Monte Cassino (8)

Sven Hassel

Cartea aceasta este dedicata celor ucisi
în manastirea si fortareata Monte Cassino.

Sven Hassel

Joseph Grapa era evreu. Dădusem peste el într‑o seară, când ne‑am dus să vizităm o ceată de dezertori. Erau în podul unei case din spatele gării de triaj. Se pătrundea acolo printr‑o trapă mascată din tavan. Una din fetele de la Ida fusese nevoită să se retragă din circulaţie.
Descoperindu‑i pe Grapa, lui Heide nu‑i veni să‑şi creadă ochilor.
— Aşa deci, ne jucăm de‑a baba‑oarba, Schmaus1, strigă provocator. Cred că voi lua un preţ ca lumea pe tine. Ce‑ai zice de un bilet, numai dus, spre via Tasso?
Porta începu să‑şi cureţe unghiile cu pumnalul său de luptă, iar Micuţul îşi rotea zgomotos praştia. Observând mişcarea, Heide se mai potoli puţin. Grapa şi cu el se mulţumiră să‑şi arunce în obraz, unul celuilalt, diverse acuzaţii.
— Întreaga mea familie şi toţi prietenii mei au fost deportaţi în Polonia, spuse Grapa liniştit.
— Nu te mai smiorcăi, Schmaus, râse Heide. Toţi evreii care vor supravie­ţui vor avea parte de răzbunare. Voi veţi fi vacile sacre, marii protejaţi. Şi nu m‑ar mira să fie interzis a vi se zice jidani. Adolf ăsta vă face un mare serviciu. Apoi vă veţi scoate pârleala pe seama catolicilor. Căci îi urâţi la fel cum îi urăsc Heydrich şi Himmler. Parcă văd că‑l veţi acuza pe papă că a gazat evrei!
— Nici un evreu n‑ar face una ca asta, se indignă Grapa.
— Nu există evreu cinstit, rânji Heide, ţinând un deget acuzator asupra lui Grapa. În schimb există o groază de documente ce ar putea fi folosite împotriva papei. Vaticanul e precum un purice prins între două unghii. Înţelege‑mă bine, nici eu nu am la inimă sutanele. Şi aş da o mână de ajutor să scăpăm de ele. (Îşi frecă mâinile gândindu‑se la această perspectivă).
— De ce nu protestează Vaticanul! ridică glasul Grapa. Asta ar putea pune capăt deportărilor. N‑ar mai îndrăzni să continue.
— Să îndrăznească?! Cât poţi fi de naiv! Îţi închipui cumva că papa, cu întreaga lui şleahtă, inspiră cuiva frică? Măcar să se împace. Ştii cine ar fi trebuit să protesteze? Preşedintele Statelor Unite! Regele Angliei! Toţi cei care au o mare putere militară. Dar ce‑au făcut? Nici măcar un vânt n‑au tras când au aflat că sunteţi pe cale de a fi măcelăriţi! Lumea întreagă a ştiut ce se întâmplă în 1935, ca să nu mai vorbim de 1938. Lumea întreagă şi‑a astupat ochii şi urechile!
— Cum crezi tu că am fi putut împiedica genocidul? întrebă Grapa.
— Nu printr‑un singur protest izolat. Dar o blocadă economică în 1938, ar fi schimbat mult lucrurile. Adolf însă nu s‑a speriat nici de papă şi nici de un ministru care da din mâini cu o umbrelă şi, în afară de asta, cine pretinde că inamicii noştri de azi deplâng faptul că sunteţi trimişi în camerele de gazare? N‑au fost nici măcar de acord să vă răscumpere pentru câteva camioane. Şi nici micuţul de Stalin nu va plânge după voi. Eu habar nu am ce spune papa, totuşi cred că el e singurul care vă ia partea. Dar protestele sale au acum efectul pe care l‑ar avea un porumbel alb gungurind în faţa palatului Dogilor. Voi, evreii, sunteţi în rahat şi veţi fi mereu. Se poate întâmplă să ieşiţi pentru o vreme la suprafaţă, după care dintre voi se vor găsi alţii care se vor umfla în pene şi din nou o veţi încasa. Cel mai bine ar fi să aveţi propria voastră ţară.
Porta îşi scuipă întreg dispreţul pe podele.
— Animalul cel mai stupid de pe pământ rămâne tot omul!


Capitolul 8 - CUVÂNT DE ORDINE „RABAT"

Berlinul aflase câte ceva despre faptele petrecute la Monte Cassino. Prin mii de fire mărunte zvonul ajunsese în Prinz Albrecht Strasse 8. Şi într‑o frumoasă dimineaţă însorită, pe aeroportul Dell'Urbe, din apropiere de Roma, a aterizat un bombardier Heinkel.
Din avion a coborât, cu o geantă neagră sub braţ, şeful serviciului personal al armatei, general de infanterie Wilhelm Burgdorf. Îndepărtă câteva scame imaginare de praf de pe manşetele sale stacojii şi zâmbi, curtenitor ca întotdeauna. Generalul era un bărbat care considera lumea întreagă drept o singură şi uriaşă glumă. Cu acelaşi zâmbet ridica un colonel la gradul de general sau întindea unui mareşal fiola cu otravă.
Zâmbi cu bunăvoinţă comandantului aeroportului, interesându‑se de sănătatea sa... ceea ce îl făcu pe acesta să se înverzească la faţă. Generalul Burgdorf zâmbi larg.
— Daţi‑mi o maşină, domnule comandant, cu un şofer care să ştie să conducă. Nu‑mi pasă dacă e puşcăriaş de drept comun sau mareşal. Trebuie să ajung cât se poate de repede la comandantul armatei din sud.
Comandantul nu se simţea în apele sale, se vedea limpede. Vizitele neprevăzute ale lui Burgdorf erau urmate de obicei de o ploaie de sinucideri.
— Domnule general — comandantul pocni de două ori din călcâie — avem o companie disciplinară în cazarma din Vila Castro Preterio. Acolo am putea găsi un şofer de prima mână.
Au mers împreună până la biroul personal al comandantului. Nu se vedea nici un ofiţer. Nimeni nu simţea nevoia să‑l întâlnească pe general. Unii credeau, şi nu pe nedrept, că ar fi omul cu cea mai mare putere din întreaga armată. Cu un singur cuvânt putea să degradeze un general... Într‑un răstimp foarte scurt un locotenent tinerel putea să‑şi schimbe epoleţii argintii cu o tresă de aur. Un lucru era sigur: nici un ofiţer nu era înălţat în grad fără ştirea generalului Burgdorf.
Comandantul aeroportului dădea ordine. O vijelie străbătu toate clădiri­le. În cazarma trupelor blindate au răsunat zece telefoane deodată. Zece oameni au mâzgălit acelaşi ordin.
— Generalul Burgdorf, se şoptea cu spaimă.
Un locotenent şi un comandant au intrat pe loc în spital pentru tulbu­rări gastrice acute. Toţi au început să respire uşuraţi când s‑a aflat că primej­diosul general nu dorea decât o maşină şi un şofer.
Plutonierul major Hoffmann era să se înece cu un file de scrumbie când, lătrând cu mojicie în telefon, cum îi era felul, şi‑a dat seama că la celălalt capăt al firului era comandantul cazărmii în persoană. Lătratul i se prefăcu într‑un miorlăit sfios. Plin de negre presimţiri, luă notă de ordinul neprevă­zut. După ce îl agăţă uşurel în furcă, rămase o clipă mut în faţa telefonului negru. Apoi trecu la acţiune.
— Blegilor, zbieră, încă n‑aţi priceput că generalul de infanterie Wilhelm Burgdorf tocmai a aterizat şi vrea o maşină? Treziţi‑vă, ce Dumnezeu, ori vă trimit pe front, fuga marş!
În clipa aceea în încăpere au intrat comandantul Mike şi locotenentul Frick.
Hoffman îşi mugi raportul.
— Burgdorf, drace! murmură Mike. Vrea o maşină? Bun, să‑i dăm. Şi un şofer? Îi vom da chiar mai mulţi ticălosului ăsta arogant, deoarece va avea de străbătut o regiune primejdioasă în care mititeii de macaronari ar putea avea ideea minunată să‑l arunce în aer.
Întorcându‑se către locotenentul Frick, urmă râzând batjocoritor.
— Ce zici, Frick? Îi dăm Kübelul meu?
Locotenentul Frick râse cu răutate.
— Straşnică idee, Mike. Îl va avea şofer pe Porta.
Comandantul Mike ridică încântat capul.
— Şi pe Micuţul drept escortă.
Plutonierul major Hoffman era alb la faţă. Greşi de două ori numărul de telefon. Limba nu‑l mai asculta.
Mike şi locotenentul Frick prinseseră rădăcini în faţa biroului său şi îl priveau cu vădită plăcere.
Izbuti în sfârşit să obţină pe şeful de garaj. După zece minute era în pat cu o durere de cap cumplită. Nu însă înainte de a fi încunoştiinţat pe conţo­pistul şef că el nu era răspunzător de alegerea oamenilor.
Mike şi locotenentul Frick au găsit de cuviinţă că era mai bine să se despartă şi să plece în pribegie până când va trece primejdia.
Cincizeci de oameni s‑au pornit să‑i caute pe Porta şi pe Micuţul care, conform planului, ar fi trebuit să fie de serviciu la garaj. În mod misterios, fuseseră însă detaşaţi în altă parte.
Porta a fost găsit la depozitul de arme.
Pe Micuţul l‑au dibuit în dependinţele cantinei, în tovărăşia celui care ţinea popota şi a două fete de la bucătărie. Se îndreptă agale înspre garaj, cu o ladă de muniţie în spinare. Îl zări pe Porta de departe.
— Vom întovărăşi un general! îi strigă. Vizităm un mareşal!
Nu prea aveau aerul unor soldaţi de paradă. Comandantul aeroportului fu zguduit când îi văzu prezentându‑se. Generalul Burgdorf se amuza. Îi plăcea soiul acesta de soldaţi. Le dărui la amândoi un pumn de ţigări de foi iar pe comandant nu‑l învrednici nici măcar cu o privire.
Au străbătut Roma cu o sută de kilometri pe oră. Aghiotantul lui Burg­dorf, un căpitan, ţinea ochii închişi şi‑ar fi vrut să poată coborî din maşină; în schimb generalului îi plăcea viteza nebună. Dintr‑o singură ochire şi‑a dat seama că Porta ştia să ţină volanul. Tresări totuşi auzind cum Porta îl sfătuieşte pe Micuţul ca, axul din faţă fiind rupt în continuare, să facă bine să supravegheze de aproape drumul şi să‑i vestească gropile.
Au trecut la o palmă de două tramvaie, sub potopul de înjurături şi blesteme ale conducătorului şi pasagerilor.
Un agent de poliţie, împroşcat de jos până sus cu noroi, nevoit să sară în lături pentru a nu fi strivit, se hotărî să intre chiar din noaptea aceea în mişcarea de rezistenţă.
Generalul, zâmbind, asculta cu mult interes discuţia dintre Porta şi Micuţul, care şedeau pe locurile din faţă. Trebuia să recunoască că erau ostaşii cei mai duri pe care îi văzuse vreodată. Nu se putea spune că erau deosebit de impresionaţi de faptul că întovărăşeau un general. Acesta înţelese din vorbele lor că se hotărâseră să fure un purcel. Ba mai mult încă, un purcel de la cartierul general.
Lui Burgdorf puţin îi păsa. Nu venise în Italia pentru asemenea fleacuri. Porta îi explica amănunţit Micuţului cum îi plăceau lui caltaboşii. Din când în când dădea drumul volanului şi gesticula cu amândouă mâinile, pentru a fi mai lămurit.
— Trebuie să umpli bine maţele, zbieră el prin zgomotul motorului. Trebuiesc struguri stafidiţi fără sâmburi. Iar când frămânţi sângele, trebuie să faci mişcări regulate. Nu trebuie să pui prea multă făină şi nici aiureli din acelea pe care le bagă de obicei ţăranii nepricepuţi. Apoi îl înmoi în melasă şi îl presari cu zahăr ars şi cu scorţişoară. Sunt unii barbari care îl halesc cu compot de mere. Nu te sfătuiesc să încerci una ca asta.
— Cum îţi place mai mult caltaboşul, fierbinte ori călduţ? întrebă Micuţul lingându‑şi buzele. Mie îmi place mai mult să fie călduţ, în felul ăsta îl pot mânca mai repede.
— Nu, nu! strigă Porta, trebuie să fie fierbinte bine. N‑ai decât să sufli pe el şi să‑l stropeşti cu bere rece.
Scrâşnind din frâne, Kübelul se opri în faţa cartierului general, la Frascati.
Un locotenent de aviaţie coborî treptele, practic în cădere liberă, deschise portiera şi îi ajută pe general şi pe aghiotantul său să coboare.
Generalul aruncă o privire către Porta şi Micuţul care, uitând disciplina, rămăseseră aşezaţi.
Ridică resemnat din umeri şi urcă scara. Cei doi erau un vânat prea neînsemnat.
Locotenentul nu pricepea de ce râde generalul.
Când a sosit Burgdorf, la comandamentul armatei din sud tocmai avea loc o conferinţă de stat‑major. Trei ofiţeri şi doi subofiţeri s‑au repezit să‑l ajute pe general să‑şi scoată mantaua de piele murdară. Burgdorf îi opri cu un gest.
— Domnule general, doriţi să fac un raport despre lipsa de ţinuta a celor doi caporali din Kübel? întrebă locotenentul cu slugărnicie.
Generalul Burgdorf zâmbi batjocoritor.
— Locotenente, dacă voi dori să fac vreo observaţie, vei afla la timp. Buzunarul din dreapta de pe pieptul dumitale este descheiat, Domnule, şi de când au dreptul să poarte pinteni locotenenţii de infanterie? Oare eu, general de infanterie, port pinteni? Fii bun şi înmânează aghiotantului meu, înainte de plecare, o notă privitoare la ţinuta dumitale neregulamentară.
Locotenentul bolborosi câteva cuvinte nedesluşite. Înainte de război fusese învăţător într‑un ungher de ţară, pe undeva prin munţii Boemiei, unde era spaima puştimii.
Burgdorf îl ţintuia cu privirea semeaţă.
— Ai un pistol? îl întrebă.
— Da, domnule general, lătră locotenentul pocnind pintenii neregula­mentari.
— Perfect, surâse Burgdorf. Vei şti desigur să te foloseşti de el. La revedere, locotenente.
Cei de faţă au devenit şi mai palizi. Burgdorf atinse cu bastonul său de general umărul unui căpitan de infanterie.
— Eşti bun să‑l anunţi pe comandantul şef că doresc să mă întreţin cu dânsul între patru ochi?
— Domnule general, spre regretul meu trebuie să vă aduc cu respect la cunoştinţă că nu se poate, mareşalul este în conferinţă secretă de stat‑major. Tocmai se elaborează planurile viitorului atac şi cele pentru apărarea liniei Gustav, adăugă căpitanul după o clipă de gândire.
Generalul Burgdorf râse din inimă constatând că ofiţerul părea să nu ştie că se află în faţa celui mai puternic bărbat din Wermacht.
Se întoarse către un sergent major.
— Du‑te şi adu‑mi pe cei doi oameni ai mei din Kübel!
— Am înţeles, domnule general!
— Ah! să nu uit, urmă Burgdorf — să‑şi ia cu ei pistoalele automate.
După trei minute, Porta îşi făcu o intrare zgomotoasă, urmat de aproape de Micuţul.
Burgdorf zâmbi uşor.
— Voi, cei doi tâlhari, veţi fi până la noi ordine garda mea personală. Dacă îmi arunc mânuşile, înseamnă că trebuie să trageţi în orice mişcă!
— Am mai făcut treaba asta o dată, domnule general.
Micuţul crezu de cuviinţă să dea şi amănunte.
— Am însoţit o dată un general de corp de armată. Ne‑a spus acelaşi lucru. Doar că îşi arunca bascul, nu mănuşile.
Burgdorf se făcu că nu aude şuvoiul de cuvinte al Micuţului. Se întoarse către cavalerist.
— Căpitane, sunt grăbit. Bănuiesc că ai aflat că suntem în război. Arma­ta din Italia nu este decât o rotiţă din maşinăria noastră. Du‑te şi anunţă comandantului dumitale sosirea mea.
Căpitanul se făcu nevăzut fără să se mai lase rugat.
Burgdorf se plimba încoace şi încolo, cu mâinile la spate. Zâmbetul îi dispăruse. Haina sa lungă de piele flutura în jurul său.
Porta şi Micuţul se ţineau ca două coloane de piatră de fiecare parte a uşii mari cu două batanturi; cu pistoalele sub braţ, cartuşierele larg deschise.
Burgdorf se opri uitându‑se de aproape la îngerii ridicol de bucălaţi de deasupra uşii. Dacă cumva există îngeri, se gândi, desigur că nu seamănă cu aceştia. Pe peretele din stânga se afla un portret în mărime naturală a regelui Victor‑Emmanuel.
Generalul Burgdorf se înfipse în faţa portretului pentru a‑l examina pe micuţul rege care purta pe cap chipiul său uriaş şi grotesc.
— Cătană necioplită, mârâi el. Îţi va sosi şi ţie rândul. În noua noastră lume nu mai e loc pentru regi.
Uşa se deschise brusc. Mareşalul Kesselring, lat, înalt, în uniforma gri‑bleu de aviator, umplea chenarul uşii.
— Dragul meu Burgdorf, ce surpriză! Bineînţeles că pentru dumneata sunt întotdeauna liber!
Generalul Burgdorf zâmbea privind cu atenţie capătul aprins al ţigării sale.
— Domnule mareşal, îţi mulţumesc pentru primirea pe care mi‑o faci. Lucrul acesta îmi va uşura misiunea. Vreau să discutăm între patru ochi.
La un semn al mareşalului, ofiţerii s‑au grăbit să iasă. Porta şi Micuţul rămaseră.
— Domnule mareşal, la Berlin circulă cele mai extravagante zvonuri cu privire la trupele noastre din Italia. Ai început negocieri cu americanii? De pildă, pentru retragerea trupelor germane din Roma? Vreau să spun, ai cedat ideii fixe de a face din Roma un oraş deschis? Ştim că un general american se află la Roma.
— Cu neputinţă, domnule Burgdorf, aş fi aflat şi eu.
— Ba nu este cu neputinţă, domnule mareşal. Dar nu despre asta e vorba. Este vorba de a şti dacă eşti la curent şi dacă eventual te‑ai întâlnit cu acest general inamic.
— Îţi dau cuvântul meu de onoare, Burgdorf, că nu este cazul.
— Te cred, dar poate niscaiva tratative secrete?
Mareşalul Kesselring negă clătinând din cap, dar chipul său ars de soare îşi pierduse prospeţimea.
— Este adevărat că relicvele sacre de la Monte Cassino au fost ridicate. Cred că ştii ce face generalul Conrad? Postul de radio aliat a anunţat lumii întregi, acum câteva zile, că divizia de blindate Hermann Göring tocmai prăda mănăstirea. Oricum, se pare că este vorba de un jaf despre care comandantul suprem nu ştie nimic! Oare ofiţerii noştri de la informaţii dorm? Propun a con­voca un consiliu de război peste o jumătate de oră. La Berlin ştim că locotenent‑colonelul Schlegel, din Panzerdivision Hermann Göring, a ţinut o conferinţă cu Conrad; acesta i‑a dat mână liberă să saboteze ordinele Führer­ului, care dorea ca toate vechiturile din mănăstire să fie distruse de bombar­damentele americane. Generalul Freyberg, din Noua Zeelandă, cerea bombar­diere americane tocmai pentru a distruge mănăstirea. Însă colegii noştri din tabăra adversă nu sunt prea încântaţi. Din întâmplare, prietenul nostru din Noua Zeelandă este încăpăţânat ca un catâr şi va reuşi cu siguranţă să‑i convingă. Iar blestematul dumitale general de divizie, precum şi un idiot de locotenent‑colonel, ne‑au stricat toate socotelile. Nu înţelegi ce vrem să obţinem? Închipuieşte‑ţi manşetele tuturor ziarelor din lume! Gangsterii anglo‑americani distrug preţioasele relicve ale occidentului catolic! Avem pregătite până şi trupele de comando care să‑l lichideze pe smintitul acela bătrân de Diamare. Până la urmă tot vor bombarda mănăstirea. Dar este deosebit de important ca toate comorile să piară cu acelaşi prilej. Călugării şi clădirile pot fi înlocuite, nu însă şi obiectele! Freyberg este încredinţat că agenţii noştri spun adevărul, atunci când povestesc că suntem pe cale să transformăm mănăstirea într‑o fortificaţie de necucerit. Şi cu puţin înainte ca ceilalţi s‑o pustiască, vom cere bunilor călugări să depună mărturie că nici un soldat german nu a pus vreodată piciorul în mănăstire. Nemaipomenită propagandă! Singurul folos de pe urma transportului lui Schlegen este faptul că avioanele de recunoaştere aliate au văzut şi au fotografiat coloana de camioane. Asta chiar că este apă la moara lui Freyberg. În clipa de faţă trebuie să ne încredinţăm că fiecare relicvă este la adăpost. Führerul este turbat de furie. Obergruppenführerul Müller a şi sosit la Roma. Te afli cu un picior în faţa consiliului de război, domnule mareşal. Va trebui să pretinzi că ai ştiut de blestematele de transporturi. De nu, lumea întreagă ne va acuza de jaf, lux pe care nu ni‑l putem îngădui acum.
Mareşalul era alb la faţă.
— Nu înţeleg, Burgdorf.
Acesta surise primejdios.
— Credeam că am vorbit totuşi destul de limpede. Vrei să apari în faţa Consiliului de război pentru înaltă trădare, sau vrei să scoţi castanele din foc cu mâna dumitale? Gruppenführerul Müller este în via Tasso. I‑ar face nespusă plăcere să‑i pice în plasă un mareşal.
— Mă jigneşti, generale, mă insulţi în mod grav, strigă mareşalul scos din fire.
— Concepţia dumitale despre epoca actuală mă tem că e oarecum confuză. Germania de astăzi nu e cea de pe vremea împăratului. Suntem un stat naţional‑socialist. Pentru Reich, toate mijloacele sunt bune pentru a‑şi atinge ţelul. Führerul doreşte să soluţioneze problema evreiască. Personal, nu aprob toate ideile politice ale Führerului. Dar sunt ostaş şi am jurat credinţă, la fel ca dumneata. (Trânti pumnul închis pe masa veneţiană.) Dacă mi se dă un ordin, îl execut întocmai. Îmi plac copiii, mai ales cei mici, dar dacă peste un ceas mi se ordonă să ucid pe toţi ştrengarii sub doi ani din Europa, ei vor fi ucişi, oricare ar fi sentimentele mele personale. Iar dacă vreunul dintre ofiţerii mei nu se supune cu stricteţe ordinelor mele, l‑aş trimite în faţa Consiliului de război. Convingerile dumitale religioase ne sunt cunoscute!
— Deci dumneata nu crezi în Dumnezeu, Burgdorf?
— Nu te ocupa de ceea ce cred eu. Sunt ostaş de la vârsta de şaisprezece ani. Iar meseria ostaşului este războiul şi la război ucizi. S‑ar spune că încă n‑ai înţeles lucrul acesta. Te previn. Avem în prezent treizeci şi şase de generali la Torgau. Mâine dimineaţă vom executa câţiva dintre ei. Precum vezi, sunt însoţit de doi caporali. Au fost afectaţi în slujba mea întâmplător, cu o oră şi jumătate în urmă. Aparţin unui Panzerregiment special al armatei dumitale. Sunt ostaşi care l‑ar crucifica şi pe Hristos a doua oară, dacă li s‑ar ordoina s‑o facă. Burgdorf se apropie şi îşi vântură ameninţător chipiul prin faţa chipului livid al mareşalului. Şi nu ar şovăi de asemenea să ducă un mareşal, comandantul suprem al armatei, în spatele lăzilor de gunoi şi să‑i tragă un glonte în cap.
— Burgdorf, te previn la rândul meu că voi raporta comportarea dumitale de neînchipuit Reichsmarschallului!
Burgdorf râse batjocoritor.
— Îţi închipui poate că am venit aici de capul meu? Am un ordin direct de la Führer şi nu sunt singur. În ceea ce‑l priveşte pe Reichsmarschall, să nu nădăjduieşti nimic de la el. A căzut de mult în dizgraţie. Între noi fie zis, Führerul nu‑l poate înghiţi. De fapt, aviaţia nu prea e la loc de cinste în momentul de faţă. Führerul socoteşte că armata aerului este o adunătură de rataţi.
— Paraşutiştii mei se bat ca diavolii aici în Italia. Dacă o vor duce aşa mereu, nu va supravieţui nici unul.
— Führerul nu va vărsa o lacrimă din pricina asta, i‑o întoarse Burgdorf sec. Aş putea să te iau cu mine la Berlin şi să te închid. Iar acolo în zorii unei zile, te vei strecura tiptil în viaţa de dincolo, pentru a nu fi ştiut să împiedici afacerea aceasta a mănăstirii Monte Cassino. Mâine la ora unsprezece am o adunare foarte importantă cu doi generali de divizie şi câţiva comandanţi de regiment, în legătură cu operaţia „Rabat". Iar dacă la Vatican ajunge cel mai mic zvon, te voi face răspunzător pe dumneata, domnule mareşal. La serviciul de siguranţă Oberführerul Müller stă ca pe ace. La Vatican avem agenţii noştri care ne ţin la curent cu toate. Vrem să‑l provocăm pe Pius al XII‑lea să protesteze împotriva persecuţiei evreilor şi vom reuşi!
— Arestarea papei? Dar e o nebunie! Cred că glumeşti generale!.
— Sunt cât se poate de serios. Crezi că îmi arde de glume?
— Cu neputinţă, gâfâi mareşalul cu glas răguşit, jucându‑se nervos cu crucea sa de cavaler.
— Ba este foarte cu putinţă, reteză Burgdorf cu dispreţ. N‑ar fi pentru prima oară în istorie ca un papă să fie prizonier.
— Şi ce se va obţine?
— Acelaşi lucru ca atunci când se dă foc evreilor şi sinagogilor. Sarcina dumitale constă în executarea ordinelor pe care le primeşti de la Berlin.
Burgdorf îşi sprijini mâinile pe masa veneţiană.
— Îl vei ucide pe papă cu un glonţ în ceafă, dacă ţi se ordonă?
— Este diabolic, şopti mareşalul.
— Îi voi transmite Führerului cuvintele dumitale, când îi voi prezenta raportul. Nu ştii că Führerul este deasupra oricărei critici? Avem mai mulţi care te‑ar putea înlocui. Pe scurt, îţi vei respecta, da ori ba, jurământul. Doar eşti credincios, ai depus jurământul pe Biblie.
— Generale, nu‑mi voi renega jurământul făcut.
— Nici nu ne‑am aşteptat la altceva de la dumneata domnule mareşal. Berlinul va şti cum să justifice lichidarea papalităţii. Catolicismul este inamicul nostru cel mai primejdios.
Burgdorf îşi plezni cizmele strălucitoare cu cravaşa sa lungă. Dungile roşii ale pantalonilor săi luceau ca de sânge.
— Războiul pe care îl purtăm nu este un război naţional. Dacă îl pier­dem, s‑a sfârşit cu rolul nostru de mare putere, ba poate ar lua sfârşit însăşi existenţa noastră. Din pricina aceasta îl ducem cu o asprime şi o brutalitate nemaivăzute. Pentru a ne atinge ţelul, nu dăm înapoi de la nimic, aşa cum am mai spus. Când Berlinul îţi va transmite cuvântul de cod „Rabat", datoria dumitale de comandant suprem al armatei din sud este să asiguri executarea sa. (Burgdorf privea gânditor pe fereastră.) Planul „Rabat" este cu desăvârşire secret, nu există nici un document care să dovedească existenţa lui. (Zâmbi şi îşi plesni puternic cizmele cu cravaşa.) O operaţie trebuie să fie suficient de nemăsurată pentru a părea cu totul de necrezut. Chiar dacă unele minţi lucide sunt convinse că ea a avut loc, nu are nici o importanţă, o dată ce marea masă este prea uluită pentru a putea să şi‑o imagineze măcar. Iar când adevărul istoric va începe să iasă la iveală, oamenii vor striga sus şi tare că‑i o minciună!
Mareşalul îl privea pe Burgdorf ca şi când s‑ar fi gândit că generalul era fie nebun, fie solul diavolului.
— Dacă vom pierde războiul, spuse cu glas spart, adevărul istoric ne va judeca după meritele noastre, cu toată asprimea.
Burgdorf clătină capul.
— Berlinul va şti să acţioneze într‑atât de eficace încât lucrul acesta va depăşi orice imaginaţie. Omenirea va fi la început sub efectul şocului. Apoi va veni îndoiala şi, după nici zece ani, burghezia va refuza pur şi simplu să recunoască faptele. Papa se teme de Hitler, şi pe bună dreptate. Îl vom duce la Berlin. Motivul oficial: asigurarea protecţiei sale.
— După ocuparea Vaticanului de către trupele germane? întrebă mare­şalul neîncrezător. Nimeni nu ne va da crezare.
— Crezi că noi, cei de la Berlin, suntem chiar atât de neîndemânatici? Burgdorf râdea cu dispreţ: Trupele germane vor ataca Vaticanul în urma atacării acestuia de o bandă de partizani. De ce crezi că am ordonat aducerea unui batalion disciplinar la Roma?
— Dar nu există riscul ca oamenii aceştia să ne denunţe? întrebă mare­şa­lul neliniştit.
— Nu va supravieţui nici unul dintre ei. De asta va avea grijă regimentul special de blindate.
— Soldaţii germani vor trage asupra unor soldaţi germani?
— Regimentul Panzer nu va trage în soldaţi germani ci asupra unor tâlhari în uniforme italieneşti.
— Lumea nu va permite niciodată exterminarea catolicilor, continuă mareşalul cu încăpăţânare. Va avea loc o reacţie violentă.
— Exterminarea a şi început, răspunse Burgdorf. La Dachau, am execu­tat o mie două sute de preoţi. Şi la Plötzensee sunt şi mai mulţi care îşi aşteaptă sfârşitul apropiat. Ai auzit vreun protest? Eu nu.
— Dar concordatul? Ce însemnătate are?
— Fără nici o valoare, răspunse Burgdorf. La fel ca făgăduielile noastre făcute evreilor! Dacă vrei să eviţi panica în turma care urmează a fi măcelă­rită, trebuie să linişteşti animalele înainte de tăiere. La 12 iunie 1933, Führerul a spus: „Concordatul nu mă interesează în nici un fel, dar el ne asigură că putem duce în linişte lupta noastră împotriva evreilor şi ne va fi de folos mai târziu, pentru alte proiecte".
— Nu înţeleg cum a putut semna Vaticanul un contract care se poate întoarce mai târziu împotriva sa.
— Ei şi! Vaticanul era nevoit să rişte asta, răspunse Burgdorf enervat. Pentru a putea împiedica unele lucruri cu mult mai cumplite decât moartea a câtorva milioane de evrei. În Germania sunt treizeci de milioane de catolici şi gândeşte‑te câţi sunt în alte ţări.
— O nimica toată pentru Reichsführer. Avem zece milioane de liber‑cu­ge­tători fanatici, care le‑ar tăia cu plăcere beregata catolicilor, dacă Reichs­führerul SS le‑ar porunci mâine.
— Eu tot nu înţeleg, de ce la Berlin se ţine atât de mult ca papa să protesteze împotriva persecuţiei evreilor?
Burgdorf zâmbi îngăduitor.
— Totuşi e limpede şi mă tem că cei de la Vatican bănuiesc ceva. Dacă papa ar protesta astăzi, ar încălca legile siguranţei statului. Faptul acesta ne va da, deci, un motiv minunat să ne asigurăm persoana sa, deoarece şi‑ar fi exprimat în mod oficial atitudinea ostilă. Odată papa îndepărtat de la Roma, ne‑am putea ocupa şi de rest.
— Asta înseamnă un război împotriva a patru sute de milioane de catolici înfocaţi. Este o monstruozitate irealizabilă!
— Nimic nu este irealizabil, cu condiţia să nu faci umanitarism rău înţeles. Suntem încă într‑un stadiu experimental, sub presiunea unor elemente nedorite.
— Lumea se va revolta când va afla, strigă mareşalul cu disperare.
Burgdorf înălţă capul.
— Cifrele sunt de pe acum ridicate şi nu mai sperie. Omul de rând nu le poate crede. La Kiev am suprimat în două zile treizeci şi patru de mii de evrei şi ţigani. În Polonia executăm zilnic între patru şi şase mii de persoane. La Oswiecim am lichidat 600 000, la Auschwitz în jur de 800 000. Începând din 1940, am ucis două milioane de evrei. De‑am fi avut timp, am fi ucis 6, 10, sau 20 de milioane. Lumea cunoaşte acum cifrele acestea înspăimântâtoare. Ziariştii care le‑au publicat au fost trataţi drept mincinoşi de către populaţie. Dimpotrivă, dacă am fi executat 800 de copii în loc de 135 000, lumea întreaga ar fi izbucnit în strigăte. Deoarece opt sute este o cifră care spune ceva oricărui cretin.
Burgdorf îşi puse cravaşa sub braţ, îşi încheie mănuşile şi îşi puse chipiul pe o sprinceană.
— Domnule mareşal, urmă el, dacă conştiinţa dumitale îţi interzice să‑ţi respecţi jurământul, scrieţi‑ne şi veţi fi eliberat imediat din funcţia de comandant. Nu mai este nevoie să vă amintesc urmările pe care le‑ar avea un asemenea gest. Un ostaş nu trebuie să judece ordinele pe care le primeşte, trebuie doar să le execute. Se mai întâmplă uneori ca un soldat să fie nevoit să facă o treabă urât mirositoare. Pentru noi însă nu contează decât ordinele Führerului. Voinţa lui este voinţa noastră. Încrederea sa în victorie este încrederea noastră în victorie.
Burgdorf ridică cravaşa, salută scurt şi plecă.
Părăsit în mijlocul încăperii, mareşalul privea în urma spilcuitului general.

(va urma)