, remarcă el. Cred că s-a întărit noroiul, dar nu promit nimic.
Grenville Grange părea încă fără nici un ocupant. Newman nu era convins de acest lucru când coti după capătul casei şi văzu un drum de piatră care continua spre mare şi îşi pierdea urmele de roţi întipărite în pământ la jumătatea pantei dinspre marginea falezei. Opri motorul, dar maşina continuă să alunece încet în urmele de pe pantă, întărite probabil din cauza lipsei ploii şi a îngheţului serios.
- Ce crezi? întrebă Marler.
- Ceva nu e-n regulă. Porţile acelea larg deschise mă obsedează. - De ce? întrebă Philip.
- Sugerează faptul că cineva e aşteptat. Aşa că eu mă aştept să fie cineva în casă. Acum, linişte. Suntem aproape de marginea falezei...
Porni din nou motorul pentru mai mult control. După ce dădură colţul după casă şi o luară în jos pe panta aceea aspră, vântul îi izbi puternic dinspre mare. În spatele lor, Eve îşi aduse Porsche-ul la câţiva zeci de metri de ei. În timp ce lua cu grijă curba spre Lyman's Tout, Newman se uită după ea în oglinda retrovizoare. Încetinise şi ea drumul în curbă, urmând exemplul lui Newman. El parcă maşina la adăpostul zidului de piatră care depăşea capota. Eve parcă în spatele lui.
- Şi acum? întrebă Philip.
- Supraveghem locul acela o perioadă de timp. Tu şi cu Marler staţi mai încolo, ca să-mi păziţi spatele. Luaţi-o şi pe Eve, dacă trebuie s-o căraţi după voi.
Luă marele binoclu de „naturalist, observator de păsări" pe care il împrumutase de la Butler, ieşi din maşină, simţi că pământul este tare, se întoarse şi se întinse jos, într-un punct de lângă capătul zidului de unde putea vedea casa.
Focaliză şi aşteptă, simţind frigul strecurându-i-se prin haine. Marler, Philip şi Eve dispăruseră după nişte bolovani imenşi, la o oarecare distanţă, în spatele lui. Răbdător, aşteptă. Nu auzea nimic din cauza tânguitului vântului şi a zgomotelor înăbuşite pe care le făceau valurile uriaşe izbindu-se de faleză. Apoi simţi ceva rotund şi metalic apăsându-i ceafa, ţeava unui pistol. Îngheţă.
- Am în mână un pistol încărcat, amice, spuse o voce familiară. Îţi zbor creierii. Încă mă mai doare capul deatunci, din bar, când m-ai prins cu garda jos. Acum, ia zi, ce faci aici pe o proprietate particulară? Ai face bine să vorbeşti înainte să apăs pe trăgaci...
Vocea lui Craig suna acum mai sofisticat şi mai ameninţător.

Pete Nield, partenerul lui Harry Butler, constituia un mare contrast, prin înfăţişare şi ţinută, cu omul cu care lucra. În timp ce Butler se îmbrăca cu pantaloni de dril şi cu un hanorac ponosit, Nield, în comparaţie cu masivul Butler, era subţire şi se îmbrăca foarte elegant.
Nield purta o jachetă sport în carouri şi o pereche de pantaloni marinăreşti cafenii, călcaţi la dungă. Cămaşa albă, impecabilă, era despărţită la mijloc de o elegantă cravată gri. Stătuse de pază la Priory, în cazul în care ar fi apărut Buchanan, şi se întorsese pentru a lua legătura cu Tweed şi a-i aduce la cunoştinţă excursia lui Newman la Grenville Grange.
- Pete, il întrerupse Monica, Tweed a plecat.
- Unde?
- N-a spus.
- Paula e acolo?
- Nu. Ascultă. Am instrucţiuni pentru tine şi pentru Harry. Bănuiesc că suni dintr-o cabină telefonică.
- Monica, ai cea mai uimitoare intuiţie.
- Cu linguşeala nu ajungi nicăieri. Am zis să asculţi...
Nield tăcu în timp ce ea îi relata instrucţiunile lui Tweed. După această scurtă conversaţie, se grăbi să se întoarcă la Ursul Negru, în speranţa că Harry Butler Îl va suna din Poole.

„Slabe şanse să mă sune acum. Trebuie să plec şi să supraveghez sensul giratoriu din Stoborough Green", se gândi el. Viaţa nu era aşa. În timp ce răsucea cheia în uşa camerei sale, auzi telefonul sunând. Se repezi la aparat... ştiind că va înceta să sune de îndată ce va ridica receptorul. Îl ridică grăbit.
- Da. Cine e?
- Parcă n-ai aer. Ţi-ai pierdut antrenamentul, se auzi vocea groasă şi ironică a lui Butler.
- Ce să zic...
- Îţi convine potârniche(4) la masa de seară? Potârnichea merge foarte bine.
- Mâncarea mea preferată, răspunse Nield, continuând mesajul cifrat al lui Butler. Mai eşti în Poole? Bine. Instrucţiuni noi. E posibil ca un client important să intre în Poole, via feribot, spre ieşirea în portul Poole...
- Eu am Sandbanks, tu iei Shell Bay. Mai departe...
- Trebuie tratat ca un rege. Dacă o ia pe drumul ăsta, va circula, probabil, într-o limuzină cu geamuri fumurii. Tu eşti escorta lui... o escortă foarte discretă. Ar putea să ajungă într-o oră, poate mai mult.
- Am înţeles. Ar fi mai bine s-o iau din loc.
- Şi eu.
La Sandbanks, Butler se chinui să-şi scoată trupul mătăhălos din cabina telefonică şi se întoarse grăbit la locul unde îşi parcase Ford-ul Fiesta. Pete Nield prinsese esenţialul din cele ce-i raportase: că-l verificase pe Partridge.
La sosire, folosise o carte de telefoane căreia îi rupsese foile în maşină şi telefonase la patru adrese unde locuia un Partridge. Scuzându-se la primele trei dintre ele, explicând că îşi căuta un prieten, dădu lovitura la a patra, o căsuţă retrasă care avea un anunţ la una din ferestre. Cameră de închiriat. Proprietăreasa, o femeie trupeşă, fu
amabilă.
- Imi pare rău, dar prietenul dumneavoastră tocmai s-a mutat la o mică fermă de lângă Wareham. Foarte repede s-a mutat. Îmi pare rău că l-am pierdut, era un chiriaş foarte liniştit. Lucra la el, în camerele lui... avea o mulţime de aparate ciudate. Calculatoare le zicea el. Şi o maşină care ţăcănea şi scuipa foi cu mesaje bătute la maşină pe ele. (Probabil, un fax, presupuse Butler.)

(4) Joc de cuvinte: partridge= „potârniche" (n.tr.)

- Era un om atât de drăguţ şi de liniştit. Nu-mi făcea nici un fel de probleme. Voia un loc liniştit la ţară. Unora le place la ţară, ştiţi. Mie nu mi-ar conveni. Mie îmi place puţină agitaţie...
- Ca să fiu sigur că e omul meu, aţi putea să-l descrieţi? o întrerupse Butler pentru a opri torentul de cuvinte. Aşteptă. Oamenii nu se pricepeau să descrie pe cineva, chiar dacă il cunoşteau bine.
- Mic. Mai mic decât dumneavoastră. Mai puţin bine făcut, dacă nu vă supăraţi. Am crezut că e străin. Şi fiţi atent, vorbea o engleză perfectă, dar nu arăta a englez. Avea o piele aşa de fină, că mă întrebam dacă trebuie să se bărbierească...
- Aţi putea să-mi daţi adresa la care s-a mutat? întrebă Butler disperat.
- Devastoke Cottage, lângă Stoborough. E la sud de Wareham. O luaţi...
- Mii de mulţumiri. Butler se dădu înapoi, ca să scape de vorbărie. Ştiu cum se ajunge. Plec într-acolo...
Se grăbi să ajungă la cabina telefonică pe care o observase, fiind sigur că il va convinge pe Nield că dăduse peste adevăratul Partridge. Apoi plecă cu maşina spre debarcader.
Butler se hotărâse deja unde să aştepte. Când venise în Poole din Shell Bay, via feribot, observase o maşină parcată în capătul celălalt al plajei. Un bac, o ambarcaţiune mare, dirijat de un lanţ care unea cele două maluri, se pregătea de plecare. Singurul alt vehicul de la bord era un autobuz local. Rampa se ridică în timp ce el îşi parca maşina în spatele lui.
Traversarea dură doar câteva minute, iar în depărtare Butler văzu coamele arcuite ale Purbeck-ului. Coborî cu maşina de pe bac, se opri la gheretă să plătească, apoi o luă la stânga şi intră în parcarea care se afla la câteva sute de metri de punctul de traversare. Era singura maşină din parcare, într-o zi însorită, dar sumbră de februarie.
„Perfect", îşi zise Butler. „Perfect... din maşinile care trec nu se observă parcarea asta decât dacă şoferii au un bun spirit de observaţie." Şi dinspre Sandbanks era complet invizibilă pentru oricine venea din Bornemouth.
Deschise termosul, luă o gură de cafea fierbinte şi se puse să aştepte. Butler avea răbdarea lui Iov.

Ţeava puştii de vânătoare se înfunda mai adânc în ceafa lui Newman. Acesta rămase nemişcat, ascultând insultele lui Craig.
- S-au schimbat rolurile acum. Capul încă mă doare, dar mai bine te doare decât să ţi-l zboare cineva. Cine te-a trimis?
- Eu m-am trimis, mormăi Newman cu obrazul lipit de pământ. Sunt reporter, în caz că ai uitat.
- Nu face pe nebunul cu mine, amice! Te mai întreb doar o dată. Apoi, degetul meu nervos o să apese pe trăgaci. Ia gândeşte-te puţin, ce loc ideal! După aceea, pot să-ţi arunc cadavrul de pe stâncă. Imediat începe refluxul. De ce sunt două maşini parcate lângă perete?
- Porsche-ul e al prietenei mele. I-a murit motorul. A luat-o pe jos după ajutor.
- Şi tu o să mori imediat. O s-o fac ca-n filme. O să încep să număr până la zece. Cine te-a trimis? Unu... doi... trei...

(va urma)










Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu